Igraine Fărădefrică

           Una are trei cărți preferate – Pippi Șosețica, Igraine Fărădefrică și Minunatul Vrăjitor din Oz. Dacă mă întrebați pe mine ce-mi place cel mai mult din tot ce i-am citit până acum, probabil că lista mea n-ar fi mult diferita. În orice caz, azi aș pune pe locul I cartea Corneliei Funke. Igraine Fărădefrică e tare, dar tare de tot! Ne-am trezit azi-dimineață la 7, mi-am băut cafeaua în pat, cu copiii lângă mine și-am citit ultimele capitole înainte să ieșim din pijamale. Le-am fi terminat aseară, dar Petru era prea obosit.

            Ca să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut cartea astea, o să spun doar atât: m-am apucat eu, cea mai antitalent în materie de crafturi, să meșteresc un castel medieval dintr-o cutie, am lipit tuburi de carton, m-am uns până la coate cu aracet, am decupat și-am meșterit și tot n-am dovedit proiectul acesta. Sigur că Una m-a ignorat suveran, sigur că mi-a reamintit ironic de numai vreo 20 de ori că eu urăsc papier maché-ul, sigur că n-a pus mâna să mă ajute nici măcar preț de cinci secunde. Dar mi-a plăcut cartea! Ce să fac?! Mi-a plăcut cartea și părea cumva potrivit să ne apucăm de făcut așa ceva. Ce ți-e și cu ideile astea fixe și preconcepute!

            La castel o să mai lucrez și săptămâna viitoare, cartea însă e gata. Și-am fi vrut, și eu și Una, să existe o serie. Nu-mi vine să cred că nu aflăm ce se întâmplă mai departe cu Igraine, tocmai acum, când visul ei se apropie așa de mult de împlinire!

            Cine-i Igraine și de ce ne pasă așa de tare încotro va apuca ea de acum încolo? Să vedem, să vedem…

Igraine împlinește azi 12 ani. Nici nu deschide bine ochii și ce zărește pe vârful propriului ei nas? Un păianjen. Nu, nu m-ați auzit bine! UN PĂIANJEN!!! Iar Igraine nu se teme de nimic pe lumea asta decât de păianjeni! Noroc de Sisifus, motanul ei, care salvează rapid situația.

Igraine locuiește în castelul Pătrunjelului de Câmp, vecin cu Pădurea Fremătătoare. Dacă privești în zare, spre est, vezi cele cinci turnuri rotunde la castelului Stâncii Posomorâte. Peste dealuri locuiește uriașul Garleff, o creatură liniștită și blândă care nu face altceva decât să stea întinsă printre rugii de mure și să privească luna. Prin păduri ai putea întâlni dragoni cu trei capete, hăituiți de vreun cavaler cu un singur ochi, sau lei din piatră care maschează o intrare secretă în castel.

Deocamdată însă, Igraine are alte griji. Ea hrănește, ca în fiecare dimineață, șerpii din apă din șanțul castelului și așteaptă cu nerăbdare ca sir Lamorak, tatăl ei, frumoasa Melisande, mama ei și Arthur, nesuferitul ei frate mai mare să iasă odată din camera de vrăji. Pentru că da, Igraine e mezina unei familii de extraordinari vrăjitori, moștenitori ai cărților cântătoare în care sunt depozitate puteri uriașe. Fetița găsește însă că magia e plictisitoare. Visul ei e să devină cavaleră, întocmai ca străbunii ei.

Cum se transformă o aniversare într-un asediu? Aveți la dispoziție 200 și ceva de pagini ca să aflați. Aproape 30 de capitole scurte și povestite alert, cu umor și cu nerv. N-o să lăsați cartea din mână, vă promit. Cum să nu-ți placă un puști ca Arthur, strașnic ucenic al părinților lui, mare iubitor de șoricei, în stare să țină la distanță o armată întreagă prin magie, dar incapabil să obțină altceva de mâncare decât pesmeți și ouă albastre? Cum să nu-ți placă Sisifus, cel mai gras, leneș și lacom motan vorbitor? Cum să nu-i adori pe Melisande și pe Lamorak, atât de grațioși și nobili chiar și când se vor trezi transformați în… dar nu mai bine aflați voi? Cum să nu te topești pentru Cavalerul cel Trist de pe Muntele Lacrimilor, cel ale cărui suspine nu încetează de când a fost dezonorat de Rowan Fărădeinimă?

Cartea asta i s-a potrivit mănușă Unei. Tot și-a dorit ea mereu să devină cavaleră, uite că are acum și personajul cu care să se identifice.

Cornelia Funke scrie o proză nemaipomenită, pe cuvânt de livrovor!

De-a Descoperilă

          ”Pippi Șosețica” și ”Minunatul Vrăjitor din Oz” sunt cărțile pe care Una le cere cel mai des. Dar dacă despre Dorothy nu are decât cuvinte de laudă, cu Pippi lucrurile stau altfel. Cu Pippi are o relație. O iubește, o urăște, o place și-o detestă, se înfurie și e curioasă. Totul o afectează și-o provoacă, nimic nu-i e indiferent.

