Din raidurile mele prin inima Scoţiei (24) [From my forays into Scotland's heartland]

Pentru că se apropie prăznuirea Sfântului Andrei – o zi (oare şi miezul ei creştin?!) la mare cinste, atât în Scoţia, cât şi în România – postez câteva imagini din orăşelul scoţian cu numele sfântului.

Acest St Andrews este de-abia al cincilea oraş ca mărime din Fife (circa 16,700 locuitori) şi rămâne în istorie drept capitală a Bisericii din Scoţia (cea dinainte de Church of Scotland).

Deşi de 2.5 ori mai puţin populat decât echivalentul eclesiatic din Anglia (Canterbury), cu greu s-ar putea zice că orăşelul n-ar avea greutate în UK.

Nu atât din perspectivă economică, cât mai ales ca importanţă istorică şi intelectuală, pentru că găzduieşte a treia universitate de pe tărâm britanic, după cele Oxford şi Cambridge.

A treia în ordine cronologică şi încă în top zece universităţi britanice în privinţa calităţii educaţiei, University of St Andrews a fost fondată la 1410-1413.

Mii de studenţi din toată lumea au venit şi vin aici, foarte probabil atraşi nu doar de vreo poveste de iubire princiară precum cea dintre William şi Kate.

Ci de aerul boem dintr-un oraş medieval, fără industrie (în afara celei turistice, inclusiv celei dedicate golfului), unde n-ai ce face decât să studiezi şi să te distrezi.

Cu atât mai puţin nu cred că mai interesează pe cineva moştenirea creştină a localităţii, unde mai funcţionează ‘biserici’, dar nu ştiu câtă ‘credinţă’ o mai fi.

Şi unde ruinele Catedralei din St Andrews – înălţate (începând cu anul 1158) după ruperea creştinătăţii britanice de Biserica Una a lui Hristos  – vin ca un avetisment.

De s-o încrede cineva doar în ştiinţa lui, să nu uite ce zice Mântuitorul: “Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (17) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

No matter how obsolete concepts like ‘God’ or ‘faith’ appear to be in today’s ultra-secular Britain, political leaders sometimes find themselves compelled to speak about religion.

Beautiful churches (like the one in the picture***) may be emptier and emptier (unless they are Catholic and frequented by Polish or other Eastern European emigrants), yet they are still visible. And what they stand for is also visible.

There are instances – most often created by the media, as religion is of no interest for most Britons – when prefabricated ‘religious hot topics’ are unavoidable for politicians.

Be it an irreligious society like the British one has become for the past decades, members of the ruling class – in a country where the head of state (Monarch) is the formal head of a religious institution (Church of England) – sometimes have to explain themselves.

After hiding his papist leanings while in office – a Catholic Prime Minister (PM) would have been such a heresy in Protestant Britan, wouldn’t it? – Tony Bliar’s (this is no spelling mistake :-) started parading his belief.

He has been quite vigorously speaking in defence of his faith and of religion in general for the past years. However, from an Orhodox Christianity perspective, his twisted understanding of Christianity is utterly irrelevant.

His confession “I have always been more interested in religion than politics” (in his book: A Journey) can hardly do anything else but offer more loads of anti-religion ammunition for hardline British atheists.

Then, the son of Church of Scotland minister, Gordon Clown (no mistake here either :-) also claimed that religion is at the center of his Government. He praised Catholic for “being UK’s conscience” but stopped short of becoming a Catholic. At least until now.

These days David Chameleon (-:) is in charge at Downing Street 10. Even before the last elections, he diplomatically tried to distance himself from the (apparent) religiousness of his predecessors:

“My own faith is there, it's not always the rock that perhaps it should be. I've a sort of fairly classic Church of England faith, a faith that grows hotter and colder by moments.”

That’s quite a confession of faith, yet here are some other chameleonic addings:

“I think that it’s perfectly possible to live a good life without having faith, by which I mean a positive and altruistic life, but I think the teachings of Jesus, just as the teachings of other religions, are a good guide to help us through.”

Help us through what?! Chameleon, Bliar & Clown see religion as a mere instrument, meant to help us trough (even through a political career), and ‘Jesus’ is no more than a character – a teacher as good as the founders of other religions.

“I suppose I sort of started life believing that one’s individual faith was important, but actually the institutions of the church were less important. I do think that organised religion can get things wrong, but the Church of England and the other churches do play a very important role in society,” he adds.

