Critica e sufletul comerţului (3)

Romanul Şşşt! Generalul visează... de Călin Ciobotari e o carte nici prea-prea, nici foarte-foarte, mă rog, nu reiau povestea, am scris despre ea mai demult aici. Criticul Doris Mironescu (da, nu zâmbiţi, omul nu e vinovat că părinţii d-sale i-au dat un nume îndeobşte feminin) e de altă părere şi scrie o prefaţă elogioasă, în care abia în ultimele cuvinte ale celei din urmă fraze strecoară o undă de dubiu la adresa ideii că am avea de a face cu „Marele Roman al Suferinţei noastre în ceauşism”.  Din această prefaţă editura Polirom redă un paragraf pe coperta a IV-a:

O parabolă modernă despre totalitarism, contrariind treptat naraţiunea realistă de la începutul cărţii printr‑o subtilă derivă înspre fantastic. Un roman inteli­gent, răsfirându‑şi pistele epice ca o mână norocoasă la un joc de cărţi. Cele trei fire narative – povestea Călăului, cea a Arhivarului din sistem şi cea a Victimei – se ţes în paralel, până în momentul în care întâlnirea lor nu mai poate fi evitată. Din fericire, această coliziune are darul de a transforma trama într‑un desen din covor, o ţesătură simbolică. Aerul de generalitate care învăluie poveştile face ca din conturul acesta ceţos sa se înalţe o Istorie până la urmă exemplară.

Trecem repede peste „subtila derivă” şi ajungem la romanul care îşi răsfiră pistele epice „ca o mână norocoasă la un joc de cărţi”. Cum de regulă mâna la jocul de cărţi are cinci cărţi (aşa cum mâna anatomică are cinci degete), „pistele epice” ar trebui să fie cinci. Na, că nu-s cinci piste epice, ci „trei fire narative”, dar ce mai contează, vorbă să fie. De observat evitarea grijulie a repetiţiilor – în primă instanţă exegetul ne vorbeşte de „piste epice”, apoi, probabil cu dicţionarul de sinonime la îndemână, le numeşte „fire narative” şi le schimbă, subtil, şi numărul.

Asta e, uneori te ia apa entuziasmului şi scapi din mână firele semanticii. Ce urmează e însă o subtilă (ca să folosesc epitetul d-lui Mironescu), aşadar o subtilă lecţie de geometrie neeuclidiană, à la Riemann-Lobacewski-Bolyai. Buclucaşele „fire narative” „ se ţes în paralel”, foarte frumos, s-a văzut asta la sute, dacă nu mii de autori până acum. Ce te faci însă că, de paralele ce s-au ţesut, pistele, pardon, firele ajung „în momentul în care întâlnirea lor nu mai poate fi evitată”. Adică paralele fiind, întâlnirea lor a putut fi evitată cât a putut, până când nu s-a mai putut, ca să zic aşa. Cuvântul-cheie e buclucaşul semiadverb „mai”.

Dar ce contează aceste detalii de ordin meschin-semantic când în joc e o asemenea carte măreaţă? Sunt convins că vorbele frumoase de coperta a IV-a i-au făcut pe cititori să se înghesuie la cumpărat volumul mai ceva ca pensionarii la promoţia de bormaşini a unui supermarket de provincie.

Critica e sufletul comerţului (2)

Am văzut în primul episod al serialului două mostre minunate de text care se pretinde critic, dar nu reuşeşte decât performanţa îndoielnică a unei encomiastici căznite. Să mergem mai departe pe ogorul pedagogic şi să vedem cu ce stimulente mai sunt îmboldiţi potenţialii cumpărători cititori.

Despre Zero grade Kelvin de Adrian Schiop (o carte modestă de altfel, despre care am scris aici), Dan Sociu scrie pe coperta a IV-a:

Sunt doar doi autori români care se livrează cu totul publicului şi doar două cărţi curajoase în proza românească: Nevoie speciale şi Zero grade Kelvin. Ar trebui vândute la pachet, legate cu o banderolă pe care să scrie: „În sfârşit, ceva de citit.”

Sigur, publicul mai puţin dedulcit la deliciile literaturii noastre actuale nu are de unde să ştie că unul din cei doi autori care i „se livrează cu totul” este chiar Dan Sociu cu ale sale Nevoi speciale. Criticul improvizat împuşcă două vrăbii dintr-o lovitură şi îşi face şi niţică reclamă la propria marfă, pe lângă cea a colegului publicat de aceeaşi editură. Să mai zică răutăcioşii că scriitorii noştri nu se ajută unul pe celălalt! E adevărat şi că domnul Sociu dă, en passant, cu copita în alţi confraţi, care n-ar avea, pasămite, cărţi curajoase, de vreme ce există doar două asemenea scrieri autohtone.

Sfârşitul micului text e apoteotic şi ne oferă spre contemplare o faţetă probabil mai puţin cunoscută a scriitorului-exeget, aceea de specialist în marketing. Caraghioslâcul situaţiei e dat de acel „în sfârşit”, de unde reiese că până atunci editura (Polirom) va fi scos numai cărţi care nu merită deranjul de a fi citite. Sigur, rămâne speranţa ca D. Sociu să-şi fi scris frazele având intenţii ironice, dar mă tem că ea e foarte firavă.

Critica e sufletul comerţului (1)

S-a vorbit destul de mult, în ultimele săptămâni, despre rolul şi legitimitatea criticii literare într-o lume digitalizată, în care informaţia se propagă aproape instantaneu, iar democratizarea spaţiului de exprimare a opiniilor atinge cote din ce în ce mai înalte. S-au conturat destul de limpede taberele, a celor care apără statutul pontifical al criticului literar „de meserie” şi, în opoziţie, a celor care susţin mai mult sau mai puţin deschis că vremea criticului literar care dă tonul receptării, care emite verdicte şi face sau desface destine literare a apus. Opiniile pe care le-am exprimat aici mă apropie mai mult de cel de al doilea grup. Am susţinut - şi susţin - dezvoltarea a ceea ce numesc societatea civilă a cititorilor în calitate de contrapondere la casta criticilor oficiali/oficializaţi.

 

Probabil că n-ar avea nimeni mari reproşuri de făcut criticilor dacă mulţi din membrii tagmei nu s-ar compromite prin judecăţi de-a dreptul jenante, prin îndelungi pauze ale spiritului critic şi clarităţii de judecată pe care - vezi bine - ne-am aştepta să le etaleze. Mai grav încă, câteodată poţi bănui că la mijloc sunt interese extraestetice, necesitatea de promovare a unor scrieri şi/sau a unor autori.  „Dovada, dovada!” vor exclama unii, ca la sinistrul proces de la Târgovişte.

 

Ca răspuns la un asemenea îndemn (reproş?) deschid azi antologia de texte laudative publicate de regulă pe coperta a IV-a sau în prefeţele unor volume apărute în ultimii ani, florilegiu pe care l-am intitulat Critica e sufletul comerţului. Textele aparţin unor critici sau literaţi consacraţi şi nu le fac cinste, oricât am da-o pe după cireş.

 

Deschiderea o facem cu distinsul Eugen Negrici, care scrie pe coperta a IV-a a romanului Jurnal de sociolog de Carla Motrogan:

 

Poate că titlul acestui volum ne zâmbeşte ironic, amintindu-ne că nimic, în era post..., nu poate şi nu merită să fie luat în serios. Dar senzaţia pe care ţi-o lasă cartea, efectul ei îl îndreptăţesc.

Realizezi la sfârşitul jurnalului că ţi s-a livrat pe nesimţite, într-un stil crud şi jucăuş ce te prinde şi te corupe, o radiografie uimitoare a vieţii din Tribalida, adică din România anilor '90.

 

Despre Jurnal..., o carte foarte modestă de altfel, am scris mai demult aici. „Radiografie uimitoare” e o exagerare cât China, dar mă rog, cu gustul omului nu te pui. Poţi însă cu greu contesta lipsa de coerenţă a argumentului din primele două fraze.

 

O altă carte subţirică (calitativ, desigur) care are parte de o introducere pompos intitulată „Bildungsromanul unei structuri literare” semnată de Simona Popescu, este Dublul, un roman de Ara Şeptilici (vezi postarea mea aici, să mi se ierte rima involuntară).  După ce flutură referinţe la autori precum Nabokov, Boris Vian sau băştinaşul Radu Petrescu, exegeta conchide (text pe coperta a IV, ca să priceapă oblu cumpărătorul):

 

Dublul, un roman este o carte ambiţioasă, o carte a combinaţiilor de detalii „care duc la sclipiri senzuale fără de care o carte este moartă”, cum ar spune Vladimir Nabokov. O carte vie, care sper să aibă parte de cititori pe măsură.

 

Foarte just, sper ca cititorii cărţii să fie vii, nu de alta, dar ar fi de un suprarealism supărător să fie decedaţi. În rest, încă o carte pe care publicul, în mărginirea şi ingratitudinea sa, riscă să n-o merite.