Cum facem trecerea de la cititul cu voce tare la cititul silențios (în gând)?

          Una (absolventă de clasă pregătitoare) citește încă pronunțând tare cuvintele. Parcurge de obicei 5-6 pagini de text pe care le înțelege, verific asta prin discuțiile cu ea și e limpede că stăpânește ceea ce citește. Obosește însă mai repede, i se usucă adesea gura de la atâta vorbit și nici progrese importante nu poate face în privința vitezei la citit. Am văzut-o încercând mai des să citească în gând, dar e limpede că nu reușește să facă asta pe porțiuni ample de text – spune și singură că la un moment dat pierde firul poveștii și trebuie să reia ce-a citit.

            Așa încât am hotărât amândouă că putem lucra un pic împreună să facem lucrurile mai simple. Am început cu enunțuri pe care le găsește dimineața pe frigider (fraze care pot constitui punctul de plecare al unei conversații mai ample). Pun câte-un bilețel galben nou în fiecare zi, ea îl citește în gând și-mi răspunde. Nimic sofisticat, încerc să mă leg de ceva care-o interesează în momentul acela sau care-i smulge zâmbetul. Somnoroasă cum e dimineața (și morocănoasă) îi prinde bine să fie distrasă de jocul acesta.

             
         Am continuat cu un set de fișe cu care am avut de gând să prind mai mulți iepuri dintr-un foc. Întâi, s-o ajut să progreseze spre cititul silențios. Apoi, să-i asigur momente în care lucrează independent, fără asistența mea, fără ca noi două să vorbim/experimentăm/schimbăm impresii. Faptul că, după aceea, verifică singură dacă fișa e completată cum trebuie e iar ceva ce-i place mult, o face să se simtă responsabilă și … mare!

            Nu în ultimul rând, vreau să-i aduc aproape două cărți pe care să le citim împreună cât a mai rămas din vacanța asta. Prima este Prima mea carte despre eroi (din care am și extras textul folosit pentru fișe), o enciclopedie Larousse care, prin nu știu ce neatenție a mea, s-a rătăcit pe un raft înalt al bibliotecii și zace acolo de ani de zile, nedeschisă.

           E o carte recomandată copiilor cu vârste cuprinse între 4 și 7 ani și la început m-am necăjit că iată, Una nici n-a citit-o și cartea i-a rămas mică. Totuși, nu e nici Una așa de mare și nici cartea atât de mică. Volumul poate fi, pentru ea, o cale frumoasă prin care să treacă în revistă povești și eroi pe care îi cunoaște deja. Iar noutăți se găsesc nenumărate în cele patru secțiuni ale cărții: Prinți, prințese și cavaleri, Marile aventuri, Eroii din Biblie și Eroi din povești și din legende mitologice. O să ne împrospătăm cunoștințele citind și mai ales o să trezim curiozitatea să citim cărți noi.

            
                 Și ajung acum la a doua carte, din acelea noi spre care vreau să mergem: ”O mie și una de nopți. Povești orientale” (traducere și note de Cristina Jinga, ilustrații de Valeria Moldovan) e o antologie apărută la editura Corint care o să ne răsfețe, sper eu, multe seri de acum înainte. Vreau mult ca Una să-i cunoască pe Șeherezada și pe Sinbad, pe Aladin și pe Ali Baba așa, din poveștile citite de noi două împreună și abia mai târziu din adaptări cinematografice sau din filme de animație.

             
                Cam acesta e planul. Deocamdată, totul merge așa cum am anticipat, Unei i-a plăcut primul set de fișe, le-a luat cu ea la bunici să mai treacă o dată prin ele.

Turma de melci

          

        

              Cred că într-o poveste din ”Zânele din Valea Cerbului” am citit noi despre un puști care se făcuse ciobănaș la melci. Nu-l lua nimeni în serios, așa că s-a luat el în serios și s-a pus pe păzit melci. În carte, povestea mergea mai departe, apăreau niște zâne, puștiul devenea un erou etc. Noi am rămas împotmoliți muuultă vreme în secvența asta de la început: pentru că a plouat des în ultimele săptămâni, pentru că ieșim la joacă mereu aproape de pădure, n-a fost greu să observăm că peste tot sunt melci, mulți melci, mai mulți decât am văzut eu vreodată. De limacși nu mai spun. Așa că zile întregi, în pauzele de bicicletă/trotinetă/alergat/cățărat, am adunat melci și i-am păzit.

 

            Eu, delicata de mine, am scotocit prin tufișuri, am răscolit bălăriile, am bântuit prin locuri umede și întunecate pentru că am vrut ca Petru și Una să-și aibă zilnic turma de melci. De fapt, ca să spun tot adevărul, și pentru mine i-am strâns, pentru că m-a prins și pe mine poveste asta: chiar ieri am stat minute întregi lângă un tufiș ca să văd cum mestecă un limax o petală de floare. O să râdeți, dar cred că și el m-a văzut! 

