Ziua merilor în floare

         

          De când nucul Mirunei a fost tăiat, copila a tot căutat un copac de care să se simtă legată. Un reper în jurul căruia să se țeasă firul unei povești noi… Iar în ziua în care a văzut mărul acesta înflorit, s-a decis: îl adoptă. Se știu de mult, fetița și mărul. Ea s-a mai jucat în preajma lui și-n anii trecuți, i-a mâncat merele, i-a încercat crengile, fără să aibă curajul să urce prea sus. E prima înflorire pe care o trăiește, însă, așa de intens…

            Să adopți un copac seamănă cumva cu îmblânzitul vulpii Micului Prinț. Te joci mult lângă copac, te apropii apoi și-l îmbrățișezi, stai de vorbă cu el – dar ce vorbiți, e secretul vostru, iar limba în care vorbiți e un secret și mai mare. Așa, copacul adoptat de tine nu mai seamănă cu nici un alt copac și din clipa aceea, între voi s-au țesut legături invizibile, dar trainice…

            Mărul înflorit al Mirunei e singur într-o margine de pădure, destul de departe de livezile satului, prea aproape de coniferele din jur. Înflorit, e o sărbătoare. Ne-am așezat o vreme sub crengile lui, iar zumzetul neîntrerupt al albinelor, și lumina, și florile au construit deasupra noastră o cupolă fragilă de frumusețe și strălucire.

            O floare de măr culeasă din iarbă și mărul adus de acasă au provocat discuții lungi despre polenizare, despre drumul misterios de la floare la fruct. Acasă am răsfoit pe îndelete și niște enciclopedii, dar despre asta - mai târziu...

De la sămânță la plantă

De prin iarnă plantăm mereu semințe. Mai mereu încolțește câte ceva prin casă, de obicei boabe de fasole de care copiii trebuie să aibă grijă. Ei le udă/uită să le ude, ei le observă schimbările, ei anunță triumfători apariția câte unei frunzulițe noi. Exercițiul e bun mai ales pentru Petru, pentru care observațiile astea directe fac mai mult decât 1000 de lecții pe care le-aș putea eu pune la cale. Când au înflorit plantele de fasole, tot prin iarnă, el s-a bucurat ca un grădinar adevărat, dar când s-au ofilit frunză, cu frunză, el s-a necăjit cel mai tare – de, ghivecele mici, iar ”plăntuțele” noastre erau acum mai înalte decât geamul.

            Pe 22 aprilie însă, de ziua Pământului, am luat totul de la capăt. Am folosit un ghiveci improvizat dintr-un bidon de plastic (ideea Mirunei, să reciclăm) și-am semănat floarea-soarelui. Pentru că am eu o slăbiciune pentru florile astea mari și frumoase. Câteodată-mi trece prin minte să-mi umplu buzunarele cu semințe pe care ”să le scap” peste tot pe unde trec, să-mi semăn drumul cu flori. Câte-ar răsări? Câte-ar ajunge să înflorească așa, în semn de complicitate?

            Așadar, de pe 22 aprilie urmărim cum plăntuțele noastre luptă să se înalțe. Sunt încă mărunțele și-i greu de ghicit, numai privindu-le, ce minunăție va înflori cândva în ghiveciul nostru. Între timp, folosim câteva carduri care surprind toate acele extraordinare etape ale trecerii de la sămânță la plantă. (Sursa materialului: aici)

            Pentru că am început să ghicim de ce are nevoie o plăntuță pentru a se dezvolta, jucăm un joc descoperit într-un pachet de fișe gratuite care are ca temă grădina/grădinăritul. Jucătorii întorc, unul câte unul, jetoanele cu imagini și de fiecare dată când descoperă ceva ce ajută floarea să crească (un sol fertil, soare, apă etc., colorează o casetă de pe tulpina plantei (sau, așa cum am făcut noi, folosește o pietricică verde pentru a marca felul în care floarea se înalță). Când toate cele șase casete sunt colorate/acoperite, grădinarul poate sărbători. Noi am folosit de două ori imaginea cu soarele, altfel nu aveam destule cărți de joc pentru a finaliza ”misiunea”.

            Pentru că lui Petru i-a plăcut mult joculețul acesta, Miruna i-a confecționat un fel de cărțulie mică, pe care s-o poată el ”citi”.

            Printre picături, citim despre germinație în enciclopediile pe care le avem în casă și ne uităm la un film ex-tra-or-di-nar realizat de Neil Bromhall. El a urmărit germinația mai multor tipuri de semințe și a obținut un minut jumătate de spectacol vegetal incredibil. Mult timp de acum încolo, valsul care însoțește imaginile va fi (și) pentru mine muzica însăși a primăverii, a bucuriei de a fi în lumină, aproape de atâtea miracole mărunte. Încă n-am scos la iveală o serie de carduri foarte frumoase concepute de Ioana, de la Lumea noastră colorată, care cu siguranță o să mai învioreze zilele luuuungi în care pare că nimic major nu se întâmplă în ghiveciul cu floarea-soarelui. Și așteptăm, așteptăm…

Povești din alte primăveri:
Deschide ochii! Povestea seminței
Socoteala de acasă și cea din grădină: Povestea seminței