Viitorul uitându-se în ochii noştri [The future looking into our eyes]

Viitorul  ne-a privit drept în faţă, mai înainte de a ne avânta noi în gâtlejul lui şi să ne fi devenit prezent. Am căscat ochii ca viţeii la poarta nouă. Firma era, ce-i drept, ispititoare: “La burta plină, garantat”.

Semăna, dar de unde să fi ştiut noi că n-avea să răsară nimic de după ceea ce speram noi că se va ivi dincolo de poarta unei ere noi, una de viaţă mai bună?

Despuiaţi de vise (“nimic nu merge în ţara aceasta”), cocoşaţi de griji (“de unde să scot banii?”) şi cu neuronii sfârâind de neputinţă (“ăştia fură atâta şi nu se mai satură!”), am intrat şi i-am cerut chelnerului să ne aducă ceva de mâncare.

Marţafoiul se uita chiorâş, dar hăhăia încurajator (“lasă, că te rezolvă băiatu’ imediat”), ca şmenarul acela de la care suntem bucuroşi să cumpărăm ţigări ieftine de peste Prut.

Ne era aşa de foame, de nici n-am avut răbdare să consultăm pe îndelete meniul. Ne-a luat ochii de lustruit ce era, sclipind în spelunca mucegăită. Litere dolofane şi apetisant înşirate în fraze care lăsau gura apă...

Numai delicatese erau trecute acolo – libertate, echitate, democraţie, respect, prosperitate, progres. Am zis că “toate tre’ să fie bune, haleală să fie”, aşadar am cerut “specialitatea casei”.

Stăteam în bomba aceea cu dinţii la stele, privind prin acoperişul care stădea deja să cadă... Ne închipuiam că l-am sfredelit puţin noi, cu idealurile noastre, dar că totul va fi bine. Şi cum să nu fie bine?! Hm... ce îmbietor mai mirosea de la bucătărie!

Aştepându-l pe ospătar ca pe Godot, am început să ne scârbim unii de alţii. Unii am zis, de la bun început, că este genul de jigodie care îţi scuipă în mâncare, alţii – că ar fi, chipurile, cel mai spălat dintre toţi jegoşii posibili. Alţii doar au pufăit, indiferenţi, plictisiţi, dispreţuitori.

Înverşunaţi – dar cu gândurile în toate zările (la banii de întreţinere, la rată, la viza de SUA etc), însă nu către noi înşine – ne-am sfârtecat din priviri şi cuvinte, până ce, într-un târziu, ni s-a azvârlit comanda pe masă.

Un coş de felii unse cu scârbă, lângă un blid cu o putredă opăritură din varză de Bruxelles. Că cică mai mult nu ne permitem, ca puturoşi şi înapoiaţi ce suntem.

Ba da, am mai ras vreo trei halbe de ciudă. Că era la autoservire şi, părând a fi aşezat ca ‘din partea casei’ butoiul, am zis că doar nu ne-o trece şi asta pe nota de plată.

Nici sătui, nici beţi, jumate dintre noi am ieşit să-l scoatem în şuturi pe chelner, dar ba ne-am codit, ba ne-am împleticit, că nu mai ştim ce s-a întâmplat de... s-a rupt filmul...

Cică n-am fost chiar o jumătate destulă. Ne-am trezit cu stomacul scurs printre dinţi – şi furaţi, şi bătuţi, deşi pare-se că, încă, nu chiar puşi în proţap. Ori suntem doar cruţaţi un pic pentru o calfteală şi mai zdravănă?!

Acu’, vorba ceea, prinde orbu’ scoate-i ochii… Pe cine să mai dai vina? Că doar nu pe viclenii bucătari, pe parşivii furnizorii de varză, pe hoţpătari...

Şi nici pe comesenii noştri care şi-au înghiţit voma, justificându-şi nobleţea nătăroaică (“doar nu era să votez iarăşi între două rele”), cu logică de hienă darwinistă (“l-am dat afară, cu ce era să-l cresc?”).

