☺☺☺ Sir Sacheverell Sitwell – Călătorie în România

Când vezi, vorba poetului, adunat pe-o carte un nume precum cel de Sacheverell Sitwell (Călătorie în România, Humanitas, 2011) unul din primele impulsuri e să dai fuga dacă nu la o enciclopedie de celuloză, măcar la o wikipedie virtuală să vezi ce şi cum. Indiferent cum procedăm, aflăm că e vorba de un vlăstar al unei mărunte, dar foarte vechi şi nobile familii de baroneţi englezi, născut în 1897 şi mort în 1988, om cu ocupaţii subţiri, poet, istoric de artă, autor de însemnări de călătorie, membru între cele două războaie mondiale ale unui cerc literar rival în epocă cu mai cunoscutul Bloomsbury Group al Virginiei Woolf.

Cartea de faţă e rezultatul (prompt, căci apare în 1938) al unei călătorii de o lună pe care o face Sitwell în România în toamna anului 1937. E aşadar o lucrare din seria „cum ne văd alţii la noi acasă”. Zis şi făcut. Englezul soseşte în ţară la invitaţia prinţesei Anne-Marie Callimachi, al cărei oaspete va fi atât la ţară (conacul de la Măneşti), cât şi în Capitală (în casa de pe Kiseleff). Musafirul intră cu trenul pe la Apus (ex Occidente lux, deh!), dar nu are nimic de notat până pe la Sighişoara. Nu va uita, desigur, să facă o introducere din care reiese preţuirea specială pe care o are pentru elementul etnic nealterat, pentru rural, pentru bogăţia etnografică, pentru ieftinătatea vieţii şi traiul înlesnit din România. Autorul are cuvinte foarte frumoase despre Carol al II-lea, aflat la apogeul unei domnii controversate, care a coincis însă cu cea mai bună perioadă din istoria de până atunci (iar după unii, şi de până acum) a ţării. De altfel Sir Sacheverell spune despre rege că „era omul cel mai capabil din ţară şi, după Kemal Atatürk, poate persoana cea mai remarcabilă din Europa de Est”. E unul din superlativele naţionale atribuite cu oarecare largheţe.

De aprecieri elogioase se vor bucura şi restaurantele şi cofetăriile din Bucureşti. De altfel, exagerând iar, călătorul ne spune şi că bucătăria românească e cea mai bună din Europa. De plăcut îi mai place, alături de mâncăruri, pitorescul minorităţilor (ţigani, evrei, lipoveni etc.) care s-ar fi bucurat de libertăţi neîntâlnite prin alte părţi. O însemnare despre problema evreiască, ce devenise extrem de sensibilă, pune în evidenţă ponderaţia opiniilor englezului. Acesta, amator de senzaţii tari, am zice noi azi, mai că nu aleargă după nişte ţigani lăieţi de prin Argeş, disperat că e gata să rateze un adevărat sighting de specie etnică rară. Naturelul nostru e, de departe, lucrul care îi place cel mai mult. În materie de artefacte, admiră covoarele olteneşti, dar îl oripilează aspectul unor Mecca naţionale precum necropola regală de la Curtea de Argeş („un orăşel absolut dezamăgitor”) sau biserica Trei Ierarhi din Iaşi (e drept, ambele restaurate nefericit de un arhitect francez chemat de Carol I). Îi plac însă mănăstirile Cozia sau Hurezi sau palatul lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia.

Specialistul în artă nu se dezminte. Sir Sacheverell Sitwell e tranşant în judecăţile sale de valoare. De exemplu, despre Muzeul Bruckenthal afirmă că „posedă o singură capodoperă, un mic portret de Jan van Eyck”. Îi plac însă tablourile de El Greco cumpărate de Carol I din fosta colecţia a lui Louis Philippe. Despre muzică părerile sunt parcă mai cu reţinere exprimate. Vizitatorul observă că „e plin de orchestre de ţigani, dar nu la fel de bune ca în Ungaria” şi remarcă muzica care ar fi stat la baza unor compoziţii de Bartók sau Kodaly. Până la urmă, muzica de care e însoţit peste tot şi care îl va conduce până la ieşirea din ţară, la Cernăuţi, e romanţa mahalagească gen Ionel, Ionelule.

Sitwell e – am mai spus-o – atras de elementele neaoşe, de diversitatea etnică, de ceea ce el crede a fi puritatea rurală nealterată, dar asta nu îl opreşte să se pronunţe şi asupra elementelor de modernitate şi civilizaţie. El laudă (greu de crezut pentru cititorul anului 2012) starea drumurilor şi reţeaua de şosele care permit călătoria rapidă şi comodă cu automobilul. România anului de vârf antebelic e bine integrată în Europa epocii respective, iar faptul că de la Londra până la Bucureşti nu s-ar face decât 7-8 zile cu maşina îl încântă pe autorul impresiilor de călătorie. Călătoria... lui Sir Sacheverell, bogat ilustrată cu fotografii, e lipsită de clişee, originală şi adesea surprinzătoare în materie de verdicte, fiind o lectură care nu-i va plictisi probabil pe cei mai mulţi dintre cititori.