 

          Când, zilele trecute, am recitit primul volum al seriei, a fost un prilej grozav să ne amintim jocul de-a Descoperilă, pe care Pippi îl pune la cale pentru Tommy și Annika. Un Descoperilă e, pe scurt, un ”găsitor de chestii”, adică cel care caută&descoperă comori mărunte, lucrușoare fără importanță pentru alții, dar cu atât mai importante pentru găsitor. Dacă nu vă e cunoscută cartea, iată aici cele două pagini mici care lămuresc misterul:

 

 

          Pippi își provoacă prietenii la joc și descoperă ea însăși o tavă ruginită pentru prăjituri (pe care și-o pune pe cap) și un mosor de ață (fără ață). Tommy și Annika nu găsesc nimic. Abia când se întorc în grădina Căsuței Villekulla au noroc la descoperit - Tommy, un carnet elegant însoțit de un stilou de argint, Annika - un colier din coral veritabil. Au fost descoperirile lor autentice sau au fost puse la cale de Pippi, asta nu poți ști... De aici a luat naștere scrisoarea Unei către Pippi, pe care v-am arătat-o ieri. Una scria așa:

 

”Pippi,
Sunt supărată pe tine pentru că ai stricat jocul de-a Descoperilă pentru Tomi și Anica. Tu ai ascuns cadourile. Copiii nu au făcut descoperiri adevărate.”

 

          Raționamentul Unei a fost acesta: de vreme ce Pippi ascunde cadourile pentru cei doi copii și-i ajută, cu indicii, să le găsească, de fapt nu le dă șansa să facă singuri propriile descoperiri. De aceea merită Pippi să fie dusă la casa de copii și ar duce-o chiar Una, de mânuță, dacă s-ar întâlni cu ea!

 

          Tot scriind, Una s-a mai domolit. A adăugat în scrisoare și-un desen - un desen al unei cusături speciale, de fapt. Pentru că ea nu putea coase hârtia, s-a mulțumit să deseneze pentru Pippi imaginea aceea care are, spune Una, un înțeles secret.
 

          Cert e că a doua zi dimineață, Una a revenit la sentimente aproape bune și-a gândit că, poate (nu sigur, doar poate) păcatul lui Pippi nu e așa de mare: acum Tommy și Annika știu că pot juca jocul acesta și vor avea curaj să facă propriile lor descoperiri. Cumva, jocul alături de Pippi le-a servit drept simulare și le-a întărit încrederea în sine.

          De aceea am vrut să punem și noi în scenă jocul de-a Descoperilă, să vedem ce găsim noi. Am ieșit afară, în locul unde copiii s-au mai jucat și pe care l-au explorat acum altfel, prin prisma jocului care trebuia să aibă o finalitate: o comoară găsită, descoperită și însușită.

 

          Jocul de acasă nu se potrivește însă cu cel de la pădure. Alergând prin vegetația măruntă, Una a descoperit cotloane tainice și cărări care uneau aceste unghere înflorite. Și totul a format, în mintea ei, o casă în care fiecare dintre noi avem un colțișor.

         

 

          În seră cresc florile galbene care, spune Una, se deschid numai când în jur e armonie. În camera de artă s-a apucat să deseneze zâne. În camera lui Petru a trezit florile, una câte una, ca să fie totul parfumat etc.

 

          Una e un adevărat Descoperilă. Ea a descoperit o casă acolo unde eu nu vedeam decât pietre și flori.

Corespondența unei zâne mici

            Zâna mică e Una, cine altcineva? Ea, care se plânge mereu că nu va vedea niciodată o zână adevărată, ea nu știe să se vadă în oglindă așa cum o văd eu: cu pletuțe zânești, cu priviri magice, cu îmbufnări comice (râd numai eu și în sinea mea, căci ea…).

Una scrie scrisori, în fiecare zi câte una, serioasă și consecventă.

            Pe hârtie roz pentru alte zâne mici ca ea, pe hârtie mai serioasă pentru prietenii mai mari, cărora le spune că e în vacanță și că de pe acum are emoții pentru școală și noi când ne vedem. Lipim timbre și aruncăm plicul în cutia poștală, apoi căutăm pe cineva nou căruia să-i scriem. 

            Poate lui Pippi? Da, Pippi trebuie muștruluită!
 

              Sunt multe de povestit despre ce înseamnă să fii un Descoperilă adevărat, însă las asta pentru mâine pentru că acum e urgentă o întrebare pentru Apolodor:

 

 

 

Ce să scriem însă pe plic? Unde locuiesc personajele? În cărțile lor, spune Una. Deocamdată, scrisorile se odihnesc între paginile cărților iar răspunsurile le ticluiește tot Una, în gând.