Decât să dăm vina, mai bine am căsca ochii! Pe măsură ce foamea roade mai tare, orbirea se va face şi mai adâncă, iar în bucătării insalubre, încă ni se coc budinci de răbdări prăjite. Şi de nu ne-om mai grăbi noi să le înfulecăm, riscăm să ni se vâre pe gât.

Viitorul ne ţinteşte, cu ochii săi sfredelitori, tot de unde ne privea mai deunăzi. Ca de moarte, nimeni nu va putea scăpa de el.

L-am prinde de coarne, dar nu ştim cum. Unchiul Sam n-o să-şi facă pomană cu noi să ne înveţe rodeo.

Am fugi, dar nu avem încotro. La înaltele porţi din UE nu mai dă nimeni o ceapă degerată pe nişte rupţi în cur care, într-atâta urându-se ei înşişi, nu se pot aştepta să fie iubiţi de cineva. De la Moscova – nu simţim decât aceiaşi fiori de veacuri.

Ferice de cine mai ştie de Dumnezeu. Să facă bine să-I ceară “gândul românului cel de pe urmă”, ca să poată sorbi paharul pe care cu toţii, buni şi răi, va fi să-l sorbim.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ringhişpil de ură [Merry-go-round of hatred]

Oricâte argumente ar căuta, şlefui şi pune în vitrină oricare dintre tabere – în favoarea acestui fals erou al democraţiei, Traian Băsescu, sau împotriva lui – ele nu mai contează în aceste zile.

A încerca să convingi pe cineva care îl vrea dus pe Dictachior ori pe un băsist portocaliu şi în cerul gurii de valabilitatea a măcar 5% dintre ideile susţinute de cealaltă parte are tot atâtea şanse de izbândă precum a câştiga Marele Premiu la Loto 6 din 49.

Atât cei care îl vor plecat (eventual şi la puşcărie) pe Traian Băsescu, cât şi cei care îl vor înapoi la Cotroceni au cam înţeles că ora dezbaterilor a trecut. De fapt, cu valul de isterie băsistă nici nu s-ar fi putut discuta nimic.

Comparând Parlamentul României cu Parlamentul Republicii de la Weimar, care a favorizat ascensiunea lui Adolf Hitler, şi trimiţând şarje de delaţiuni la Bruxelles, oamenii preşedintelui cred că dreptatea este de partea lor.

Numai că Dreptatea nu a fost niciodată de partea mârlăniei, aroganţei, şantajului, violenţei de limbaj, ipocriziei, minciunilor neruşinate, furtişagului ridicat la nivel de excelenţă şi altor metehne care au caracterizat cei ultimii opt ani de domnie băsistă.

Cei care urlă că înlăturarea idolului lor este ‘lovitură de stat’ sau ‘atac asupra instituţiilor statului’ refuză să vadă cât de găunos este personajul pe care l-au pus pe un piedestal al democraţiei.

Băsescu are de dat răspunsuri despre dispariţia flotei comerciale a României, despre aducerea trenurilor cu mineri în iunie 1990, despre mascarada răpirii jurnaliştilor români în Irak (2005) şi despre punerea ţării pe masa de disecţie a FMI (2009).

Poate mai mult decât orice, el trebuie să răspundă despre ce s-a ales de promisiunile sale de erou al luptei anticorupţie din 2004. Cum se face de caracatiţa roşie, atribuită lui Adrian Năstase, a fost înlocuită de o mai lacomă şi mai neruşinată caracatiţă portocalie?

Dincolo de propaganda auto-intitulaţilor inteligenţi, democraţi, europeni etc, există destule argumente pentru a susţine că DA, Băsescu trebuie să plece – citiţi aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici.