Organised religion can get things wrong, while personal religion not?! I don’t understand. But the fact that I don’t understand doesn’t mean that I blame Chameleon, nor the other two PMs before him, of anything.

This is the way in which self-described religious people in a humanist society understand religion. They happen to be political leaders, and their outlook on life and religion is not worse, nor better than that of most Britons.

It would be pointless to accuse them of knowing nothing about Our Lord Jesus Christ, as long as even the ‘institutions of organised religion’ in the UK (Church of England, Church of Scotland, Catholic Church etc) know so little about Him.

What I find culpable is their chameleonism. They find it necessary to include references to religion in their public discourse, skilfully trying not too seem ‘too religious’ in their effort of proving that they are not altogether religiously indifferent.

From this perspective, Ed Miliband, the current Labour Party leader, appears worthy of praise for his honesty. He puts it bluntly:  “I don’t believe in God personally.”

His subsequent explanation doesn’t water down his atheist stance: “Different people have different religious views in this country. The great thing is that, whether we have faith or not, we are by and large very tolerant of people whatever their view.”

There’s no doubt that Britain is one of the tolerant countries in the world, nevertheless, Ed Milliband seems to forget that during the glorious years of New Labour rule (1997-2010) more and more British Christians complained of being discriminated.

Two other important political leaders of today’s UK claim to be atheists. One is former Foreign minister David Miliband. The other is deputy PM Nick Clegg.

Both have been accused of a ‘lesser insincerity’ – one has already sent and the other considers sending their children to faith schools.

Only fanatical atheists could blame them for making pragmatic choices. Over and over again, studies show that faith schools are the best in Britain, and even Ed Milliband thinks that these institutions do “a fantastic job” in educating children.

The Lord and none else could know what will happen to Britain with such leaders. Blair claimed to have known Him and to have constantly prayed to Him, while Chameleon says (meaning to emphasize the idea of not being like Bliar) that he has “no direct line to God.”

What matters is that, to a great extent, Britain’s elected leaders (+ the Royal Family) are as irreligious as most of the nation. Neither the elite, nor the electorate could steer the other party in another direction.

*** NOTĂ: The pictured church is the Catholic Cathedral of Westminster, London, the first Catholic place of worship built (1895-1903) in England after the English Reformation. The credit for this photo, taken in February 2011, belongs to my reader Mihai Gociu.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (19) [From my forays into Scotland's heartland]

Fără îndoială, primăvara este frumoasă oriunde în UK şi mereu mult-aşteptată, dar mai ales când vine după o a treia iarnă aspră consecutivă.

Cine s-a săturat de peisajul urban din Edinburgh sau Glasgow, iar aceste oraşe nu le mai alină dorul de natură, să dea o fugă în... Scottish Borders.

De aş putea, imediat aş pleca în acest colţ din Scoţia, unde cum intri – pe la primele ore după răsărit, dacă mergi cu autobuzul de noapte – te simţi ‘pe alt tărâm’.

După cum îi zice numele (borders = graniţe), zona marchează trecerea dintre Anglia şi Scoţia şi a fost scena a numeroase bătălii (însoţite de distrugeri) de-a lungul secolelor.

Poate de aceea a şi rămas mai înapoiată economic, căci puterea economică a Scoţiei stă în Central Belt (Scottish Midlands) şi în nord-est (Aberdeenshire).

Industrie mai puţină, locuitori mai puţini (doar 112,000 de oameni pe 4,700 km pătraţi), dar peisaje superbe şi parcă rămase neatinse de civilizaţie.

Adică de ‘relele’ a ceea ce numim civilizaţie, căci castele bine întreţinute (ca semne ale unei civilizaţii apuse) îţi ies adesea în cale precum peste tot în Scoţia.

Dincolo de acestea, ceea ce mi-au plăcut mie cel mai mult sunt căsuţele (cottages), multe dintre ele cu un nume scris pe o plăcuţă, precum ‘Rose Cottage’ (poza 6).

N-ai zice că locuiesc oameni ai zilelor noastre în aceste aparente ‘căsuţe de muzeu’, deşi multe n-or fi mai vechi de câteva decenii.

Toate păstrează acelaşi stil şi cu nimic nu le spulberă farmecul lipsa noroaielor, datorată drumurilor asfaltate până la fiecare portiţă sau prag.

