Fratele mai mic: în franceză capul e la tête

            De ceva vreme îi cânt sau îi vorbesc lui Petru în franceză. N-am fost așa de consecventă pe cât mi-aș fi dorit, pentru că trec greu de la româna care-mi e, normal, atât de familiară, la franceza pe care n-o mai împart cu nimeni din jurul meu.

 

            S-a întâmplat însă ca și lui Petru să-i placă Picoti-urile, niște reviste tare simpatice pe care le-am descoperit și folosit mult pe vremea Unei. Dintre toate cărțile noastre, cred că acestea sunt, ca impact vizual, singurele cu adevărat bebelușești – imagini simple și clare, puține culori pe pagină. Textul e scurt și muzical, un soi pe proză rimată și ritmată, numai bună pentru urechi de începători într-ale francezei.

 

            Citim zilnic revistele astea, Petru are deja câteva cărticele preferate pe care le tot aduce la răsfoit. N-are niciodată răbdare să citim toată revista – sunt anumite secvențe care-l atrag și numai pe acelea le reluăm, de oricâte ori e nevoie. Participă și el la povestitul imaginilor – cu gesturi, cu câte-un ”da” sau un ”nu” apăsat ca răspuns la întrebările mele, cel mai adesea formulate în limba română.

 

            Ieri însă s-a întâmplat că Petru mi-a arătat où est la tête (unde e capul). Întrebam mai mult în joacă, așa cum fac de obicei, fără să aștept răspuns, iar el mi-a arătat unde-i e capul. Am și eu tête? Am, mi-a arătat! Are și păpușa tête? Are, uite! Dar iepurele? Dar Una? Da, de două ori da. Deci înțelege! Iar acum a vrut să-mi și arate că știe.

            Așa  încât îmi propun, de acum, să lungim reprizele astea de citit în franceză, o să strecurăm franceza și în jocurile noastre. Una mi-a dat o idee grozavă: Petru ține mult la un iepure alb de pluș – o să-l facem pe iepurele acela să vorbească numai în franceză, pentru că de la cineva drag ții minte mai multe lucruri noi. Iar eu ascult întotdeauna de Una! J

Fratele mai mic: 15 luni

            Adoarme plimbat în Manduca, ascultând celebrul Radetzky March, cu un volum generos. Cum poate?!

            Te ia de mână să te tragă în cotloanele lui – între pătuț și perete, unde abia intri, dar el te trage mai aproape, și stă așa, cuminte, lângă tine, privindu-și mânuțele.

Îi place sunetul ”s”. Întâi, un anume ”s” era soarele, în cărțile Unei – răsfoiam împreună până-l găseam. Mai nou, ”s” înseamnă și sus sau jos, închis sau deschis. ”Fo” e foaia dar tot ”fo” e și creionul.

Îi plac mandarinele și porumbeii, brățările și coronițele Unei, îi place să meargă vârfuri, ca o balerină dolofană, ca să ne vadă admirându-l.

 

Ce facem cu Fratele mai Mic? În general, încercăm să nu-i stăm în cale. Dacă vrea, urcă și coboară de zeci de ori același șir de trepte. Desenează, dacă vrea să deseneze, se joacă cu apă, dacă asta vrea, răstoarnă lăzile cu jucării și apoi își pune singur mâinile în cap și neapărat, neapărat ne cheamă să ne arate ce-a făcut. Vorbim mult – uite nasul, urechea, pisica miau, cartea mare, mingea mică, mașina roșie, où est la tête etc. și citim cărțile pe care ni le aduce, și ne minunăm de descoperirile lui. Și ziua e prea scurtă pentru toate astea...

 

Fratele mai mic

            Fratele mai mic se joacă.

Are o lanternă mică, de voiaj, numai bună pentru mânuțele lui. Cu ea studiază interiorul mașinii se spălat, strălucirea metalului curat sub fasciculul de lumină, ecoul vocii lui in cuvă. Se întinde pe covor și se uită, cu lanterna, sub canapea, mă ia de mână să-mi arate vreo minunăție descoperită de el: jumătate de biscuite, o piesă dintr-un puzzle, cheile mele. Se ascunde în spatele perdelelor și acolo lanterna lui îl ține ocupat minute bune în șir. Seara plimbă lumina pe pereții întunecați cu o încântare greu de descris.

