Nimic despre 1 aprilie

Declar solemn şi preventiv că aceasta nu este o păcăleala de 1 aprilie, aşa cum s-ar putea crede cu uşurinţă după lectura citatelor care urmează. Dimpotrivă, e vorba de o carte cât se poate de serioasă, intitulată Istoria antică a neamului românesc (Editura Solif, 2011). În ea, doctorul Lucian Iosif Cueşdean, altminteri un medic pensionar probabil cumsecade, îşi propune să demonstreze că tot ce am învăţat la şcoală în legătură cu originea latină a limbii române poate fi aruncat la gunoi, căci „[r]omânii se astăzi au o «adevărată limbă ancestrală», din neolitic, «rumâna onomatopeică», cea care a generat limbajul morfemelor stem [!], descifrabil şi în vorbirea lor curentă, contemporană”. Aşadar, pe foc cu învăţăturile savanţilor din ultimul secol şi jumătate, la topit cu doctrina caracterului arbitrar al semnului lingvistic a lui de Saussure, lingtviştii (grafia este a autorului) nu-s buni de nimic. N-avem nevoie de aşa ceva. Cuvintele limbii noastre sunt mai toate decompozabile în interjecţii primare, neolitice, şi n-a fost nevoie de vreun Traian venit de la Roma să ne înveţe pe noi ce şi cum. Cartea se citeşte cu sufletul la gură şi cu gura până la urechi. S-o răsfoim şi să ne amuzăm dacă putem, căci e duminică şi vine primăvara:

Cuvântul RÂU se poate menţine în morfeme sub forma lui onomatopeică, RRU, RRA sau ARR, derivând cuvintele ce definesc colectivităţi pe râu, precum RU-de, RU-be-denii, RU-mâni, ce se în-RU-desc pe RÂU şi ARU-mâni, acolo unde râul se cheamă ARÂU, la macedonenii AR-mâni.

HORA, cuvânt cu etimon „bulgar”, daco-moez, este imortalizată în ceramica neolitică românească de la Cucuteni, din Moldova, veche de 6500 de ani, prin mai mult de două asemenea vase. Eu subliniez doar că este vorba de două morfeme, HO şi RA, asociate cercului, simbolul lui RA, zeul soare la rumâni [sic!], cu 1500 de ani înainte de a fi egiptean. HO! ştie orice român că este o somație să te opreşti. HO! RA este metafora românească „stai soaRE RA”.

MAN = om, mai există azi în română doar ca rădăcină de cuvânt în oa-MEN-i, ni-MEN-i, ru-MÂN-i, ar-MÂN-i, capso-MAN, săr-MAN, hai-MAN-a, MÂN-drele, MÂN-druţii etc.

MÂIA - apă, în arabă. Lă-MÂIA are apă. În-MUIEM cu apă.

GREBLA apucă (GREB, în engleză), HAIDDUCII se duc să se ascundă (HAID, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GRADUL apără, păstrează (GARDĂ, GUARD, GARDE, în franceză), GURA mănâncă (în-GUR-GÎT-ează, ingurgitează, este GUR-mandă, re-GUR-GIT-ează, în franceză, BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi) [...].

CAŞ-ul este ceva ce se strânge din lapte şi coagularea în sine putea genera numele acestui popor CUŞ-it, pentru cul-CUŞ-ul său sudic, unde considera că ia PATA fie de la soarele african, fie prin metisajul cu populaţia băştinaşă.

Şi mai sunt sumedenie de perle pe parcursul de aproape 200 de pagini al acestei minunate lucrări, iar citându-le doar pe unele din ele le-am făcut o nedreptate colosală celorlalte.

A trecut şi 1 aprilie. Azi e 2.

A trecut, aşadar, şi 1 aprilie şi sper că nu s-a supărat nimeni prea tare pentru păcăleala cu postarea despre Ţapul de diamant de Ilf şi Petrov, o carte care n-a fost scrisă niciodată.

Azi e 2 aprilie, zi în care se desfăşoară acţiunea cunoscută drept No Băsescu Day. La urma urmei, dacă pentru puţină vreme ne-am permis luxul de a ne imagina o carte care nu s-a scris (şi, poate, şi pe acela de a dori s-o citim), nu văd de ce nu ne-am imagina azi o zi fără Traian Băsescu la Cotroceni. Şi, desigur, de ce n-am visa să-l vedem plecat de acolo definitiv, cât mai curând, alături de întreaga camarilă.

☺☺☺☺☺ Ilf şi Petrov - Ţapul de diamant

În sfârşit, o carte de 5 (cinci) stele şi care are toate şansele să devină evenimentul editorial al anului 2010, cel puţin în materie de literatură străină. E vorba de un roman de Ilf şi Petrov, considerat până acum pierdut, Ţapul de diamant, cu a cărui publicare editura RAO a dat lovitura. Din fericire, manuscrisul a supravieţuit, iar pentru aceasta trebuie să mulţumim vigilentelor organe ale NKVD, care l-au confiscat la vremea respectivă şi l-au conservat perfect vreme de peste 70 de ani.

Ţapul de diamant e cel de al treilea roman care are în centrul său figura inconfundabilă a lui Ostap Bender, după Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune, ale căror texte le găsim aici şi aici. Nu e singurul element unificator. Dacă Viţelul de aur este povestea unui şantaj, iar Douăsprezece scaune e un roman în esenţă picaresc, Ţapul de diamant combină aceste două modalităţi (iar titlul îl aminteşte pe cel al celui dintâi roman).

Diferenţe semnificative apar în privinţa epocii istorice. Dacă în primele romane acţiunea se proiectează pe fondul pitoresc al NEP-ului anilor 1920, în acest al treilea roman evenimentele se desfăşoară în deceniul imediat următor, marcat de marea epurare stalinistă din anii 1934 - 1936. Lovitura de gong a faptelor istorice este reprezentată, se ştie, de asasinarea lui Kirov din ordinul lui Stalin, asasinat menită să ofere pretextul ideal pentru declanşarea terorii. Desigur, nu multă lume ştia că executarea lui Kirov se făcuse la ordinul dictatorului de la Kremlin, iar puţinii oameni care o ştiau îşi ţineau gura cât puteau de bine.

Unul din puţinii iniţiaţi (intrat de altfel întâmplător în posesia secretului) este Publius Servilius Voskoboinikov, secretar de partid dintr-un raion din Urali. În treacăt fie spus, numele apare într-una din schiţele de lucru ale autorilor incluse, la noi, în volumul Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac şi este un reflex al educaţiei clasice a lui Petrov. Intrat în posesia teribilului secret al lui Voskoboinikov, Ostap Bender face ce ştie el mai bine şi începe să-l şantajeze, storcând de la el favoruri şi bani, până când aparatcikul devine o umbră a activistului mândru de altădată. Voskoboinikov sfârşeşte prin a fugi, dar Bender îl urmăreşte neobosit prin toată Uniunea Sovietică. Avem până aici o tramă narativă oarecum asemănătoare celei din Viţelul de aur, cu tot deliciul de întâmplări spectaculoase şi inconfundabil atribuibile lui Ilf şi Petrov.

Finalul e însă tragic şi contrastează puternic cu restul cărţii. Pe urmele urmăritului şi ale urmăritorului său se află omniprezentul NKVD, care îi arestează pe cei doi şi, chiar dacă autorii nu o spun explicit, pe Bender şi Voskoboinikov nu-i aşteaptă nimic bun. După cum nimic bun nu i-a aşteptat nici pe Ilf şi Petrov după scrierea cărţii. Ea nu a apucat să fie publicată până de curând, iar cei doi prozatori au scăpat de arestare numai pentru că Stalin manifesta uneori o reţinere inexplicabilă în faţa câte unui artist (vezi cazul Boris Pasternak). Nici mult n-au mai trăit şi nici cărţi memorabile n-au mai scris împreună. Să ne bucurăm aşadar (şi) de aceasta, dar nu înainte de a citi ce scrie aici.