☺☺☺ Sonia Cristina Stan - Manipularea prin presă

Manipularea prin presă, cartea Soniei Cristina Stan, a apărut la Humanitas în 2004, dar am reuşit s-o citesc cu mare întârziere. Subiectul e incitant (mai ales în context autohton, unde e mai puţin abordat în dezbaterea de idei, căci în alte părţi am impresia că s-a scris ad nauseam pe tema asta). Mai cunoscută (şi mai veche) la noi e lucrarea lui Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, apărută mai demult la Nemira (chiar, a dat sau n-a dat faliment?) pe care cine vrea s-o citească pe daiboji o găseşte aici.

Aşadar manipularea prin presă e o specie a manipulării desfăşurată într-un mediu specific. Autoarea cărţii îşi face cu conştiinciozitate temele în capitolul introductiv şi ne defineşte manipularea după cum urmează, în buna tradiţie a manualelor noastre şcolare lemnoase:

[A]cţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor unei persoane sau ale unui grup social în vederea atingerii unor scopuri dorite de către altcineva (persoane, grupuri, organizaţii) fără exercitarea forţei şi lăsând impresia că această schimbare este o decizie liberă.

Urmează tot felul de consideraţii sociologice şi de teoria comunicării şi ni se explică (util, de altfel) de ce manipularea nu e propagandă, nici publicitate. Se trece apoi la cestiunea propriu-zisă, aceea a manipulării prin presă. Nu suntem iertaţi de vorbăria de rigoare, de consideraţii privind puterea presei, zvonuri şi mistificări. Totuşi unele distincţii sunt foarte folositoare, de pildă cea dintre eroare de presă şi manipulare. Cum ar veni, manipularea presupune intenţie, cine obţine efectul scontat din greşeală nu manipulează.

Relaţia dintre eroarea mediatică şi manipularea prin presă e dezvoltată într-un capitol aparte. Discuţia ajunge să îmbrace forme tehnice. Se discută despre modul în care structurarea informaţiei (localizarea în pagină, grafica, vocabularul utilizat etc.) contribuie la eficienţa manipulării sau poate constitui o marcă a acesteia. Un capitol întreg ne prezintă manipularea prin televiziune şi de data asta avem şi câteva exemple de pe la noi, nu ştiu cât de relevante, precum o transmisiune de la Olimpiada de la Atena sau tornada de la Făcăieni.

Din fericire, capitolele de la sfârşitul cărţii salvează oarecum situaţia. Sunt discutate, într-o secţiune consistentă, elementele de manipulare în presă constatate cu ocazia alegerilor prezidenţiale din anul 2000. Autoarea menţionează şi situaţia paradoxală în aparenţă a existenţei, în presa noastră, a mai multor Românii. Aceste două părţi sunt, cred, reuşitele volumului care rămâne altminteri marcat de un soi de ariditate belferească ce poate alunga mulţi cititori.

E vorba de o carte din 2004 şi de atunci multă apă a curs pe jgheabul manipulării mediatice dâmboviţene. Probabil ar fi foarte interesant să studieze cineva serios ultimele două campanii prezidenţiale, dar o să vină şi vremea lor. Până una, alta, m-aş referi la nişte peşti mai mici. În toamna trecută s-a produs un incident destul de dubios neclar după părerea mea în care a fost implicat, printre alţii, comentatorul politic Bogdan Chirieac, un obişnuit al postului Realitatea TV. Respectiva televiziune a reacţionat cu indignare proletară maximă şi a dat un comunicat arătând că dl. Chirieac nu mai are ce căuta la ei în studiou. Toate bune şi frumoase, trec 2-3 luni şi jurnalistul apare, bine merci, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, în studiourile Realitatea, desigur fără să dea cineva vreo lămurire. Manipulare, eroare, pură imoralitate? Să decidă alţii, dar ceva nu-i în regulă.

La aceeaşi televiziune, o tânără şi cam speriată reporteră prezintă preţurile băuturilor dintr-un magazin, spunând: O veste bună pentru domni - vinul este mai ieftin cu X lei. Manipulare? Adică femeia insinuează (delicat) că domnii sunt cei care beau (şi poate fără cumpătare)? Sau doar prostie nepricepere profesională? Iar nu-s în stare să răspund. Manipulaţi, manipulaţi, ceva tot va rămâne...