Doar că nu mai este timp de argumente, în aceste ultime zile dintr-un război al nervilor. Este o încleştare nebună care poate fi numai preludiul unui şi mai înverşunat război dacă Băsescu revine în funcţie. Şi n-o mai poate face decât la masa verde.

Fiecare parte pune gaz pe foc, încercând să aţâţe suficientă ură. Pentru ca cei care îl urăsc pe Băsescu să se mobilizeze la urne, în ciuda caniculei şi a perioadei concediilor. Sau, de cealaltă parte, pentru ca susţinătorii lui să stea departe de secţiile de votare.

Strâmbând din nas în faţa duhorilor democraţiei – pe care şi-or fi închipuind-o vreo zeiţă fără de cusur?! – unii simandicoşi sceptici zic că nimic bun n-a ieşit din ură şi deplâng faptul că românii iarăşi votează (sau nu o fac) mânaţi de ură.

Dar n-ar fi cazul să ne simţim ruşinaţi de aşa ceva. Dacă acceptăm premisa că mobilizarea masivă la vot este posibilă doar ca urmare a mobilizării urii, ar reieşi că mai nimic de la Revoluţia franceză încoace nu s-a clădit pe altceva decât pe ură.

Toate idealurile măreţe şi principiile generoase au fost scrise după ce au curs valuri de sânge şi s-au adunat stive de capete tăiate. Or, acum nici vorbă de aşa ceva. Românii vor doar să scape de Băsescu, cum au vrut să scape şi de Ceauşescu. Dar nu cu gloanţe, ci cu voturi.

Nici în 1989 nu şi-o fi dorit nimeni din România vărsare de sânge şi asasinarea dictatorului în ziua de Crăciun. Dar au vrut alţii în locul nostru, orchestrând acel proces stalinist. Acum, de ce să ni-l vrea alţii pe Băsescu?

Să fi avut românii şansa de a-l da jos pe Carol al II-lea încă din primăvara anului 1940, poate că acea tragică vară din istoria României ar fi arătat altfel. Poate că încă nu era prea târziu ca pierderile să fi fost mai mici.

Să fi avut şansa de a-l trimite pe Ceauşescu la o blândă puşcărie (ca pe Todor Jivkov) sau într-un autoimpus exil (ca pe Erich Honecker), poate că şi istoria ultimilor 23 de ani ar fi fost mai blândă cu noi.

A-l da pe Băsescu afară de la Cotroceni nu înseamnă că, automat, în locul regimului său fals proslăvit drept unul justiţiar (?!) se va instala un regim injust (?!) controlat de plagiatorul Victor Ponta, cum urlă vuvuzelele portocalii.

Băsescu nu este întruchiparea justiţiei imparţiale, nici garantul democraţiei funcţionale şi nici catalizatorul unei economii prospere. Fără el, poate că ceva-ceva s-ar putea să fie mai bine; dar cu el – sigur nimic nu poate să fie bine.

Cu Băsescu – rămânem în buzunarul Germaniei, iar birul către Marele Licurici va creşte, căci va trebui să pluseze pentru a cumpăra bunăvoinţa Unchiului Sam, care pare (oricum, să nu ne luăm după aparenţe!) gata să-l lase din braţe.

Cu Băsescu – nu avem nicio libertate de mişcare la rangul de al şaptelea stat ca mărime în UE, ci suntem slugoi, arvuniţi deja pentru a face parte dintr-o Eurozonă, de unde unii (Grecia) nu ştiu cum să scape, iar alţii se felicită că n-au intrat (Suedia).

Poate că aceasta este democraţia şi nimic mai mult – un carusel al urii, în care nu suim cu toţii, odată la alegerile la termen sau mai des (în caz de referendum). Ne învârtim ce ne învârtim, ameţim şi, la finalul cursei, îl aruncăm peste bord pe indezirabili.