 

            Așadar, am observat melci. Mari, mici. Cât am stat noi cu nuielușele pe lângă ei, le-am cântat ”Melc, melc, codobelc” (de dragul lui Petru, care n-are însă trei ani) și ”Petit escargot” (de dragul meu, care tot iubitoare de limba franceză am rămas). Acum știe și Una cântecelul fără ajutor.

            Ne-am uitat în jur – de unde vin melci, unde trăiesc, așadar cu ce se hrănesc. După ce i-am momit afară din cochilie cu cântecele noastre, ne-am uitat atent de tot și-am văzut din ce sunt făcuți. Sigur că înainte de asta eu am citit pe Wikipedia, repede, repede, ca să știu ce să povestesc pruncilor despre gasteropode, punct respirator, despre cele trei buze ale melcului etc. Am căutat ouă de melc. Da, am căutat ouă de melc și nu, n-am găsit.

          
          Ne-am făcut și acasă un colț despre melci, cu fotografii și planșe și enciclopedii care să ne fie mereu la îndemână.

Ba mai mult, am sechestrat un melc vreo două zile, timp în care am tras cu urechea să vedem dacă ce scrie pe Wiki e chiar adevărat, că poți să-l auzi ronțăind frunze. Noi nu l-am auzit, deși am fost foarte atenți. N-o fi fost melcul nostru destul de flămând sau destul de mare, cine știe…

Cât a stat la noi, melcul a primit nume – Petru l-a botezat Geam, iar Una i-a spus Curcubeu. L-au plimbat prin toata casa și i-au povestit câte-n lună și-n stele, l-au pus sub lupă și l-au hrănit cu firmituri de biscuiți. Uitându-se la melc, Una mi-a povestit despre ea: când e supărată, și ea ar vrea să se ascundă într-o cochilie, să se poată liniști acolo singură. Mi-a rămas în minte fraza asta a ei, fiindcă spune mult despre cât suntem noi de diferite, despre cum ea caută mereu putere în ea însăși în vreme ce eu mă frământ degeaba gândindu-mă că nu e destul doar să fiu acolo, că ar trebui să fac ceva. Ceva mai mult decât să fiu. Și fata mea mică îmi reamintește în fel și chip că trăirile ei sunt ale ei, că nu-i e teamă să fie supărată și că știe să le facă față.

Când însă am discutat despre ce se va întâmpla mai departe cu melcul… lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Una n-a mai vrut să se despartă de el, pentru că-l iubește. Am discutat mult despre ce înseamnă asta, până s-a hotărât să-l ducă înapoi la pădure, să-i dea voie melcului să zburde liber alături de semenii lui. A plâns și i-a ”împrumutat” plânsul ei și lui Petru, care a văzut-o tristă și-a imitat-o – cu capul plecat, cu botic, cu vorbe spuse serios și oftat: ”o să-mi lipsească mult melcul nostru, mami”. Ca să ne înveselim, am jucat un joc pe care francezii îl numesc ”L’escargot” (melcul). 

E un șotron în formă de spirală, amintind de cochilia melcului. Regulile le-am adaptat cum am vrut – într-o zi am făcut un șotron al culorilor, ca să repetăm cu Petru numele culorilor în limba franceză, în altă zi am scris în casete nume de animale în limba franceză etc.

Am desenat mai întâi cercul din centrul ”melcului” - acela e, spun francezii, ”Paradisul” unde te odihnești după călătoria prin casetele șotronului. (De altfel, intrarea în spirală e numită ”Pământul” și uite așa avem imaginea întreagă a unui drum pe care-l faci în joacă, dar care te duce de aici, dincolo, de jos în sus...) De la cercul din mijloc pornește spirala melcului, pe care am împărțit-o in casete numerotate (mai multe sau mai puține, asta hotărâți voi, ținând seama de puterile jucătorilor). Regula e ca fiecare jucător să parcurgă spirala într-un picior și apoi să se întoarcă ”pe pământ”. Dacă a încheiat călătoria fără greșeală, alege o casetă și-și scrie în interior inițiala. În caseta aceea nimeni nu va mai putea sări și asta face ca parcurgerea spiralei să fie, la un moment dat, o provocare serioasă, mai ales că n-ai voie sa pui ambele picioare pe pământ decât în centrul spiralei, în ”Paradis”.

Am făcut melci din hârtie...

… din conuri de pin împodobite cu flori.

Dar oricâți melci am face noi, nici măcar în vis n-o să putem egala numărul acelora pe care-i vedem zilnic. Sunt așa de mulți, că au început să se urce și-n copaci! Aș vrea să am un aparat de fotografiat atât de bun și pricepere suficientă cât să vi-i pot arăta:

Ne-am plimbat mult prin pădure și-am căutat melcul cocoțat cel mai sus, apoi copacul cel mai încărcat cu melci. Am ascultat ciocănitorile care par să nu se mai odihnească acum și pur și simplu ne-am uitat la toate cochiliile astea care torc pretutindeni un fir senin de somn și simetrie. Piatra, lemnul, cochiliile. Scoarța aspră. Porii invizibili ai pietrei. Spirala.