Corespondența unei zâne mici

            Zâna mică e Una, cine altcineva? Ea, care se plânge mereu că nu va vedea niciodată o zână adevărată, ea nu știe să se vadă în oglindă așa cum o văd eu: cu pletuțe zânești, cu priviri magice, cu îmbufnări comice (râd numai eu și în sinea mea, căci ea…).

Una scrie scrisori, în fiecare zi câte una, serioasă și consecventă.

            Pe hârtie roz pentru alte zâne mici ca ea, pe hârtie mai serioasă pentru prietenii mai mari, cărora le spune că e în vacanță și că de pe acum are emoții pentru școală și noi când ne vedem. Lipim timbre și aruncăm plicul în cutia poștală, apoi căutăm pe cineva nou căruia să-i scriem. 

            Poate lui Pippi? Da, Pippi trebuie muștruluită!
 

              Sunt multe de povestit despre ce înseamnă să fii un Descoperilă adevărat, însă las asta pentru mâine pentru că acum e urgentă o întrebare pentru Apolodor:

 

 

 

Ce să scriem însă pe plic? Unde locuiesc personajele? În cărțile lor, spune Una. Deocamdată, scrisorile se odihnesc între paginile cărților iar răspunsurile le ticluiește tot Una, în gând.

Apolodorul lui Petru

           Când ești Frate mai Mic, ghinionul (sau norocul?) tău e că ți se citesc adesea cărți peste puterea ta de înțelegere. Pe Petru, Apolodor l-a învățat rutina lecturii înainte de somn: seri la rând s-a foit pe lângă noi în timp ce-i citeam Unei, probabil că textul n-a fost pentru el decât dulce legănare… Petru își tot căuta locul, uneori mi se cuibărea în brațe, somnoros și atent, alteori adormea cu spatele lipit de mine, iar eu și Una continuam să citim în surdină. Acum știe că seara citim, își aduce și el cartea în pat sau încearcă să fie cât mai aproape de cartea noastră. Și de cele mai multe ori adoarme ascultând.

            De fiecare dată când deschideam Apolodorul nu puteam să nu-mi imaginez figurinele pe care le-ar fi modelat Camelia – cămila Suzi, și ariciul cel darnic cu propriile-i ace, și maestrul Domilasolfa și toată familia de la circ a lui Apolodor, apoi pinguinii din Antarctica. Noi am suplinit cu spectacole improvizate, la care Petru participă așa de entuziast încât mă păcălește până și pe mine: ai spune că pricepe exact cât Una, fiindcă mimează convingător toate reacțiile și gesturile ei.

Scena 1

Le citesc din mijlocul camerei, în picioare, ca și cum aș sta pe o scenă. Gesticulez larg, îmi modific vocea. Pe pat, spectatorii mei țipă, aplaudă, se tăvălesc, râd, sar, se rostogolesc.

Eu: Ce-a mai pățit Apolodor, o să aflați în spectacolul viitor!

Una: Mai vrem, mai vreeeem!

Petru: Daaaaaa!

 

Scena 2

Citim schimbul de replici dintre Apolodor și matrozii de pe Meteor. Una e un Apolodor care hohotește de râs la fiecare propoziție. Ca să se facă mai bine auzită, a adus pentru ea și pentru Petru tuburi de hârtie în chip de portavoce. Petru intră în joc, țipă încântat în tubul lui de hârtie.

 

Scena 3

În picioare pe pat, Una declamă ”Imnul de slavă pentru Apolodor, primul pinguin cosmonaut”. Eu îi servesc drept sufleur. Lângă ea, Petru se aruncă pe pat la sfârșitul fiecărui vers, apoi sare din nou în picioare, și tot așa:

Una: ” Trăiască lipsa de palton!”

Petru: Buf!

Una: ”Trăiască bunul biscuit!”

Petru: Buf! (…)

Una: ”În fine, toate să trăiască!”

Petru: Buf!

Dragă Apolodor,

           Tu nu ești un pinguin. Tu ești o creatură poetică, iar cartea despre tine nu e un manual de geografie. Dar ce să-i faci?! N-am putut rezista să nu te citim cu harta în față! Una se obișnuiește acum tot mai mult cu numele continentelor, ale oceanelor, se familiarizează cu globul pământesc și cu atlasul, așa încât ne-a plăcut tare mult să marcăm și noi, după fiecare lectură, locurile pe unde ai fost!

 

A citit câteva pagini din carte singură, un exercițiu bun pentru cineva care, de pe acum, se documentează intens pentru o călătorie adevărată în jurul lumii. Doar le-am mărit pentru ea, ca să nu-i obosească ochișorii.

Dragă Apolodor, cronicarul călătoriei tale se plânge mereu că jurnalul aventurilor tale prin lume e distrus, pierdut, fragmentar, pătat. Dar nu spun nimic despre un album cu fotografii ale locurilor pe unde te-a purtat dorul de frații tăi din Labrador. Totuși, Una știe sigur că el a existat și iată, l-a reconstituit. A ales câte-o imagine pentru fiecare capitol și-a scris frumos, cu litere mari și clare, ce reprezintă. A pus toate imaginile într-un album pe care l-a completat pe măsură ce-am citit prima ”Carte cu Apolodor”. Acum îl răsfoim când recitim, îl desfacem și-l refacem când vrem să ne amintim aventurile tale fără să avem cartea în față.

 

 

 

Una a risipit cărțile poștale confecționate de noi pe harta mare a lumii, să vadă cum ai sărit de pe un continent pe altul, dintr-o emisferă în altă și crede-mă, se descurcă tot mai bine cu noțiunile astea. Nu-i nicio grabă să le rețină, n-o întreb dacă le-a memorat sau nu, încercăm numai să folosim des termenii în timpul lecturii și-al jocurilor.

Ce crezi, e de acum pregătită Una să ia continentele la rând, unul câte unul, ca să afle mai multe despre lumea asta mare?

Apolodor e călător

Dragă Gellu Naum,

            Cred că, până de curând, Una a fost prea mică pentru Apolodor al tău. L-am mai citit noi dar n-a fost… hmmm… cum să spun… magic. Acum e magic! Unei îi sclipesc ochișorii, jelește împreună cu Apolodor ”Mi-e dooor, mi-e dor”, îmi dă replica atunci când întreb ”Cum se numea?”, ”Și ce făcea?” Iar pentru faptul că o anume mică maimuțică a rămas și tristă, și nemăritată nu prea cred că o să te ierte curând!

            Aseară, în timp ce le citeam pruncilor versurile tale, mă întrebam dacă aș prefera să citesc altceva – corespondența lui Kafka, Gramatica Academiei, ce mai am eu pus bine pe raft pentru când o fi timp. Și am zis că nu, n-aș citi altceva. Mi s-a făcut și mie-un drag nebun de Apolodor.

            Declar așadar deschis sezonul de apolodormanie, o foarte frumoasă – și sperăm durabilă  – nebunie!