Nu tăiem capete, nu exilăm pe nimeni, ci doar ne bucurăm că îi dăm afară din terenul de joc pe cei care ne-au devenit nesuferiţi şi le râdem în nas susţinătorilor lor, dintre care destui au profitat din plin cât au fost ai lor la putere.

Este o bucurie primitivă, care nu poate aduce nimănui un plus de fericire, nici nu ne abslovă de vinovăţii personale, cum niciun ţap ispăşitor nu o poate face. Atâta ne poate dărui democraţia, un rău fără de care ne-ar putea fi şi mai rău.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Democraţie românească în 2012: taxare fără reprezentare [Romanian democracy in 2012: taxation without representation]

Noul Guvern de la Bucureşti a fost instalat de o coaliţie şi de un preşedinte, Traian Băsescu, a căror susţinere (aprobare, simpatie etc) nu depăşeşte 25% în sondaje. Şi la acest procentaj s-ar ajunge de-abia cumulat, ba încă şi prin jonglerii statistice.

S-a mai văzut şi la alţii, ar zice unii. Da, admit eu, şi chiar îmi vine în minte cel puţin un exemplu din istoria relativ recentă – ultimele două cabinete laburiste din UK.

T. Bliar and G. Clown primiseră un pic peste 35% din totalul voturilor exprimate în mai 2005, scor graţie căruia s-au menţinut la putere până în 2010.

Era vorba de un singur partid, nu de o strânsură conjuncturală. Şi de un executiv proaspăt instalat după un scrutin, nu cu nouă luni înaintea unor alegeri generale.

Felicitat de preşedintele Comisiei Europene, de trimisul Unchiului Sam în România cât şi de cel al Perfidului Albion, noul Guvern român are tot atâta legitimitate cât avea Guvernul Majestăţii sale în coloniile nord americane pe la anii 1770.

Supuşii britanici care aveau să devină cetăţeni americani, se plângeau de “taxare fără reprezentare”, cum reclamă în zilele noastre inscripţiile de pe taxiurile din Washington D.C., teritoriul federal fără putere de vot în Congresul SUA.

Fix de acelaşi lucru, de nereprezentare – în ciuda birurilor plătite – se plâng milioane de români. Mai rău decât toţi – cei lăsaţi să moară sub nămeţi în aceste zile.

Explozia nemulţumirii de dincolo de Atlantic în urmă cu vreo 235 de ani avea să ducă la grave răzmeriţe,  insurgenţă, apoi la un Război de Independenţă, respectiv la naşterea SUA.

Ceea ce ar putea exploda în România este încă ţinut la rece, sub temperaturi polare. Dar şi când va fi să explodeze tot ce s-a acumulat, nu-s deloc semne că are ce să se nască ceva bun.

Oare ce s-ar mai putea ‘naşte’ dintr-o naţiune muribundă, care a pierdut într-un deceniu de pace mai mulţi locuitori decât totalul celor decedaţi în războaie de la proclamarea independenţei (1877) până acum?

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Romanians to their former ‘orange’ hero: “Come out, ordinary mutt!” [Românii către fostul lor erou ‘portocaliu’: “Ieşi afară, javră ordinară!”]

What has been a common sight of the past years – in some corners of the EU (Greece, Italy), in countries from EU’s periphery (Georgia), in several Arab states (Egypt, Libya) and to a lesser extent in Russia – is finally taking place in Romania.

People are taking their anger to the streets, a few for senseless rioting (like in England), some others simply to shout that they’ve had enough of the current Government and especially of the incumbent president since December 2004.

Many of those contested learders around the world had always been villains, but Traian Băsescu – just like Mikheil Saakashvili, in Georgia, and Ukraine’s former president Viktor Yuschenko – was portrayed as an anti-communist and anti-totalitarian hero not so long ago (by the mid 2000s).

It was a ridiculous image, as he was a merchant marine captain, in charge of the largest vessel in the commercial fleet of communist Romania, and he had never hid (nor had he ever seemed ashamed of) his communist past.

