☺☺☺Ana Selejan - Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989

Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989 de Ana Selejan (Cartea Românească, 2014) continuă investigaţia întreprinsă de autoare prin seria de volume Literatura în totalitarism (vezi aici) în  spaţiul celei mai crunte perioade din dezvoltarea tinerei noastre literaturi, cea a realismului socialist ortodox şi inflexibil (1948-1960). Dacă în ciclul amintit abordarea era, să zicem aşa, obiectivă şi sincronică, printr-o prezentare din interior a atitudinilor, scrierilor şi campaniilor care au agita viaţa literară în momentele respective, de data aceasta cercetătoarea glisează spre dimensiunea subiectivă şi istorică a faptelor. Ea îşi propune să investigheze cum şi în ce măsură scrierile memorialistice ale unora din actanţii importanţi ai perioadei cu pricina reflectă acţiunile şi poziţiile lor atestate în epocă. Cu alte cuvinte, obiectivul autoarei este acela de a evalua gradul de veridicitate al evocării diaristice şi – ca să n-o mai tot dăm pe după cireş – să constate în ce măsură memorialiştii îşi recunosc şi regretă, peste ani, contribuţiile nefaste la mutilarea realist-socialistă e literaturii de la noi.

S-a lucrat pe materialul furnizat de zece scriitori şi critici, cu toţii puternic implicaţi în activitatea literară a anilor de realism socialist: Miron Radu Paraschivescu, Ov. S, Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Victor Felea, Dumitru Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius şi Petre Solomon, cu menţiunea că din cei zece unul (Petru Dumitriu) nu este autorul unor volume memorialistice, precum ceilalţi, ci îşi împărtăşeşte amintirile în cadrul unor interviuri. Sărind de la bun început la concluzii, putem spune că e jale. Cu excepţia, poate, a lui Petru Dumitriu (care se autoflagelează, poate din histrionism) sau, parţial, a lui Sorin Toma, toţi ceilalţi memorialişti fie trec sub tăcere măgăriile făcute (Miron Radu Paraschivescu), fie nu se sfiesc, post factum, să le explice printr-un fel de justeţe imanentă a cauzei, ca la Mihai Beniuc (am ales aceste exemple ca extreme ale scalei mistificării, dacă admitem că mistificarea este o entitate scalară.)

Între aceşti doi poli încap, de exemplu, nesfârşitele lamentaţii şi consideraţii estetice asupra poeziei ale clujeanului Victor Felea („marele nemulţumit”), după cum îşi are locul ei şi prezentarea distorsionată a faptelor (aşa cum procedează Ov. S. Crohmălniceanu, care îl înfierează pe Ion Barbu în 1958, ca după decenii să se arate mirat şi niţel vexat că poetul nu-l mai are la inimă). Înzestrată, aşa cum ştim, cu bunul dar al sintezei, Ana Selejan rezumă câteva din strategiile ce se pot pune în evidenţă în urma studierii acestor jurnale:

Jurnalul lui Victor Felea este, aşadar, o scriere secretă, o scriere de sertar [...] [şi] este, în acelaşi timp, o altfel de modalitate de a te situa faţă de o realitate de criză sau ruşinoasă (literatura politizată) în care ai fost implicat şi tu. Nu negând-o (precum M. Beniuc în scrierile sale), nu justificând-o la modul causeriei joviale (Ov. S. Crohmălniceanu) ori prin autocritici mai mult sau mai puţin sincere (Petru Dumitriu, Sorin Toma) ori în alte feluri (mistificare, false reabilitări, justificări, prezentări factuale, obiectiviste etc.).

Elementul care îi poate surprinde pe cei familiarizaţi cu seria Literatura în totalitarism, unde autoarea se retrăgea din peisaj pe distanţe de zeci de pagini, lăsând locul citatului din texte ale epocii, este inversarea raportului dintre discursul primar şi cel al exegezei. Ana Selejan comentează de această dată pas cu pas afirmaţiile diariştilor luaţi în studiu, le evaluează şi le cântăreşte, uneori cu etichetări vehemente (nu însă nejustificate). Cele două autoare (Nina Cassian şi Lucia Demetrius) nu sunt menajate în virtutea statutului lor de femei, ba chiar dimpotrivă, dovadă aprecierile dure de care are parte primul volum din Memoria ca zestre, acest „jurnal al cedărilor estetice” al primei dintre ele („N-aş fi citit nicicând asemenea gen de carte, nu dintr-o excesivă pudoare, ci pentru că jurnalul amoros al unei mitomane este nu numai ridicol, ci şi întristător”.)

Adevăr şi mistificare... este un volum subţirel însă dens, cu multă informaţie, scris cu vervă şi dar al sintezei, în care a încăput evocarea multor mizerii din primul deceniu de comunism. E păcat, desigur, că editorul nu şi-a făcut bine treaba până la capăt şi a lăsat să treacă exprimări agramate precum cea de la pagina 102 jos, pe care n-o mai citez, dar cititorul dispus să treacă cu vederea unele imperfecţiuni de formă nu are cum să nu aprecieze justeţea analizelor. La drept vorbind, ţi se face părul măciucă văzând cât de prost au stat cu etica mulţi din autorii noştri importanţi la un moment dat şi, dacă eşti naiv, poţi crede că astăzi lucrurile s-au schimbat, că oamenii nu mai au orgolii, laşităţi, că nu se cred fără de păcat, că...