Singura umbră asupra acestui tărâm desprins din alt veac – insignifiantă pentru mulţi contemporani, dar decisivă pentru mine – este decreştinarea lui.

Câte un lăcaş al Church of Scotland nedevenit altceva mai poţi găsi, dar este plin de ruine de mănăstiri şi în Scottish Borders, ca semn al vidului spiritual din UK.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (16)

[EN] Another fascinating spot of Scotland where I would have liked to get to is the Isle of Iona, the little island from where Sf. Columba spread Christianity to the Northern parts of Great Britain, in the latter half of the 500s.

[RO] Alt punct fascinant din Scoţia unde mi-ar fi plăcut să ajung este mica insulă Iona, de unde St. Columba a împrăştiat Creştinismul în părţile de nord ale Marii Britanii, în a doua jumătate a anilor 500.

[EN] Thanks to these photos offered by a sister in Christ – Natalia Chechina, a PhD student dealing with some very difficult sciences (for me at least :-) in Scotland – all my readers can take a virtual trip to this island.

[RO] Mulţumită acestor imaginil oferite de o soră în Hristos – Natalia Chechina, doctorandă care se ocupă cu nişte ştiinţe foarte dificile (cel puţin pentru mine :-) în Scoţia – toţi cititorii mei pot să facă o călătorie virtuală către această insulă.

[EN] As well as in the autumn of 2009, and the spring of 2010, Orthodox believers from all over the UK are due to gather on the island at the end of this month, to spend a ‘week of tranquility’.

[RO] La fel precum în toamna lui 2009 şi primăvara lui 2010, credincioşi ortodocşi din întreaga UK trebuie să se adune pe insulă la sfârşitul acestei luni, pentru a petrece ‘o săptămână de linişte’.

[EN] Iona lies 1.6 km from the Isle of Mull, the 4th largest island near Great Britain. Almost barren, the island has only some 120 permanent residents, yet it keeps attracting pilgrims, as it is on of the cradles of Scottish Christianity (there’s also another).

[RO] Iona se află la 1.6 km de Isle of Mull, a 4-a cea mai mare insulă lângă Marea Britanie. Aproape pleşuvă, insula are doar vreo 120 de rezidenţi permanenţi, dar continuă să atragă pelerini, căci este unul dintre leagănele Creştinătăţii scoţiene (mai e şi altul).

[EN] For the purpose of reviving interest in Iona and its abbey, an ecumenical community was established in 1938 by a Church of Scotland minister. I don’t know anything about it; I just hope it’s nothing like the Taizé community’s “spring of ecumenism” supported by the Vatican.

[RO] Cu scopul de a reînvia interesul faţă de Iona şi mănăstirea ei, o cominitate ecumenică a fost stabilită în 1938 de către un pastor al Church of Scotland. Nu ştiu nimic despre ea; doar sper că nu este nimic precum “primăvara ecumenismului” a comunităţii Taizé, susţinute de Vatican.

[EN] This blog makes no secret of the fact that I believe in One Church, and I don’t support ideas of ‘reconcilation’ between several ‘churches’. As long as there is only One Truth, not several ‘bits of truths’, it’s a matter of accepting it.

[RO] Acest blog nu face un secret din faptul că eu cred într-O Biserică şi că nu susţin idei de ‘reconciliere’ între mai multe ‘biserici’. Câtă vreme este doar Un adevăr, nu mai multe ‘bucăţele de adevăruri’, este o chestiune de a-l accepta.

[EN] However, Orthodox Christians shouldn’t live reclusively, cutting ties to other Christians, and pointing accusing fingers at them. They are not ‘guilty’ for having been born within a heretical tradition, nor are we ‘virtuous’ just because the Orthodox Church dogma is flawless.

[RO] Totuşi, creştinii ortodocşi nu ar trebui să trăiască în izolare, tăind legăturile cu alţi creştini şi îndreptând către ei degete acuzatoare. Ei nu sunt ‘vinovaţi’ de a se fi născut în interiorul unei tradiţii eretice, nici noi nu suntem ‘virtuoşi’ doar pentru că dogmele Bisericii Ortodoxe sunt fără cusur.

[EN] The Church is holy (perfect), while most of us are not. On the contrary, assuming that the true Church could automatically shield us from sins, we going from bad to worse, often missing the essence of Orthodoxy.

