☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking

Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.

☺☺☺Florin Dumitrescu - Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft

„Mătuşă Agripino, zise Stănică, aş mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.” Discuţia care urmează (citatul e, desigur, din Enigma Otiliei) scoate în evidenţă sentimentul nostalgiei gastronomice, tânjirea după o epocă dispărută în care se mânca altfel, mai cu gust şi mai cu rost. Stănică Raţiu e de bună seamă un erou de ficţiune, dar ce exprimă el acolo e un ceva mai profund, un adevăr pe care l-au sesizat mai aproape de zilele noastre atât producătorii de produse alimentare, cât şi cei meniţi să le vândă produsele, specialiştii în marketing şi publicitate. Lumea (cea românească măcar, căci nu avem mari pretenţii de universalitate), în orice caz, un segment important al populaţiei active şi cu venituri mai bunicele, vrea să i se ofere alimente zise „ca la mama acasă”, preparate „ca pe vremuri”, chiar dacă în condiţii şi la preţuri de industrie. Fenomenul a luat pare-se amploare în ultimul deceniu şi jumătate, dovadă materialul destul de stufos pe care l-a strâns pe tema asta Florin Dumitrescu în Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft (Cartier, 2015).

Așezându-și pe cap alternativ pălăria antropologului şi cea a publicitarului, autorul prezintă câteva studii de caz (începând cu untdelemnul de la Bunica, trecând prin produsele Napolact şi Covalact şi Matache Măcelaru’ şi ajungând în final la Scandia Sibiu şi Ardealul). Despre toate acestea, cu elemente de istorie la a cărei făurire a participat uneori el însuşi, Dumitrescu ne vorbeşte nu de dragul poveştii (deşi har are), ci pentru a susţine o serie de teze, dintre care cea mai importantă este „tradiţia ca valoare adăugată”:

Tradiţia ca valoare adăugată a mărfii - iată ipoteza de pornire a lucrării de faţă dedicate fenomenului de hibridizare a comunicării comerciale cu elemente din cultura populară/tradiţională, fenomen pe care l-am denumit supramarketizarea tradiţiilor.

Foarte schematic expus: un calup de brânză procesată industrial, dacă este ambalat nu într-o ţiplă anodină, ci într-o cutie de plastic cu formă de burduf, apoi i se adaugă o etichetă cu un personaj antropic (bunică, unchiaş, ţărancă sprintenă sau artizan hâtru) şi un nume care să evoce originea, terroir-ul sau gustul remanent, se presupune că are succes garantat. (O bandă tricoloră şi un font care evocă scrisul „din vechile cazanii” ar putea spori efectul.)

Că marii jucători de pe piaţa alimentară s-au prins în acest joc e limpede pentru orice vizitator al unui supermarket românesc sau privitor la televizor. Nu numai ei, însă, căci nimeni nu pune tricolorul la cârnaţi (numai) din patriotism dacă aceştia nu se şi vând bine în haina asta. Se pare că şi o bună parte a consumatorilor au marşat la acest joc şi, chiar dacă putem bănui că îşi dau seama că ceea ce cumpără nu e neapărat autentic, oamenii înghit (sic) iluzia. Minte-mă, dar minte-mă cu fason de tradiţie, vinde-mi uleiul comestibil sau muştarul cu Bunica pe post de brand character pe etichetă, iar eu am să ţi-l cumpăr, chiar dacă ştiu că mă las păcălit sau chiar dacă „brânzica” din galantar n-a văzut covată în niciun stadiu al procesării complicate la care e supus laptele.

Studiul se hrăneşte nu doar din aplicarea unor principii luate din maeştrii domeniilor în chestiune, ci şi dintr-o serie de interviuri luate la ambele capete ale firului comunicaţional la foştii colegi din agenţiile de publicitate şi la cunoscuţii care îşi fac cumpărăturile la Auchan Titan, un adevărat ecosistem comercial alimentar. Sunt, în spatele rezultatelor serioase, de „cercetare”, multe momente relatate cu savoare, de la opiniile gospodinei middle age care diminutivează numele alimentelor până la preţiozitatea şablonardă a domnişoricii de la departamentul de public relations al unei agenţii de publicitate.

E adevărat că pe alocuri textul îl va obosi (plictisi?) pe nespecialist, căci e înţesat de terminologie de specialitate, incomplet asimilată în limba română, în care morfemul „brand” ia partea leului. Probabil că altfel nu se poate; cartea de faţă suferă şi ea de păcatul greu evitabil al originii într-o lucrare de doctorat. La urma urmei, cei care nu se dau în vânt după teorie pot să sară fără mari pierderi anumite pasaje şi să treacă la ilustrări, nu de puţine ori excelente. Bilanţul cărţii e pozitiv, iar din poza desigur mişcată a unei realităţi foarte apropiate de pot desprinde destule trăsături interesante. În final, o mică înţepătură. Nu pricep de unde a scos Florin Dumitrescu că „untdelemn” ar fi arhaism. Sigur că substantivul are conotaţii diferite de ale lui „ulei”, dar de aici până a-l considera arhaism e cale lungă. „Ba e bun, zise Agripina. Stanică ţine minte. Bunicii noştri aşa găteau, numai cu untdelemn, cu mirodenii şi în tingiri de aramă cositorite.” Nu mai trebuie să spun de unde am luat citatul.