Far from winning elections  in landslide victories – and many believe he couldn’t have won at all without Uncle Sam’s help – he was, nevertheless, regarded as a ‘hero’ by his fanatic supporters, as well as by the mainstream media of the Western world.

In spite of this pedestal of respectability on which he was put and of his ceaseless rethoric against the corruption and presumed authoritarianism of others, his regime proved to be even more malignous than the previous ones in post-communist Romania.

Eager to get richer, as the former communists had done before them in the early 1990s, the orange gang around Băsescu has engaged in parasiting on the Romanian economy.

That was nothing new for democratic Romania. What would eventually draw the ire of many was the aggressive manner in which he understood to exert his prerogatives, as if the political establishment could be steered like the oil tanker that was once under his command.

Unlike his predecessors – a shrewd former commmunist, always able to build consensus, and a politically weak geology professor, who refused to run for a second term, admitting that “he had been defeated by the system” – Băsescu appears to be at ease only when at war with someone.

Because of his stubbornness and arrogance, the ‘orange hero’ would soon be vehemently contested. Halfway into his first term, the Parliament voted for his impeachment. According to the Constitution, he was suspendend, the President of the Senate temporarily replaced him, and Romanian voters were called to approve or nulify the decision of their representatives.

Back then, Romanians were to bee too blind to see that the bogus anti-system hero, promising to tread on all enemies of democracy and prosperity, was himself the product of a despicable system. Thus, he won the referendum confirming him in office by 70%.

It would be simplistic to believe foreign media reports (+ here) that the protests on the streets have to do with the VAT increase (from 19% to 24%) or with some of the harshest austerity measures taken anywhere in the EU: a 25% wage cut of public employees, and a 15% tax on pensions. The decisions were taken in May-July 2010, and Romanians bit the bullet.

Maybe not even the incident that ignited the protests – in the second week of January 2012, Băsescu arrogantly took on the chief of the Romanian emergency rescue service (SMURD), accusing him of opposing a controversial health reform – should be overestimated.

Nevertheless, it was the spark that enraged many, among the millions in whose hearts the ‘Orange Revolution’ (a term which was not as much used in Romania as it was in Ukraine, while the colour was equally widespread) into an ‘orange plague’.

People are angry with a lot of things in this country, among which Băsescu’s divisive manner of leadership and resentful attitude rise above any other reasons of discontent.

The president who promised “to turn to the people” (in his war against a corrupt system) has turned his back on the people that put their hopes in him.

Only insiders from the system who knew exactly when to dress in orange are better off, while many of Băsescu’s fans, his reluctant supporters (who thought he was a lesser evil), the mass of politically indifferent Romanians, and those how never voted for him are worse off.

Although demonstations were held in many cities (some 60) apart from Bucharest, very few are those protesting on the streets these days, compared to the level of discontent in Romania.

Most protesters are against the entire ruling class, the opposition (former communists + liberals) is united only in weakenesses, while most other law abiding citizens are  ‘protesting’ on Facebook and blogs or cynically mock those on the streets.

It seems unlikely – but I like to never say never! :-) – that Băsescu and the Government he supports would resign and call earlier elections (as 2012 is electoral year anyway). Not even blocking unpopular reforms appears probable for now.

This happens because – thanks to the very same putrid system that he often criticized –  Băsescu has managed to forge a ruling coalition. His party (PDL) is propped up by a new party (UNPR) made up of dissenters  from the main opposition party (PSD).

With a popular support of 10%, Băsescu’s regime is currently a sort of elected dictatorship. The widespread (but far from being massive until now) protests and the president’s reaction to them will be one of the most serious test for the post-1989 Romanian democracy.

All in all, the hero of 2004-2009 has turned into public enemy number one. Like so often before in history, the same man who once personified so many hopes for the better became the personification of bitter disappointment.