[RO] Biserica este sfântă (perfectă), pe când cei mai mulţi dintre noi nu suntem. Dimpotrivă, presupunând că Biserica adevărată ne-ar putea adăposti în mod automat de păcate, ajungem din mai rău în mai rău, adesea ratând esenţa Ortodoxiei.

[EN] How many Orthodox people aren’t either ignorant of their faith, easily willing to mix it with heretical beliefs, either irrationally intrasigent? If only we all had the love of St. Columba (or other saints) for the pagans to whom he was bringing the Word 15 centuries ago!

[RO] Cât de mulţi ortodocşi nu sunt, fie ignoranţi faţă de credinţa lor, cu uşurinţă doritori să o amestece cu credinţe eretice, fie iraţional de intransigenţi? De-am avea cu toţii dragostea Sf. Columba (sau a altor sfinţi) pentru păgânii cărora le aducea Cuvântul acum 15 secole!

[EN] God willing, I hope that the Orthodox believers soon travelling to Iona will know how to hold on to the integrity of their faith, while sharing the truthfulness of it through genuine peace and joy, as skilfully crafted speeches, nor diatribes ever won anyone’s heart.

[RO] Cu voia Domnului, sper ca credincioşii ortodocşi care vor călători curând spre Iona vor şti cum să se ţină de integritatea credinţei lor, în timp ce vor împărtăşi deplinătatea adecărului ei prin adevărată pace şi bucurie, căci discursurile iscusite şi diatribele nu au câştigat vreodată inima cuiva.

[EN] The pictures in this 16th episode were taken on the… Isle of Iona, off the West coast of Scotland. [RO] Fotografiile din acest al 16-lea episod au fost făcute pe… Insula Iona, în largul coastei vestice a Scoţiei.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

“Many waters cannot quench love…” [“Marea nu poate stinge dragostea…”]

Some 22 months ago, I had less than 20 hours before taking off to Bucharest (including a 12-hour night bus trip to London), and I was taking a last stroll on the Ness Walk in Inverness.

I crossed the white pedestrian bridge (built in 1881), took a glance at the daffodills, then followed a little alley, with the church (I don’t know which ‘Church of Scotland’ it was) on my right & the graveyard to my left.

Soaking with impressions of bonnie Ness Walk, on top of the load of memories gathered in the previous seven months of travels, I don’t remember to have thought of anything in particular.

Then I saw quote the shown in the fourth picture from the Song of Songs on the pavement: “Many waters cannot quench the love, nor can rivers wash it away (…)”

Exactly a week before going to Britain, I had read the very same fragment, but my heart was ablaze with the sentence issued in the continuation of the verse:

“(…) If one were to give all the wealth of his house for love, it would be utterly scorned”. I had gone to the UK broken-hearted, and the fabulous experience cured me.

As I gazed at the old tombstones through the young grass, I realized that we won’t pass beyond the grave with our experiences (no matter how spectacular or dull they were), but with our love.

Two months later, God would bring into my life the person to whom this peculiar blog post (as if they weren’t all pretty weird!) is especially addressed.

Therefore, here I am now, just like when I was leaving Scotland, concentrated on the first part of the verse – on this love that can’t be quenched, nor washed away.

The Lord has been giving me a lot of blessings, along with humbling circumstances, as we all have a cross to bear. But what I yearned for and what I’m most grateful for is such a love.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Are there ‘Christian values’ left in the UK? [Mai sunt ‘valori creştine’ rămase în UK?]

The former (that’s another typically British weirdness, isn’t it?) Archbishop of Canterbury, Lord Carey, believes that unless the immigration of non-Christians is capped, Britain “is going to be in deep trouble and this is going to foster social unrest.”

Like a whole bunch of other ‘wisemen’ in this country, Lord Carey is obsessed with the ‘danger’ of the UK having a population of 70 million by 2029. That’s at least as scary as carbon dioxide, isn’t it?

It is not only the sheer number of people what troubles the Lord’s sleep, but the prospect of them not understanding the Christian heritage (which some try to revive) of Britain. Here’s what he says:

“What I think we must call for is an understanding on the part of those who come into our country that they are coming into one which values parliamentary democracy, which is built upon our Christian heritage.”

A former ‘chief bishop’ of the Church of England (as the British Monarch remains this institution’s ‘head’) doesn’t even bother to think that foreigners should share the ‘Christian values’ of Britain, but a mere ‘heritage’.

