Era Şostakovici...

S-a încheiat de câteva ore sondajul pe care îl postasem aici şi în care întrebam pe care din contemporanii săi l-a numit Prokofiev „micul nostru Mahler“. Răspunsurile primite de la cititorii care au catadicsit să răspundă au confirmat (mai era nevoie?) intuiţia lui Agamiţă Dandanache privind imparţialitatea conaţionalilor noştri. Într-adevăr, distribuţia răspunsurilor a fost doar cu puţin diferită de cea pur statistică:

şostakovici - 26,7%

Haceaturian - 26,7%

Rahmaninov - 20%

Miaskovski - 26,7%

Răspunsul corect (e drept, mai greu de găsit prin căutări pe Google), era şostakovici. Să-i felicităm şi pe Aram Haceaturian şi Nikolai Miaskovski, care au ieşit la egalitate cu câştigătorul. Vestea bună e că destul de multă lume pare să fi auzit de Miaskovski (1881-1950), un compozitor mai puţin celebru în afara ţării lui, dar care a scris 27 de simfonii şi a fost supranumit „părintele simfoniei sovietice“. De reţinut în caz că mai postez şi alte sondaje. Mai şifonat a ieşit, desigur, Rahmaninov, care a recoltat doar o cincime din voturi, dar sunt convins că se scoate el cu altă ocazie.

PS Caricatura îl reprezintă pe Mahler, celebru pentru orchestraţia extrem de amplă a simfoniilor sale, spunând: Doamne, am uitat cornul mecanic, acum musai să scriu altă simfonie!

Picture credits: http://homepage.ntlworld.com/chris.burmajster/Whatare.htm

Un sondaj neştiinţific, tendenţios şi părtinitor

Timp de câteva săptămâni bune am postat pe blog un sondaj totalmente neştiinţific, tendenţios şi, desigur, părtinitor. Întrebarea la care erau rugaţi să răspundă vizitatorii blogului a fost una şi bună: Ce v-ar face să cumpăraţi o carte a unui autor necunoscut? Iată răspunsurile:

1. editura la care apare: 7%
2. coperta: 7%
3. recomandarea unui prieten: 27%
4. recomandarea unui critic literar: 20%
5. recomandarea unui blogger: 11%
6. altceva: 26%

Ce-aş face dacă aş fi în galoşii unei edituri care ţine să-şi vândă zarzavaturile cărţile de pe tarabă şi ar fi să mă iau după un asemenea sondaj? Păi în primul rând răspunsurile la întrebările 1 şi 2 îmi spun că fac bine ce fac, indiferent ce fac. N-are rost să mă străduiesc să îmbunătăţesc calitatea copertelor şi pot să le las aşa sinistre cum sunt. Şi, în general, vorba mult-iubitului nostru popor şi alături de el, a unei cunoscute disidente: merge şi aşa!

Răspunsul la întrebarea 4, conform căruia un număr însemnat de cititori merg pe mâna criticului literar, îmi spune că obiceiul de a trimite cărţi criticilor, în speranţa că ele vor fi recenzate în reviste cu vizibilitate sau la televizor, e bunicel. Desigur, o bună parte din cărţile expediate nu vor fi nici măcar atinse fizic vreodată de criticul-target, dar asta face parte din riscurile asumate.

Cele 11 procente de cititori care s-ar lăsa influenţaţi de recomandarea unui blogger mi-ar spune că fac bine că găzduiesc un blog sau un forum pe pagina editurii. Evident, e suficient ca acestea să existe, n-are rost să mă omor cu actualizarea lor, că mai e mult până să aibă un cuvânt important de spus virtualii ăştia. Cu prietenii însă nu e de joacă (27%). Editură ce sunt, m-aş da de ceasul morţii să mă pun bine cu prietenii potenţialilor mei cititori.

Ar rămâne un neliniștitor de mare procent (26%) al celor care ar fi influențați de acel misterios altceva. Ce poate să spună asta decât că cititorul e o creatură greu previzibilă şi de-a dreptul capricioasă? Dacă mă gândesc bine, nici nu mă merită, pe mine şi cărţile pe care le scot.

Desigur, toate aceste consideraţii sunt vădit răuvoitoare, başca se bazează pe un sondaj făcut la botul calului. Marele matematician Poincaré scria că geometria e arta de a face raţionamente corecte pe figuri incorecte. De ce nu s-ar aplica acelaşi principiu şi în cazul de faţă? Desigur, ar trebui să existe şi premisa că bunele noastre edituri doresc cu adevărat să-şi vândă marfa, dar nu-s deloc sigur de asta.