☺☺ Martin S. Martin - America povestită unui prieten din România

America povestită unui prieten din România (Humanitas, 2012) este, aşa cum cu transparenţă arată titlul, o încercare de prezentare a Statelor Unite pe înţelesul românului care nu ştie despre vestita ţară de la Apus decât, cel mult, ce a văzut prin filme sau ce îi spun prejudecăţile îndeobşte răspândite în Europa. Autorul, Martin S. Martin (numele american al lui Martin Ştefan Constantinescu) este un medic român emigrat în anii 1980, cu o poveste relativ banală, de individ cu dosar prost, sufocat şi opresat de sistem şi care, exasperat, găseşte în expatriere soluţia optimă a problemelor sale. E un caz fericit, al unui individ care părăsind România nu găseşte doar mari satisfacţii profesionale, ci şi o nouă patrie, ale cărei valori le îmbrăţişează din toată inima şi de care e tare mândru.

Îndemnat de ditamai şeful editurii Humanitas, care îi e prieten şi pe care îl găzduieşte în sejurul său peste Atlantic, Martin S. Martin alcătuieşte un adevărat ghid al Statelor Unite. Rând pe rând, sub forma unui set de scrisori adresate unui amic, el trece în revistă Constituţia, forma de guvernământ, sistemul politic şi juridic şi armata, sistemul de taxe (desigur!) dar nu uită să vorbească de cultură, mâncare, moravuri și să abordeze teme sensibile precum antiamericanismul din lumea de azi. Autorul nu face niciun secret din faptul că, pentru el, America este „cea mai bună dintre lumile posibile” şi e entuziasmat de modul în care americanii, pornind de la părinţii fondatori, au reuşit să construiască o ţară plecând de la un amestec de naţiuni care nu păreau să aibă prea multe în comun.

Unele din informaţiile prezentate, mai ales cele ce ţin de aspectul cantitativ-statistic, par luate direct din Wikipedia, dar până la proba contrarie nu ne putem îndoi de acuratețea lor. Spre cinstea lui, doctorul Martin foloseşte, pentru a-şi ilustra relatările, poveşti de viaţă pe care i le-au relatat cunoscuţii lui americani, vecini sau pacienţi, ceea ce dă adesea textului un aer de oarecare prospeţime. Fără a avea pretenţii de istoric sau specialist în teoria politică, el nu se fereşte să se lanseze câteodată în explicaţii sui generis pentru fapte care îl pot uimi pe cel neavizat. Iată, spre ilustrare, ce scrie autorul despre obiceiul american de a pune gheaţă în mai toate băuturile servite reci:

Serviciile în restaurantele americane sunt prompte şi politicoase. Înainte de a cere ceva, la doar câteva clipe după ce te-ai aşezat la masă, chelnerii îţi pun în faţă pahare mari de apă cu multă gheaţă. Fără să o pot dovedi, bănuiesc că acest obicei vine din epoca de dinaintea aerului condiţionat omniprezent, când cel care intra într-un local era îndreptăţit să-şi astâmpere mai întâi setea, pentru ca abia apoi să fie întrebat ce doreşte să bea şi să mănânce. La orice băutură care urmează, gheaţa este de la sine înţeleasă, în afară de cazul în care faci cunoscut că vrei doar puţină gheaţă, sau deloc.

Dacă întreg volumul s-ar fi menţinut pe această linie, a prezentării de date „obiective” alternând cu experienţe şi opinii personale, probabil că el ar fi fost o reuşită. Din păcate, Martin S. Martin nu încearcă să îi vândă cititorului român doar povestea Americii (aşa cum ar reieşi din titlul metaforic al cărţii), ci şi opiniile sale politice excesiv de partizane. Medicul de origine română este militant republican, iar acest lucru se vede la tot pasul. Aproape că nu există capitol (scrisoare) în care, în cadrul temei abordate, să nu vină vorba şi despre blestemăţiile lui Obama. Ca să nu mai vorbim de universităţile americane, adevărate instituţii de pervertire a studenţilor. Desigur, e dreptul autorului de a avea opinii politice, iar despre Obama, dacă m-ar întreba cineva la o cafea, n-aş avea nici eu prea multe lucruri bune de spus. Dar de aici până a-l face pe actualul preşedinte principalul cal de bătaie şi a-ți revărsa asupra lui şi a democraţilor mai toate nemulţumirile sau a vorbi, textual, despre „tineretul bine spălat pe creier în universităţile americane“ e o cale foarte lungă. De Tocqueville al nostru o străbate conştiincios, iar rezultatul, trist, este ratarea întregii lucrări.