Well, maybe not even the heritage itself matters as much as the parlimentary democracy – the idol born out of the Anglican heresy, as well as from a myriad of other heresies, of attempts to find a meaning of life, stepping astray of Christ’s only way.

Lord Carey may be full of good intentions, yet I can’t help noticing his hypocrisy, albeit rather typical of the Perfidious Albion. Why should immigrants try to understand a heritage which most contemporary Brits don’t want to know about?

Are there any Christian values left in the UK? Yes, they are – buried six feet under the ground, in graveyards, or cast in the stones of countless barren Christian monuments, which seem meaningless to passers-by.

They walk past restaurated churches or abbeys in ruins like Egyptian bedouins drive their camels near the Pyramids. Today’s inhabitants of the UK have nothing in common with the wacky people who erected those uselessly beautiful constructions.

Fewer and fewer Britons know anything not only about the Lord, but also the their once-so-precious parliamentary democracy. Fewer and fewer even care about this Christian heritage which is not worth treasuring.

Why would anyone cherish such a burdening heritage? Most Christian values – be them so disfigured by Protestant heresies – stand against the ‘(non)values’ bred by the parliamentary democracy, and against what most Brits find comfortable.

Christ’s Kingdom stands against the disintegration of traditional (normal!!!) families, and the promotion of ‘alternative’ ones, against mindless partying, widespread promiscuity, celebrity culture turned into surrogate religion for many, hedonistic shopping, abortionist impulses…

Ripped from the Body of the Church (long before separating from Rome) what became the Church of England and the Church of Scotland (+ a few others) gave birth to a British version of humanism, a new religion allowing everyone to make gods of themselves.

The supreme value of humanism is not the man, as it claims; it’s the “I do what I please”, the right to decide about everything, be it in an ordered (parliamentary) manner. Having become hoplessly anthropocentric for the past centuries, the Brits feel compelled to decide on His behalf.

Like any other civilised and irreligious nations, Britons can’t put their Maker in the center of their lives. Few things would be as absurd in their view as giving up their pride. They see themselves entitled to be in complete control of their lives.

Sadly, this is a suicidal path, which led to losing all control. From the waste of public money to divorces, abortions, poor performance of pupils, binge drinking, obesity – everything appears to be spiraling out of control in the UK.

Sadder still it’s the way one of the best tools of humanism (parliamentary democracy) has been used to relativize everything, to decide when human life starts, what marriage is, what countries should be bombed, and so forth...

There’s still plenty of common sense, wit, decency, and civility left among the Brits. Yet there’s growing ignorance about Who Jesus Christ is, and about the British democratic system. Today’s Brits don’t know where they come from, nor where they are going to.

Christ and His One Church are the only chance for all people, including the irreligious Brits. Parliamentary democracy could have been a good instrument for social surgery, to cure the ills of Britain. But no successful operations can be performed by those ignorant of their Maker.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în Scoţia (7) [Orthodoxy in Scotland]

Primul lucru pe care l-am aflat despre Ortodoxia scoţiană, cu puţin înainte de a lua parte la prima Sfânta Liturghie, avea să aibă legătură cu…

....monstrul din Loch Ness – un personaj de care începusem un pic să fiu sătul, deşi eram doar în a patra mea zi pe tărâm scoţian.

Aşa cum, dintr-un capăt în altul al României, dai peste obiecte cu Dracula în orice prăvălioare cu suveniruri, şi în Scoţia nu lipseşte un astfel de ‘pseudo-simbol naţional’ (nu ştiu cum să-i zic exact).

Nu ştiu ce preţ or pune scoţienii pe un asemenea simbol, dar pesemne că turiştii sunt atraşi de monstrul acesta a cărui înfricoşătoare reputaţie are cu mult peste cei 75 de ani, de când a devenit un mit al secolului 20.

Mi se păreau deja obositoare povestioarele acestea un pic isterice, când primul prieten de aceeaşi credinţă pe care mi l-a adus Dumnezeu în Scoţia mi-a arătat ceea ce se pomeneşte a fi fost locul izvorul Sfântului Columba.

Acest loc care aminteşte de Sf. Columba se află la Invermoriston, aproape de Fort Augustus – localitate cu mai puţin de 650 de locuitori, unde se află o capelă ortodoxă, deşi se mai ţin Liturghii, din când în când, şi în alte locuri din Scottish Highlands.

