Miruna
pregătește aluatul pentru clătite: trebăluiește
sprintenă, sporovăind cu Petru, aduce pe rând tot ce-i trebuie – făina, zahărul, laptele etc. Nu uită nimic, e hărnicuță și sigură pe ea. Știe ce face. Iar clătitele ei mi se par
de 1000 de ori mai bune decât ale mele.
*
V.,
colega ei de clasă, e la noi. La un moment dat, le aud glăscioarele repetând un
cântec învățat la școală. Una falsează în-gro-zi-tor,
mă opresc din citit și
aproape-aproape că-i strig să înceteze și
s-o asculte mai atent pe V. Până să deschid eu gura, V. începe să cânte un pic
mai tare, cu o voce sigură, prietenoasă și cristalină. Pe nesimțite,
vocea Mirunei se cumințește, se îmblânzește și
se apropie de cea a V.-ei, armonioasă. Au terminat vesele. Noroc c-am tăcut!
*
Una,
clasa I, 7 ani. Prima temă cu ”Alcătuiește propoziții
folosind cuvintele X, Y, Z.” Pentru ”rouă”, Una scrie ”Roua nu mai e”. Pentru ”roșu”,
copila mea – căreia îi citesc zilnic de când o știu,
fără excepție, care citește
ea însăși mult, care folosește,
în conversația curentă, un vocabular nuanțat – ei, bine copila mea scrie: ”Eu am
un creion roșu.” Atât.
Citesc
enunțurile, inspir, expir, inspir, expir. Mai
inspir o dată, mai expir o dată. Nu, tot stupide sunt propozițiile
astea și eu tot uluită că nimic din lecturile copilei n-a
modelat felul în care formulează, la cerere, enunțuri.
Orgoliul meu de livrovor e rănit grav, insuportabil. Iau atunci copila de mânuță și cu vocea mea cea mai mieroasă, îi
propun să ne jucăm nițel cu propozițiile
ei (da, doaaaar să ne jucăm – ce cuvânt liniștitor
e ăsta pentru urechile copilei, totul e o
joacă…). Și ”ne jucăm”. Desenăm, construiesc la
repezeală niște zaruri din hârtie pe fețele
cărora scriu diverse – aici substantivele
din temă, acolo adjective, pe un altul verbe și
tot combinăm cuvinte, fac liste, ne amuzăm de perechile neașteptate (”roua gălăgioasă”) și
tot așa, până se țes
propoziții lungi și
”frumoase”, care să-mi gâdile mie în mod plăcut urechile.
Una
le transcrie, închide caietul iar eu, istovită de atâta ”joacă” (dar în secret
mulțumită că uite, ”jucându-ne”, am lucrat așa
de mult) strâng cuburile și creioanele colorate și
toată recuzita. O întreb, într-o doară, ce am
învățat noi din toată experiența
asta. Mă privește limpede în ochi:
-
Cred că am învățat fiecare altceva. Tu ai învățat
că niciodată n-o să fii mulțumită de ce scriu eu. Eu am învățat
că nu mă respecți, pentru că dacă m-ai respecta, ai
respecta și munca mea și
m-ai lăsa să merg la școală cu propozițiile muncite de mine, după puterile mele.
Încă
mai rumeg frazele astea.