A doua mare descoperire e un pahar înalt, din plastic, din cele pe care le luăm de obicei la picnicuri. Vorbește în pahar și se amuză să-și audă vocea modificată, ni-l aduce și nouă ca să ne prostim creând voci pentru el, dă de băut păpușilor și plușurilor.

Așa încât, dacă aveți copilași mici și curioși prin preajmă, poate e o idee bună să uitați o lanternă și-un pahar la îndemâna lor. S-ar putea să le placă.

Fratele mai mic: găletușa cu carduri

Ce mai face Fratele mai mic, la un an și-o lună? ”Citește” pasionat, nu pot să n-o spun cu emoție. Am tremurat, și când era Una mică, la gândul că s-ar putea să nu iubească biblioteca în mijlocul căreia o creștem. Am avut noroc, îi place să citim, văd că și Petru dă semne că ar fi la fel. Aduce cărticele de pe raftul lui și deja are o poziție preferată pentru citit, ți se așază în poală, pe covor și începe să răsfoiască. Deocamdată, marele hit e ”Omida mâncăcioasă”, pe care o spune în felul lui: plescăie a foame, își strecoară degețelele grăsulii prin găurelele de pe pagină, ridică mânuțele sus de tot ca să-ți arate că omida e maaaaare, apoi vine ”somnul” omizii în cocon.

 

Tot pentru degețele grăsulii am improvizat și găletușa aceasta transparentă. Probabil a fost înghețată în ea, cândva. Acum am tăiat la repezeală o fantă în capac iar Petru strecoară în interior cardurile mai vechi, piese dintr-un memory game cu animale luat tocmai pentru asta de la Julia Toys sau cărți de joc de la ”Gama”, ocazie bună să mai repetăm animalele.

 

 

Sigur că imediat zboară capacul și cardurile ajung prin toată casa, dar până la urmă, asta e și frumusețea.

 

Fratele mai mic. Muzica de dimineață

 

Și mai multă muzică aici.

 

 

Coșul albastru

... a fost închipuit la repezeală, din tot ce-am găsit albastru la o razie scurtă prin casă. Petru e acum într-o fază în care orice – chiar și jucăria de care s-a plictisit – e mai interesant dacă e pus în ceva – în cutii, borcane, boluri, castronele, pungi, sacoșe etc.

Coșul înainte de întâlnirea cu Petru:

 

 

Coșul după întâlnirea cu Petru:

 

 

Și Unei i-a plăcut mult ideea, a și hotărât că următorul coș va fi roșu. O să-l facem împreună și-o să adăugăm și un pic de engleză: să vedem dacă putem numi/descrie obiectele roșii pe care le găsim.

Copaci VII. Fratele mai mic

            Fratele mai mic al Unei a împlinit, la sfârșitul lui septembrie, un an. Ce se întâmplă cu el în timpul în care Sora mai mare explorează, cercetează, bricolează, face și drege? Ce să se întâmple? Viața se întâmplă. Ne însoțește, mai cuminte sau mai neliniștit în Manduca lui, peste tot. Roade câte-un convrig, adoarme și se trezește în pădure. Sau în alt parc. Culege frunze, castane și ghinde cot la cot cu noi. Scobește cu degețele curioase scoarța copacilor. Gustă câte-un băț, câte-o frunză. Strânge în pumni orice foșnește a toamnă. Șade și cugetă câtă vreme noi sporovăim. Din când în când, întărește cu câte un “da/ba/ta”scurt ceea ce se spune.

 

Ca să sune mai “early learning”, hai să spunem că are parte de-o experiență senzorială completă. Să spunem că lumea întreagă e un „sensory bin” pe care Fratele mai mic îl explorează harnic și netulburat.