.

Mica aşezare (cu nume oarecum pompos, care îţi creează aşteptări, nu?) purta odinioară numele Kilchumein, adică ‘chilia lui Cumein’, (scris şi Chumein sau Cumeine – vezi ultima imagine), un Sfânt ucenic al Sf. Columba.

După toate balivernele hiperbolizate de o lume flămândă de poveşti uşor de servit turiştilor – iar scoţienii sunt buni să vândă altfel de istorioare (vezi aici sau aici) – în sfârşit, am auzit o relatare credibilă.

Evident, n-ar fi credibilă pentru cei gata să creadă orice trăznaie (chipurile, dovedită ştiinţific!), dar să refuze Adevărul. Mie mi-a fost destul să ştiu că, până acum vreo 1,500 de ani, o fioroasă creatură acvatică îi teroriza într-adevăr pe locuitorii acestor meleaguri.

Balaurul avea să le dea pace oamenilor numai după ce Sf. Columba (venit din Irlanda şi pusnicind o vreme în insula Iona, din vestul Scoţiei) l-a supus, nu prin vreo luptă spectaculoasă, ci prin numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Tradiţia despre viaţa sfântului spune că, în timpul uneia din călătoriile misionare ale Sf. Columba a avut trebuinţă să traverseze Loch Ness, dar chiar când a ajuns pe malurile sale a întâlnit nişte oameni care îl îngropau pe un confrate de-al lor ucis de balaur.

.

Relatările potrivit cărora monstrul l-a înecat pe cel ucis (şi nici cadavrul nu i s-ar mai fi găsit, dacă oamenii care acum îl duceau la groapă nu ar fi încercat să-l salveze), nu l-au descurajat pe Sf. Columba. Şi nici pe ucenicul său, Lugbe, care a primit o ascultare pe care mulţi ar fi şovăit să o îndeplinească.

Sfântul i-a spus să traversere râul înotând şi să aducă o barcă de pe celălalt mal. “Nebunie curată”, şi-or fi zis cei care îşi plângeau prietenul mort, dar Lugbe nu s-a descurajat nici când balaurul s-a apropiat de el, gata să-l înghită.

De pe mal, Sf. Columba a ridicat mâna, imperturbabil. Făcând semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit, în numele Domnului şi Dumnezeului său Iisus Hristos, să se întoarcă în adâncuri fără să-l tulbure pe Lugbe.

Creatura s-a supus, lucru ce i-a cuprins de uimire pe localnicii din neamul picţilor care îi mai văzuseră pe mulţi de-ai lor răpuşi de monstru. Graţie acestei minuni, Sf. Columba nu a avut prea mult de trudit, pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeul Cel Adevărat prin Scottish Highlands.

La 14-15 veacuri de atunci, o bună parte din veniturile celor care locuiesc pe malurile Loch Ness depind în bună măsură de câte paie se pun pe vâlvătaia iscată de brand-ul Nessie – numele comercial dat creaturii din adâncuri.

.

Ca afacere, nu pot să zic că nu este simpatică. Oare numai atât să reţină urmaşii picţilor şi scoţilor – groaza strămoşilor lor, dar nu şi bucuria venirii din întuneric la Lumină?

Poate sunt prea sensibil, dar eu zic că este trist să vezi cum această Nessie nu a mai reţinut decât un ciot de mit, din care Sf. Columba (pe care l-am remarcat tot ca brand pe ici pe colo) lipseşte. Tot atâta legătură mai are Nessie cu Sf. Columba, cât Santa Claus cu Sf. Nicolae…

Cam tot la acelaşi nivel tinde să se reducă legătura dintre Church of Scotland şi Church of England cu Iisus Hristos, în numele Căruia pretind că mai vorbesc.

.

El nu este mai mult decât un personaj (încă pozitiv, dar nu pentru toţi britanicii aflaţi în plin proces de decreştinare!) sau concept (într-o ciorbă de concepte politic corecte).

M-am bucurat să văd că ortodocşii de pe aceste meleaguri încearcă încă să reînnoade legătura cu Sfinţii care au adus creştinismul în Scoţia şi că am putut (cât mi-a permis vocea mea măgărească) să cânt şi eu troparul Sf. Cumein, chiar de ziua lui.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]