Ziua lui Pippi

          Sâmbătă am sărbătorit-o pe Pippi. Primul volum așa se termină, cu un capitol extraordinar în care e povestită petrecerea din Căsuța Villekulla. Pippi cea neșcolită stă toată noaptea trează ca să scrie cu mâna ei invitațiile, copiii se pregătesc emoționați pentru eveniment. Singuri în casa mare, fără părinți sau animatoare care să le spună când, cât și cum să se distreze, ei știu cum trebuie să decurgă totul – ”domnii” le conduc pe ”doamne” la masă, se mănâncă prăjituri cu forme ciudate, se bea ciocolată caldă cu frișcă.

N-am avut un pod cu stafii să explorăm, dar am avut ciocolată fierbinte și frișcă, și biscuiți pe post de prăjituri. Una și-a pus ciorapi cu dungi și tricoul grozav pe care ni l-a dăruit, astă-vară, Picturici. (Picturici are degete magice și-un suflet încălzit de doi prunci minunați, așa încât sigur o să vreți să vedeți și alte minunății ieșite din mâinile ei.)

 

 

Și noi am primit cadouri de ziua lui Pippi – Una un lup gri, eu și Petru o cutie maaare în care a îndesat Una jucării din casă. Așa am ajuns să discutăm despre cadouri – o discuție care a început trist și s-a terminat senin. Prețul seninătății a fost prima scrisoare pe care i-am scris-o vreodată Moșului. Una a stat lipita de mine de la început până la sfârșit, aproape fără să respire:

Dragă Moș Crăciun,

Mă mai ții minte? Da? Știu, am crescut, am doi prunci minunați acum dar sigur îi cunoști și pe ei. Știi că Una mea crede în zâne, deși nu le-a văzut niciodată. Spune că nu mai crede în Moș Crăciun, pentru că a văzut o mulțime de moși mărunți, neinspirați, oameni obișnuiți care-ți poartă costumul și-ți fac de ocară numele.

Eu cred că Una crede în Moș Crăciun, adică în bucuria de a dărui. Dar e tare tristă acum, și eu sunt tristă lângă ea fiindcă trăim vremuri ciudate... Adulți lipsiți de imaginație le spun copiilor că se pot bucura de Craciun și de daruri numai dacă îndeplinesc anumite condiții: numai dacă-s exemplar de cunimți, numai dacă mănâncă tot, numai dacă dorm la prânz, numai..., și numai... și numai, și lista e luuuungă tare. Prea lungă ca s-o scriu aici. Nu-i așa că-o o prostie?! Cine-a mai pomenit cadouri condiționate?! Uite, mie nu mi-a întins nimeni un buchet de flori spunându-mi: ”Ți le ofer din toată inima, dar numai dacă îmi spune mama ta că ai spălat vasele toată săptămâna! Da?”

Dar vezi, asta li se întâmplă copiilor an de an, și mulți dintre ei ajung să simtă că nu merită să se bucure de Crăciun, că nu-s destul de buni ca să merite ceva frumos.

Așa încât, dragă Moș Crăciun, te rugăm ca anul acesta să fii de partea copiilor și să nu le mai aduci decât daruri de drag, nu daruri condiționate. Nu-i mai ajuta pe adulții lipsiți de imaginație să semene tristețe și îndoială în sufletul copiilor!

                                                                                 Cu drag,

                                                                             Andru și Una

Annika, Una și Pippi

           Recitim – a câta oară?! – Pippi Șosețica. Trei volume pe care le iau amarâtă în mână – sunt mititele, cu hârtie urâtă și ilustrații meschine, dar sunt singurele ediții pe care le-am găsit. Însă le citesc bucuroasă, personajul e așa de viu, textul se desface în urechile Unei în foițe subțiri de sens întocmai ca aluatul franțuzesc bine frământat.

            Cu Pippi Șosețica, Una are o relație extrem de tensionată. O place pentru că Pippi e eroina – cum să-i reziști unei eroine?! Pippi e un justițiar cu codițe. Pippi face cadouri extravagante în modurile cele mai delicate cu putință. Pippi a inventat jocul de-a Descoperilă. Pippi gătește și doarme cu picioarele pe pernă. Am spus că Pippi gătește?

            În același timp însă, Pippi zguduie din temelii nevoia Unei de scenarii clare și previzibile, respectul ei puternic pentru autoritate, ordine, bună-creștere. De ce nu merge Pippi împreună cu polițiștii la casa de copii?! De ce nu șade cuminte în scaunul ei să privească spectacolul de circ fără să intervină?! De ce trebuie să intre în arenă?! De ce desenează pe podea când toți școlarii știu că trebuie să-ți ajungă foaia de hârtie?!

            Și pentru că Una nu prea știe ce să facă cu toate întrebările astea, s-a reîntors la o strategie mai veche de-ale ei – jocul de rol. Se joacă acum, cât e ziulica de lungă, de-a Annika, Tommy și Pippi. În ordinea aceasta, deloc întâmplătoare. Annika e eroina ei – Annika, fetița cuminte, cu rochița mereu curată, Annika cea care are nevoie de încurajările celorlalți ca să coboare în scorbura adâncă din copac, Annika cea blândă, Annika cea care nu inițiază niciodată trăsnăi dar care, participând la ele, descoperă că niciodată nu s-a distrat mai bine.

            Una face din Annika personajul ei principal.