Sadly, irrespective of all the anger and despair of many, there’s no true ‘feeling of revolution’ in the air, as if everyone knew that, with of without ‘captain Băsescu’, Romania would be still floating adrift boundlessly... As if only hitting an iceberg could possibly help this aimless nation come to its senses...

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (8) [Still waiting for the world revolution…]

Indiferent de cum s-o fi văzând el însuşi, s-au găsit destui care să îl considere ‘erou’ (al luptei pentru accesul la informaţii), ‘deschizător de drumuri’ (înspre o altă lume, în care guvernele să fie obligate la mai multă transparenţă), un ‘revoluţionar’, un ‘vizionar’…

….ba poate chiar un viitor ‘martir’, dacă ar fi să le dăm crezare avocaţiilor săi, care se tem că, odată ajuns în mâinile Unchiului Sam, clientul lor ar fi torturat, executat sau ucis mişeleşte în puşcărie.

Acesta este Julian Assange*** – hackerul australian ale cărei furtuni în pahare cu apă, oricâtă rezonanţă planetară or fi părând să aibă în această epocă a tehnologiei informaţiei, tot nu au stârnit adevărate revoluţii.

Zicea Andy Warhol că, “în viitor, oricine va fi faimos pentru 15 minute”, iar acel viitor pe care îl trăim noi acum părea să se confirme şi în cazul lui Assange. Iată, totuşi, că ‘faima’ acestuia a ţinut ceva mai mult, cam cât iarna 2010/2011.

Au venit revoluţiile arabe, cutremurul din Japonia, războiul din Libia, astfel că despre  ‘martirul’ de la Londra s-au auzit tot mai puţine. Aura lui revoluţionară păleşte cu fiecare zi petrecută în vila cu zece dormitoare...

Revoluţionarului – celui de modă veche vreau să zic, de secol 19 şi 20 – îi şade bine cu chinul, cu hăituiala, cu clandestinitatea, cu austeritatea şi asceza chiar, ci nu cu reşedinţele de lux.

Ceea ce nu i-a împiedicat pe fani să atragă atenţia, când s-au împlinit şase luni de arest, asupra “condiţiilor excesive şi dezumanizante de detenţie” şi să se plângă că eroul lor este vânat de camere de supraveghere (CCTV), ceea ce avea să se dovedească o exagerare.

Erau doar camere de monitorizare a traficului. Însă nicio exagerare nu-i de lepădat în aceste vremuri, când nimic, oricât de gogonat ar fi, reuşeşte să scoată oamenii din lumea revoluţiilor virtuale, în cea a revoluţiilor cu distrugeri şi moarte.

Revoluţionar mondial şi violator (încă neconfirmat în ambele privinţe), un (aparent) paria cu prieteni bogaţi (care i-au plătit cauţiunea), cinic şi narcisist, hedonist şi amoral, idealist şi calculat – pentru care unii ar face moarte de om, pe când alţii au cerut asasinarea lui.

Nicidecum imaculat, dar nici vrednic de a fi dat în mâinile Unchiului Sam, în fruntea unei entităţi nedemocratice (WikiLeaks) care serveşte idealuri democratice (?!)... cu mii de poveşti pe seama lui, care mai de care mai năstruşnice.

Nicicând nu se poate spera la o revoluţie mondială (fie ea definită troţkist sau altcumva) fără exagerări şi minciuni. Oricât de adânci ar fi cauzele reale ale revoluţiilor (definite ulterior de istorici) fără ‘scântei de exagerare’ nu se poate face vreo revoluţie.

Dezvăluirile WikiLeaks s-au dovedit a fi o făsâială. În urma căreia, Uncle Sam n-a ieşit prea şifonat. Ba chiar este demn de admirat: n-ar fi bine ca şi România să aibă diplomaţi atât de talentaţi în a trage de limbă pe toată lumea din jur şi a descrie atât de plastic evenimente şi personaje?

Şi atât de mare a fost făsâiala aceasta, încât mă gândesc că scopul lor nu are legătură cu dezvăluirile în sine, ci cu propulsarea lui Assange la rolul de ‘revoluţionar mondial’, pentru care destui fanatici ar fi gata să arunce lumea (internetului şi nu numai) în haos.

Închis sau liber, dar cu siguranţă în carne şi oase, autentic, acest Assange – pe care unii să-l adore, iar alţii să-l urască, la fel ca pe Osama bin Laden – este un ‘activ de mare valoare’ în zilele noastre când oricine poate fi ‘revoluţionar’, dar arareori pentru mai mult de 15 minute.

Pentru cine şi pentru ce va servi (conştient sau nu) Assange– să-i las pe cititorii mei (care şi câţi or mai fi) să îşi dea cu părerea. Eu doar îmi exprim scepticismul ca atâta tam-tam cu WikiLeaks nu se prea poate să fi fost creat doar pentru fâsâiala de până acum.

*** NOTĂ: Am creat imaginea cu ajutorul acestui site.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

O teorie a conspiraţiei [A conspiracy theory]

“Dacă zvonurile şi conspiraţiile s-ar putea exporta, România ar fi cea mai bogată ţară din lume”, mi-a spus un cercetător (political researcher) de la SEI, citând un mare om al cărui nume nu-l mai ştia.

De minune s-ar potrivi butada de mai sus pentru a mă descrie şi pe mine însumi drept tipic român, dacă aş da crezare fără rezerve propriilor impulsuri conspiraţioniste.

Toate acestea, coroborate cu nenumăratele şopârle (o primă mostră) care circulă prin blogosferă, m-ar fi făcut să cred că Uncle Sam, care aşa frumos m-a plimbat prin ograda lui între 8-28 septembrie 2007, ar avea cine-ştie-ce interese să citească blogul meu. Da, aceasta cred puzderie de bloggeri când descoperă în counterul lor adresa clayton.state.gov.

Fraţilor, să ne băgăm minţile în cap şi să ne mai uităm şi la alte filme decât The Agency sau să jucăm şi alte jocuri decât The Bourne Conspiracy de care habar n-am dacă o fi la fel de prost ca filmul (sau, mă rog, bucata din serie văzută de mine)! În primă instanţă, explicaţia e foarte simplă.

Misiunile diplomatice ale SUA din lume nu accesează netul decât prin două servere de la Departamentul de Stat (DoS) – unul e cel menţionat, celălat: sherman.state.gov.

În acest sens, iată opinii interesante (aici şi aici), despre ce modificări aduc diplomaţii americani postărilor pe minunăţia numită Wikipedia, faţă de care eu mă declar un mare fan, în ciuda celor care aduc critici peste critici acestei enciclopedii online.

Cu toate că aceasta este altă poveste, rămâne şi marele semn de întrebare de ce atâţia bloggeri se plâng (vorba vine, că ahtiaţi după slavă deşartă ca bloggerii nu-s – uitaţi-vă cum am ajuns eu!) că DoS îi citeşte cu atâta consecvenţă. Mostre de asemenea lamentaţii aici, aici şi aici.

Totuşi, observaţiile acestor bloggeri sunt cu atât mai interesante cu cât, foarte probabil, ei nici măcar nu au semnalat existenţa blogului lor la cel puţin cinci persoane care lucrează pentru DoS, aşa cum am făcut eu, potrivit strategiei mele de PR, odată cu intrarea în blogosferă.

Nu ştiu de alţii, însă mie mi-e greu să cred că respectivele persoane or avea ce citi de pe un blog despre viaţa în UK, scris în bună parte în româneşte, şi că mă citesc cu atâta perseverenţă, câtă reiese din urmele lăsate de clayton.state.gov în counterul meu. Şi chiar de ar fi aşa, n-aş avea de ce să mă simt spionat, ci mai degrabă flatat, nu?!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]