Fără ca acest lucru să fie în sine o
calitate literară, romanul Kinderland al Lilianei Corobca (Cartea Românească, 2013) abordează o temă de actualitate
pentru multe ţări din Europa de Est: copiii rămaşi singuri după plecarea
părinţilor la muncă în Occident. În cazul de faţă, e vorba de o zonă rurală din
Republica Moldova, dar lipsa unor neaoşisme şi reziduuri post-sovietice prea marcate
îi îngăduie cititorului să deplaseze – imaginar
– acţiunea din carte în regiuni ale ţării noastre, afectate şi ele de emigraţia
economică. Nu-i cine ştie ce complexitate epică aici; Cristina, fiica de 12 ani
a lui Victor („Vichiuşa”) Dumitrache a rămas singură cu cei doi fraţi mai mici
(Dan şi Marcel) şi trebuie să facă faţă cum poate rolului de cap de familie sui generis.
De aici tot felul de întâmplări mărunte,
de la îndepărtarea unei căpuşe de pe abdomenul mezinului la gătitul unor
plăcinte şi la conflicte cu alţi copii, în care sora mai mare îşi asumă rolul
de protectoare. Romanul, scurt de altminteri, este o constelaţie de asemenea
mici întâmplări, de celule epice narabile independent, pe principiul din Amintirile... lui Creangă. Perspectiva
variază între o povestire la persoana a III-a rece şi atotştiutoare şi o confesiune
de copil maturizat prea repede, la persoana I. E, de ce să nu recunoaştem, o
găselniţă destul de abilă şi un leac bun pentru monotonia care ar fi riscat să
se instaleze după primele câteva pagini.
Purtătoare a unor poveri prea mari pentru
vârsta ei, Cristina are de făcut faţă şi provocărilor vârstei, primelor semne
ale pubertăţii şi transformării în viitoarea femeie. Candoarea fetei, bine construită
de autoare, este elementul dominant al respectivelor pagini, cu efecte de umor amar
pe alocuri. Cristina este capabilă să treacă pe plan secund problemele proprii
şi să acorde prioritate fraţilor mai mici, aşa cum ar face un adult. Reflecţiile
ei, copilăroase în definitiv, sunt tot atâtea încercări de a raţionaliza o lume
ostilă:
El
[căţelul] a aşteptat să-i dăm toată pâinea, apoi a intrat în curtea lui. Bucata
aruncată de Marcel a prins-o din zbor ca la circ şi a plecat cu ea. I-am învăţat
pe fraţi să nu se teamă de omizi sau de broscuţe. Le-am spus că unii câini sunt
răi şi muşcă doar pentru că se tem că vrei tu să-i baţi. De un câine mare e
bine totuşi să nu te apropii prea mult. Oamenii care au frică întâi de animale,
apoi de alţi oameni, ajung să se teamă până şi de umbra lor şi sfârşesc prin a
se îmbolnăvi. Frica este o boală.
Imaginea satului, caleidoscopică, e schiţată
din câteva linii, cu babe groteşti, inşi ostili şi preoţi rapaci. Bunica,
muribundă, nu joacă rolul altor bătrâni din poveştile mai frumoase; moartea ei,
în final, declanşează mai degrabă bucuria fetiţei, căci va provoca întoarcerea
părinţilor pentru înmormântare. Kinderland e un mozaic de momente bune şi
momente mai slabe, unele de un sentimentalism de-a dreptul sămănătoresc, à la Gârleanu sau Brătescu-Voineşti (a se vedea, de
pildă, scena cu puii de rândunică). Putea fi mai bine, dar putea fi şi mai rău.
Din fericire, nu e un roman prea stufos, nu-l solicită foarte mult pe cititor
şi îl poţi isprăvi repede pentru a trece la cărţi mai interesante.
Romanul Kinderland s-a numărat recent printre cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu