Petele albe ale literaturii pentru copii şi tineret (II)

Din categoria promisiunilor neîndeplinite face parte şi „romanul” Fundătura gropilor al lui Octav Pancu-Iaşi. Activ contributor la revistele pentru copii şi tineret, redactor de emisiuni la radio, Pancu-Iaşi publică în Licurici nr. 121 din 13 august 1949 un fragment din acest roman. Intitulată Scrisoare de la micii grădinari, bucata relatează sub forma unei misive, prin vocea unui oarecare Ionuţ, peripeţiile unui grup de băieţi care se hotărăsc să se facă grădinari în vacanţa de vară. Ocupaţia nu e inocentă; isprăvile botanistului rus Miciurin[1] şi, ulterior, ale urmaşului său, Lîsenko, sunt popularizate cu insistenţă în publicaţiile vremii. Nu întâmplător, unul din primele articole deschis propagandistice din noua revistă Licurici prezintă, sub titlul Grădinarul vrăjitor[2], realizările lui Miciurin. Ideea lui Ionuţ şi a colegilor lui e, aşadar, în spiritul timpului. Mai mult decât atât, ideea de a se apuca de grădinărit le este dată copiilor de povestirea Grădinarii din volumul Cioc! Cioc! Cioc! a renumitului prozator sovietic N. Nosov, mai cunoscut la noi prin romanul Vitea Maleev la şcoală şi acasă.

Romanul nu a apărut, din câte ştim, niciodată. Fragmentul publicat în revistă arată cum s-a ivit ideea grădinii (Nicu), cum s-a găsit un loc pentru aceasta („puştiul”, fratele lui Costel) şi cum s-au strâns seminţele şi uneltele necesare prin chetă şi apelul la puşculiţa grupului. Nu avem de unde să ştim cum urma să arate romanul şi cât de fidel avea el să fie ideologiei dominante, însă din lectura fragmentului reţinem verva prozatorului şi atenţia acordată unor amănunte, rezultatul fiind adesea un umor de calitate, o prospeţime rar întâlnită în producţia destinată copiilor acelor ani. De exemplu, pentru a achiziţiona seminţele necesare plantelor din viitoarea grădină, copiii se decid să sacrifice o puşculiţă în care îşi păstrau micile economii. Iată ce îi scrie Ionuţ amicului său Sandu, aflat în tabără:

Puşculiţa am spart-o! Cred că ai ghicit despre ce e vorba. Am spart puşculiţa noastră şi am cumpărat seminţe. În caietul meu te-am văzut şi pe tine trecut cu 76 lei (adică şaptezeci şi şase lei) şi un nasture pe care l-ai scăpat din greşeală în puşculiţă.

Sau, în acelaşi registru, dar mai ştrengăresc:

─ De unde luăm seminţe? întrebă Costel.

─ Cu sare sau fără? mai întrebă puştiul, dar problema era prea serioasă, aşa că n-a râs nimeni de el.

Nu ne rămâne decât să regretăm că romanul nu a fost dus până la capăt.

Cu ceva mai puţin de un an înainte, în Viaţa românească nr. 6 din 1948, Dumitru Chifa anunţa, într-un articol intitulat Activitatea creatoare în timpul vacanţei, că se află „în lectură fie la Direcţia Literară a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, fie la diferitele edituri, în cursul toamnei acesteia” două cărţi pentru copii. Este vorba de Piatra din poartă de Dan Deşliu şi Copilul negru de Dimitrie Stelaru. Informaţiile referitoare la aceste lucrări virtuale sunt foarte sumare. Despre cea dintâi nu ştim nimic. Cât priveşte Copilul negru, există ceva mai multe informaţii. Într-o scrisoare adresată lui Geo Dumitrescu pe 11 octombrie 1948[3], Stelaru, aflat în dizgraţie, scrie: 

Despre Copilul negru, poveşti de copii, iarăşi nu ştiu nimic. Poţi, după cum mi-ai promis, să te interesezi. Ar fi de dorit. M-a dezolat mult dl dr. Weigl[4] de la Editura de Stat şi dl Davidoglu[5]. Am început şi altă carte şi-o piesă de teatru, dar... dacă tot scârţâie apariţia poveştilor înseamnă că nu-s bun de nimic.

Victimă a cenzurii din 1948-1949, Copilul negru nu va ajunge să facă parte din corpusul literaturii noastre pentru copii. Pentru autor vor urma, totuşi, şi ani mai buni (peste o vreme, în 1955, îi apare la Editura tineretului volumul Fata pădurarului, basm în versuri.

 

---

[1] Balada lui Miciurin de Ştefan Tita (Licurici nr. 91 din 15 ianuarie 1949), Cum a creat Miciurin plante noi (ibidem, nr. 104 din 16 aprilie 1949, Dorinţa lui Miciurin (ibidem, nr. 113 din 18 iunie 1949) etc.

[2] Licurici nr. 9 din 7 iunie 1947.

[3] Gheorghe Sarău, Dimitrie Stelaru. Corespondență din perioada 1934-2018 (trimisă, primită sau referitoare la viața și opera poetului), Târgu Mureș: Editura Vatra Veche (2018), p. 21.

[4] Egon Weigl.

[5] Mihail Davidoglu, la vremea aceea funcţionar la Ministerul Artelor.

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (III)

Articolul din Flacăra al lui Geo Şerban[1] nu avea cum să rămână fără urmări. În virtutea obiceiurilor vremii, critica trebuie să fie urmată de autocritică. Era nu doar o obligaţie cutumiară, ci practic o obligaţie derivată din indicaţiile date de la cel mai înalt nivel al conducerii politice. Critica şi autocritica, un cuplu de concepte aflate în interacţiune dialectică, ar fi reprezentat de altfel „un ajutor nepreţuit în creşterea şi dezvoltarea noastră”, aşa cum proclama la 26 februarie 1948 Ana Pauker la tribuna congresului de înfiinţare a partidului unic al clasei muncitoare[2] şi cum vor sublinia, în nenumărate rânduri, documentele de partid din anii imediat următori[3]. Nu este aşadar surprinzător să citim în numărul 118 din 8 aprilie 1950 o scrisoare adresată redacţiei de către de Octav Pancu-Iaşi şi intitulată „Îmi însuşesc pe deplin critica adusă de Flacăra”. Documentul, exemplar atât pentru formă, cât şi pentru conţinut, începe cu formula fixă „dragi tovarăşi”, urmată de recunoaşterea spăşită a deficienţelor semnalate de revistă: 

Aşa cum subliniază articolul din „Flacăra”, placheta mea pentru copii „Timpul stă în loc?” aduce o contribuţie în această privinţă [educaţia tinerei generaţii], dar ea suferă din pricina unor însemnate lipsuri.

Aceste lipsuri constau în faptul că n-am insistat îndeajuns asupra educaţiei în spiritul dragostei de Patrie a micilor cititori, privind problematica organizării temeinice a timpului de muncă ca pe un fenomen izolat. Şi într-adevăr aşa este. Căutând să concretizez problema tratată, m-am mărginit să prezint un şir de fapte care apar rupte de visurile copilului, nu-l fac să tindă curajos spre aceste visuri şi, mai ales, nu-l educă suficient în spirit socialist, nu-i arată în mod artistic că învăţând mai spornic, el este mai de folos Patriei sale, el este părtaş la marele efort pe care-l face poporul nostru muncitor, ce se pregăteşte să devină un cadru cât mai pregătit al construcţiei socialiste şi comuniste, el slujeşte cauzei păcii.

Trecând peste exprimarea inabilă din ultima frază, cea cu poporul care se pregăteşte să devină „un cadru”, este semnificativă formularea explicită a instrumentalizării literaturii pentru copii, care trebuie să servească, în spiritul epocii, drept vehicul ideologic, mai degrabă decât ca divertisment, cu valenţe educative generale. Chiar mic, copilul trebuie să conştientizeze apartenenţa la marea masă a poporului, trebuie să se pregătească nu pentru atingerea unor obiective personale (meschine), ci pentru edificarea noii construcţii sociale.

Scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi este alcătuită după toate regulile genului (recunoaşterea „păcatului”, cu prezentarea în detaliu a elementelor ce compun culpa, exprimarea regretului pentru erorile săvârşite, mulţumirile adresate instanţei critice pentru observaţiile — desigur juste — exprimate de aceasta). Cel criticat se angajează să „reia” şi să „întregească” placheta pentru a reflecta observaţiile făcute, dar din câte știm o nouă versiune a acesteia nu a apărut niciodată, dovadă a perfectului formalism al mecanismului critică/autocritică.

Ultima treime a răspunsului este consacrată potenţialilor receptori ai cărţii, pionierii şi şcolarii. Cititorul — desigur, un cititor aparţinând unui grup social prestigios, precum clasa muncitoare, țărănimea sau, în cazul de față, corpul elevilor din școlile de stat — era, după cum ştim, instanța supremă de validare artistică. Și pentru cititori autorul are cuvinte de mulțumire: 

Totuşi, n-aş putea încheia scrisoarea fără să adaug că de la apariția plachetei și până la articolul din „Flacăra”, am primit un ajutor, — și ce minunat e acest ajutor! — de la cei care salută cu entuziasm de nestăvilit o carte nouă pentru ei și care privesc cu dragoste și încredere pe scriitori. Am primit în permanență critica micilor cititori și ea a fost atât de bogată în îndrumări. încât mă voi strădui necontenit să le aplic în munca mea.

Cred că contactul scriitorului cu cititorii săi — copiii — trebuie să devină o preocupare de seamă a acestuia. 

Dialectica relaţiei cu tinerii cititori ar fi de fapt mai complexă, după cum explică Pancu-Iași în finalul scrisorii, căci, în calitatea sa de redactor al emisiunii pentru pionieri de la postul național de radio, el era privit de copii mai degrabă ca „mosafir” [sic] (chiar dacă unul „drag”), decât ca „prieten apropiat”, așa cum ar fi fost de dorit. Soluția?  Desigur, vizite mai frecvente la o școală generală, cu asistență la lecții și sprijin acordat gazetei de perete, lecturi și discuții cu elevii ale unor materiale din revista „Licurici”. Cu modestie, autorul nu își arogă meritul de a fi găsit el aceste remedii; ele se trag din „experiența vastă a scriitorilor sovietici”, argument suprem, după care nu prea mai rămânea mare lucru de spus.

Postarea este ilustrată cu un fragment din scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi.

---

[1] Nr. 115 din 18 martie 1950.

[2] Un material bogat de la acest congres publică România viitoare în numărul 35 (873) din 26 februarie 1948.

[3] Pentru o sinteză a importanţei acordate criticii şi autocriticii, trebuie menţionat materialul intitulat Critica şi autocritica, lege de dezvoltare a partidelor comuniste, apărut în publicaţia Pentru pace trainică, pentru democraţie populară! numărul 5 (65) din 1950, reluat în Scânteia numărul 1653 din 8 februarie 1950, aşadar nu cu multă vreme înaintea autocriticii lui Pancu-Iaşi.

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (II)

Apariţia plachetei lui Pancu-Iaşi este consemnată, alături de a altor câtorva volume pentru copii ale anului precedent[1], în articolul de bilanţ Din problemele mari ale literaturii pentru cei mici, semnat de Geo Şerban în Flacăra nr. 115 din 18 martie 1950. Publicistul are cuvinte de laudă pentru carte, pe care o apreciază drept „o satiră reuşită, plină de humor, la adresa copiilor care-şi pierd de pomană timpul”, imaginându-şi că „[m]icii ei cititori vor fi râs cu poftă de dezordinea lui Nicu, cel mereu ocupat fără a face totuşi nimic”. Aprecierea se preschimbă însă imediat într-o critică aspră:

Dar când vor fi vrut să nu-i semene şi să-nveţe din purtările celuilalt erou al povestirii, Sandu, cel care­-şi chibzuieşte astfel timpul încât are timp şi de joacă, nu prea au avut cum, căci autorul trece foarte grăbit tocmai peste partea cea mai importantă. El prezintă paralel pe Nicu cel dezordonat, căruia nu-i ajunge timpul pentru nimic şi pe Sandu, care îşi face în fiecare seară un plan, aşa că [sic] a doua zi timpul lui să nu se irosească fără folos. Lucruri juste, dar învăţătura din ele nu-şi dă pe deplin roade, pentru că autorul are o atitudine obiectivistă faţă de ambele cazuri.

Acuzaţia de obiectivism adusă lui Octav Pancu-Iaşi era una gravă în contextul epocii; ea era de multe ori asociată cu împăciuitorismul faţă de duşmanul de clasă, deşi în acest caz Şerban nu merge până acolo. Recunoscând meritul scriitorului de a nu fi didacticist, el îi reproşează acestuia că nu e totuşi convingător (acuzaţie întemeiată până la un punct, dar scuzabilă prin dimensiunile restrânse ale poemului, care nu permiteau elaborări prea complexe):

El [Pancu-Iaşi] nu reuşeşte însă să atragă pe copii, după părerea noastră, de partea lui Sandu, pentru că nu întăreşte acţiunile acestuia în fapte cât mai multe, convingătoare, şi mai ales pentru că nu pune deschis şi puternic chestiunea mobilului ce îl determină pe Sandu să înveţe.

Până în acest punct, criticile aduse (cu excepţia celei pentru „atitudinea obiectivistă”) par a fi îndreptate împotriva insuficientei fundamentări psihologice şi pedagogice, ceea ce poate reprezenta o linie rezonabilă. Lucrurile se dovedesc însă mai grave. Pentru critica realist-socialistă practicată la Flacăra nu există – fie şi în câmpul literaturii pentru copii – acţiuni gratuite sau având un unic scop intrinsec. Întreaga construcţie literară se cere subsumată unui obiectiv social-politic mai larg, în cazul de faţă, cel al construirii noii societăţi socialiste:

Silinţa la învăţătură nu e ceva înnăscut, care să existe la Sandu, nu e un scop în sine, ci este un mijloc pentru Sandu de a deveni un cetăţean de folos Patriei sale, un om învăţat care ca muncitor fruntaş, inginer, medic, aviator etc. să poată mâine fi în rândul luptătorilor care construiesc viaţa nouă. Credem că povestirea ar fi câştigat mult dacă ar fi mers mai departe, arătând spre exemplu cum organizarea timpului îi permite lui Sandu să-şi pregătească temeinic lecţiile, cum la şcoală este de asemenea evidenţiat, cum este stimat în consecinţă de colegi, bucurându-se de sprijinul lor colectiv. Acestea toate în contrast cu Nicu şi sigur că atunci cititorii povestirii ar fi avut prilejul să înţeleagă nu numai că dezorganizarea, lipsa de plan îi va face să nu-şi îndeplinească toate treburile, cu însuşi răul unui asemenea fapt, care constă în a nu fi folositor societăţii, rămânând în afara mersului ei. Autorul ar fi putut da povestirii sale un emoţionant conţinut patriotic, aşa cum de altfel se petrec lucrurile în realitate: tot mai mulţi copii consideră învăţătura ca sarcina lor de căpetenie, ca mijlocul de a participa, alături de cei mari, la înfăptuirea unor măreţe visuri. Să fi văzut copiii, citind această carte, de ce învaţă Sandu, că roadele pământului după care îşi împarte el timpul nu sunt numai ale lui, ci şi ale tuturor celor în mijlocul cărora trăieşte, să dorească fierbinte să-i semene. Desigur, cartea şi aşa contribuie la stimularea copiilor la învăţătură, dar ea nu insistă îndeajuns asupra educaţiei patriotice a copilului. 

