Casa Cărturarului

Casa Cărturarului e cea mai veche casă de locuit din orașul nostru. Are o portiță șubredă din lemn și în ziua în care am fost noi în vizită, ninsese bine.

În interior era cald și plăcut. Plafonul pictat, mobilele vechi, dulapurile cu cărți legate în piele reușesc să recreeze atmosfera unei case de demult iar Una a stăruit îndelung în fiecare cameră, analizând fotografiile, privind din prag… Obiectele așezate pe masa de lucru a Cărturarului evocă a viață închinată scrisului. Casa lui Simion Florea Marian – căci el e Cărturarul nostru – ne-a primit, pe mine și pe Una într-o atmosferă de liniște studioasă. Biblioteca pe care o găzduiește acum muzeul e permanent consultată de cercetători și Una a fost teribil de impresionată să știe că acolo, în căsuța aceea dintre copaci, în care pare să nu se întâmple nimic, se lucrează de fapt cu pasiune.

            Povestea lui Simion Florea Marian e, pentru un copil de șapte ani, impresionantă ca un basm: băiat de la țară, orfan de tată,  începe clasele primare la 12 ani și ajunge să studieze, apoi, la singurul liceu din oraș și începe de timpuriu să culeagă folclor. Doamna care se ocupă de muzeu ne-a povestit mult despre anii de liceu ai viitorului etnograf, despre activitatea lui de profesor chiar la liceul cezaro-crăiesc unde învățase și el. În drumul ei spre școală, Una trece zilnic pe lângă clădirea vechiului liceu iar acum poate lega o poveste, un nume de zidurile acelea.

Vă întrebați, poate, ce caută un copil de 7 ani într-un muzeu de felul acesta, când nici ce e aceea etnografie nu știe, nici conștiința exactă a situării unui eveniment în timp nu o are. Ei bine, vizita noastră acolo a fost mai mult un joc în căutarea a ceva nou, diferit. Mi-am dorit să deschidem o poartă - în sensul propriu al termenului: poarta muzeului e mereu închisă, trecem foarte des pe lângă Casa Cărturarului și uite, niciodată Una n-a știut ce e dincolo de portița de lemn. Mi-am dorit să descopere câte lucruri interesante sunt deja lângă noi, aproape de noi, trecute cu vederea, în vreme ce noi ne lăsăm seduși de mirajul minunățiilor de departe. Poarta muzeului duce spre un altfel de interior decât cel cu care Una e obișnuită și chiar și asta a fost extraordinar pentru copila mea să vadă - atmosfera unui cămin din alt timp, alte mobile, un alt fel de a gândi spațiul în care locuiești.
     O urmăream mereu pe Una ca să-i surprind reacțiile – a sorbit cu ochii mari fiecare amănunt, mai că nu s-ar fi dat dusă, la final. I-a fost drag bătrânul Cărturar când a aflat că el a luptat să salveze ruinele cetății Sucevei, de unde, demult, demult, oamenii aveau voie să ia oricâtă piatră doreau. Căruțe încărcate cu pietre străvechi plecau mereu de pe locul cetății și probabil că n-ar mai fi rămas nimic pentru noi, cei de azi, dacă Simion Florea Marian n-ar fi cerut Academiei Române să ia sub protecția sa rămășițele construcției.

Când am ieșit, strada arăta parcă altfel. În locul caselor ne-am închipuit vechea grădină a Cărturarului, care se întindea cândva până departe, străbătută de cărări. Am vorbit mult despre felul în care băiatul de la țară a înțeles ce prețioase erau limba și obiceiurile celor pe care îi lăsase în sat. Despre cât de diferit înțelegeau oamenii de demult lumea, pe cea văzută și pe cea nevăzută.

Acasă nu i-am citit din Simion Florea Marian, ci dintr-o carte grozavă pe care o păstrez de mulți ani în bibliotecă, așteptând să crească Una și să priceapă câte ceva din minunățiile pe care le povestește. ”Îngeri, zmei și joimărițe. Mitologie populară pe înțelesul copiilor” e o carte apărută la editura Humanitas, în 2008. Autorii – Carmen Mihalache, Ana Pascu, Cosmin Mihalache și Ciprian Voicilă – au dedicat volumul Irinei Nicolau. Ilustrațiile sunt concepute de Cosmin Manolache și au ca punct de plecare desenele copiilor care au participat la ”Atelierul de creativitate” de la Muzeul Țăranului Român. Liniile de-o extraordinară libertate și dinamismul figurilor au dublat perfect textele din volum, precedate de ”Câteva lecții despre sat. Despre închipuirile satului și făpturile sale nepământene”.

Cât timp am citit cu Una cele câteva pagini introductive, am rugat-o să aibă mereu în minte atmosfera de astă-vară, de la Muzeul Satului Bucovinean, pe unde ne-am plimbat și ne-am jucat mult. Așa de mult, încât una dintre doamnele de acolo ajunsese s-o numească ”prietena muzeului”; așa de mult, încât începuse să-și facă prieteni de-o zi – și acum îl ține minte pe băiețelul cu care a hrănit oile sau pe doamna din Israel care m-a auzit strigând-o pe Una și a ținut să-mi spună că și ea se numește Miruna, că e milionară în dolari și că fetița mea e singura copilă care să-i poarte numele din câte cunoaște! I-a și urat să ajungă bogată ca ea, dar Una era prea ocupată să construiască dinozauri și cavaleri din bețe și pietre ca să audă.

Așa, cu gândul la jocurile ei din vară, au avut sens articolele din volum, grupate tematic: Făpturile din ceruri, Făpturile timpului și ale vremii, Făpturile văzduhului, Făpturile pământului, Făpturile pădurii, Făpturile apelor, Făpturile din basme, Plantele miraculoase, Animalele sfinte, necurate sau năzdrăvane. Am citit pe sărite, am ales capitolele care au interesat-o mai mult pe Una, am privit imaginile și-am lăsat să treacă zile întregi până am mers mai departe cu cititul. E o carte densă, nu-i nicicum cazul să te grăbești spre ultimele pagini.

Ciugulind de ici, de acolo, n-am putut să nu mă înfricoșez/minunez de frumusețea pierdută a acestei lumi în mijlocul căreia Una mea se joacă, totuși, cu atâta dezinvoltură… Abia aștept să vină vara, să putem merge mai des în curțile Muzeului Satului Bucovinean. Să citim și acolo cartea asta și altele despre care o să vă povestesc, poate, curând.