Timpul stă în loc? face aşadar obiectul unei critici severe. Pe lângă obiectivism, cărţii i se impută izolarea de colectiv, spiritul individualist, ruperea de realitatea socială, ineficienţa educativă provocată în ultimă instanţă de atitudinea deficitară la capitolul patriotism. După reţeta uzuală, Geo Şerban îşi continuă articolul cu menţionarea unor surse sovietice din ale căror îndrumări tânăra noastră literatură pentru copii ar fi avut de câştigat. Se citează copios din A. S. Makarenco, pedagogul emblematic al perioadei staliniste, din fruntaşul sovietic Mihail Kalinin (ale cărui cuvinte ar reprezenta „un ajutor de preţ” pentru scriitori) şi, în fine, o sentinţă a lui Maxim Gorki („Problema subiectelor cărţilor pentru copii este desigur problema educaţiei sociale a copiilor”). În contrast cu realizările literaturii pentru copii din Uniunea Sovietică (care începea să fie cunoscută în Republica Populară Română graţie unui masiv program de traduceri[2]), la noi succesele acestei literaturi întârziau să apară, căci, e de părere Geo Şerban, „[n]u s-a scris la noi, încă, nicio carte să oglindească transformările revoluţionare prin care a trecut ţara noastră, nu a fost povestită pentru ei viaţa luptătorilor pentru libertate, care ar fi constituit pentru ei un exemplu, nu s-a scris vreo carte care să familiarizeze pe copii cu munca oamenilor liberi din uzini [sic] şi de pe ogoare; aceasta constituie o mare rămânere în urmă ce se cere grabnic lichidată”. Această listă de reproşuri se încheie cu îndemnul de a lăsa la o parte frica de realitate („Teama de a aborda aspectele realităţii în literatura pentru copii nu-şi are rostul”).

Pentru Octav Pancu-Iaşi bilanţul evaluării din Flacăra este net negativ. Articolul lui Geo Şerban apăruse în siajul unui material nesemnat (aşadar cu întreaga greutate a unui articol redacţional) publicat în toamna precedentă în Scânteia (Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, în numărul 1523 din 8 septembrie 1949) şi se pare că diriguitorii culturii aveau privirile aţintite asupra literaturii de gen, aflată la noi în stadiu emergent. Replica scriitorului a venit peste trei săptămâni. Despre ea va fi vorba în postarea următoare.

În imagine, Octav Pancu-Iaşi, într-o fotografie realizată pentru numărul din 24 mai 1958 al revistei Flacăra.

---

[1] Este vorba de Cei trei voinici de Al. C. Constantinescu, Ograda minunată de Cicerone Theodorescu, Nodul pământului de Elena Mătasă şi Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy.

[2] La editura Cartea rusă şi, mai târziu, la Editura tineretului apar în 1949-1950 numeroase traduceri din literatura sovietică, dintre care autorul evidenţiază Steluţa de I. Vasilenko, Cu tine sunt tovarăşii  de M. Prilejaeva, Vasioc Trubaciov şi prietenii săi de V. Oseeva, Mereu împreună de O. Havkin etc.

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (I)

Nume relativ cunoscut în presa pentru copii şi tineret (îl găsim de pildă în numărul 123 din 26 august 1948 al revistei Licurici, unde semnează schiţa Prietenie), Octav Pancu-Iaşi debutează în anul următor cu placheta Timpul stă în loc? Era el însuși foarte tânăr (născut în 1929), dar precocitatea nu era deloc rară la scriitorii afirmaţi în primii câțiva ani ai regimului recent instalat. Titlul, în aparență grav, nu este al unei lucrări filozofice sau de știință popularizată, ci al unei cărticele de versuri moralizatoare pentru copii, iar schema epică e redusă la elemente esenţiale.

Eroii povestirii versificate sunt doi puşti de şapte ani, doi eroi contrastanţi, Nicu şi Sandu, cu aspect fizic diferit:

Nicu şi Sandu...

     Uite-i în carte.

Sandu-i înalt,

     Nicu-i bondoc;

Nicu, de şapte,

Sandu, de şapte

    fac patrusprezece ani la un loc!

Înfăţişarea exterioară nu contrazice stereotipul uzat cu „grasul” şi „slabul” pe care îl vom găsi, peste câțiva ani, și la cuplul Tică/Rică din cărțile lui Leonid Petrescu. Nicu este caracterizat printr-un comportament bradipsihic, incapabil de acţiune, vecin cu abulia, într-un cuvânt, un leneş sadea; Sandu, în contrapondere, este tahipsihic, activ, plin de iniţiativă, harnic şi silitor. Nicu nu se poate decide să se dea jos din pat (drept e și că ora de trezire este șase dimineața, ceea ce poate stârni simpatia unei părţi a publicului):

Este ora şase!

Un cocoş moţat

A strigat odată de-a trezit şi... ceasul! [...]

„E devreme încă

Soarele abia

Laptele şi-l bea...

Să mai trag un somn...

Unul mic, un pui...”

Odată trezit, Nicu are de rezolvat o multitudine de sarcini (mai întâi să se scoale şi să se spele, apoi să aducă lemne, să meargă la şcoală...) însă nu reuşeşte să urnească mai nimic. Partea interesantă e că băiatul trăieşte sub permanenta ameninţare a timpului, conştientizează faptul că e ocupat („Pii, ce treabă multă mă aşteaptă! Vai!”), dar e ca paralizat, timpul zboară, iar el rămâne mereu în urmă, înnămolit în inacţiune. Eforturile ineficace şi dezorganizate ale lui Nicu par să facă parte din tabloul clinic al unei tulburări de funcție executivă.

Sandu e imaginea în oglindă a lui Nicu şi nu are parte de stresul care îl paralizează pe celălalt erou, reducându-l la inacţiune. Nu e nimic misterios la mijloc, e doar o chestiune de planificare. Sandu îşi întocmeşte totdeauna planul pentru a doua zi, ceea ce îi limpezeşte mintea, îi conferă tonus şi îi uşurează acţiunile:

„Mă trezesc la şapte şi mă spăl, mă-mbrac,

ceaiu-l beau (sau lapte), patu-apoi mi-l fac,

tai un braţ de lemne, umplu şi găleata,

îmi aşez ghiozdanul şi la opt sunt gata... 

Gata pentru şcoală. (Lecţia o ştiu!)

Fix la ora unu de la şcoală viu. 

Până pe la şase, scriu şi-nvăţ - pe urmă...

Ţin’te Sandu foot-ball, ţurcă şi şodron!

(La săritul caprei sunt chiar campion!)”

Secretul succesului stă, aşadar, în planificare. Intenţia propagandistică este evidentă: în România noile autorităţi comuniste introduseseră economia planificată, iar în 1949 (anul apariţiei cărţii de faţă) şi în anul următor se lucrase pe baza planurilor anuale (planul cincinal avea să fie introdus în 1951). Cititorul ar fi trebuit să rețină, desigur, că a fi leneş e un lucru rău, după cum a fi harnic e, prin antiteză, o calitate demnă de laudă. Până aici nici n-ar fi mare deosebire faţă de etica protestantă a muncii, iar în carte importanţa muncii e ilustrată recurgându-se inclusiv la metafore animaliere (oarecum banale) cu vietăţile din ogradă. Clou-ul este însă dat de ideea de planificare, concept destul de abstract şi greu de explicat copiilor, cu care autorul se luptă cum poate, şi pe care editorul îl ilustrează cu un desen cu sens foarte direct:

Receptarea în presă a volumului a fost nu lipsită de asperităţi, după cum vom vedea în partea a doua a postării. Această postare o înlocuiește pe cea inițială, din 29 octombrie 2014. 

Autorul desenelor nu este menţionat nicăieri.