Plăcerea lecturii unor informaţii interesante sau a unor întâmplări care dau de gândit este din păcate umbrită în bună măsură de militantismul rânced al autorului. Sinceritatea deplină, îndeobşte lăudabilă, nu e neapărat cea mai de seamă însuşire atunci când scrii o carte de genul celei de faţă, mai ales atunci când ea seamănă izbitor cu ranchiuna. La impresia neplăcută se adaugă insuficienta localizare a unor termeni americani. Ajungem, de pildă, să citim despre un „caz referit [de ei]” (de la englezescul „referred”, cu sensul de „recomandat”), „condiţie medicală” (de la „medical condition”, adică „afecţiune medicală”) sau despre „rotaţie” (de la „rotation”, însemnând în context „stagiu de pregătire într-un spital”) etc. Răspândirea în text a acestor barbarisme e destul de uniformă, ceea ce uşurează oarecum situaţia cititorului care, după ce că are la tot pasul de luptat cu maleficul Obama, mai trebuie să mestece şi nişte vorbe care cad prost.

☺☺ Emil Berdeli - Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur

Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur este titlul – să recunoaştem, cu oarecare cârlig la cititor – sub care Emil Berdeli publică, la obscura editură Virtuală, o serie de relatări mai picante cu şi despre spionii carpato-danubiano-pontici ai ultimelor decenii. Istorioarele sunt destul de atent circumscrise domniei lui Nicolae Ceauşescu („epoca”...), dar nu lipsesc o serie de extensii înspre perioada post-decembristă. Deşi fauna care populează cartea este destul de variată (securişti, diplomaţi sub acoperire cu sau fără soaţele lor, secretare, activişti de partid etc.), o fantomă pare să bântuie peste tot şi pare să-l obsedeze pe autor. E vorba de celebrul defector Pacepa, eroul unei mitologii abundent ilustrate, cu privire la care contemporanii noştri nu se pot decide dacă face parte din categoria băieţilor buni sau a celor răi. Depinde pe cine întrebi. Dacă l-am întreba pe Emil Berdeli, acesta l-ar încadra dintr-o răsuflare în cea de a doua categorie.

Lăsându-l deocamdată la o parte pe Pacepa (ah, de ar fi ascultat şi domnul Berdeli acelaşi îndemn!), nu se poate spune că ducem lipsă de personaje pitoreşti. Nu sunt, cel puţin aşa cum apar ei în carte, ticăloşi majori, ci mai degrabă pramatii mărunte şi cu obiective mai degrabă meschine. Iată-l de pildă pe Vasile Pungan, înalt demnitar comunist, diplomat şi ministru, aranjor de afaceri dubioase şi mare fustangiu, detaliu care nu putea să scape „organelor” vigilente. Sau pe Vasile Patilineţ („Cabinetul ministerial, cuibuşor de nebunii al ministrului”), individ ambiguu, participant la un fel de cabală menită să-l răstoarne pe Ceauşescu, dar şi afemeiat fără leac, mort într-un accident de automobil în Turcia, unde fusese trimis ambasador. Toţi aceşti „tovarăşi” îşi desfăşurau activităţile sub ochii Securităţii, care îi înregistra şi alcătuia rapoarte folositoare pentru un eventual şantaj. Uneori aceste texte au un comic involuntar irezistibil:

O altă notă, de fapt o completare a celei din 31 august 1979, consemnează: „Dollinger Leona, translatoare de limbă engleză la ISCE GEOMIN, pe care, cu ocazia recepţiei la Athénée Palace, tov. Vasile Patilineţ a tratat-o cu intimitate, fiind dezaprobat de cei care l-au văzut, atât români, cât şi străini... (text cenzurat de CNSAS)“. Elena Borcea, sărutată de Patilineţ în cabinetul său, ca şi Steliana Nedeluşe au fost însă încântate de manierele lui Patilineţ, cât şi de faptul că-i un şef „curtenitor“.

De atenţia Securităţii se bucuraseră şi persoane publice, cum ar fi actorii Dem Rădulescu şi Ilarion Ciobanu, regizorul Lucian Pintilie sau prozatorul Fănuş Neagu. Primul a intrat în atenţia instituţiei cu ocazia unui turneu în fosta RFG, de unde a revenit cu o combină muzicală în valoare de 6000 de mărci, sumă exorbitantă şi greu de justificat, iar cel de al doilea, pentru că era mai slobod la gură şi îl critica pe dictator. Cu toate acestea, nu pare să se fi pus în mişcare niciun mecanism represiv mai serios, dar se strângeau gospodăreşte rapoarte de la informatori. Uneori se recurgea la interceptări, cu rezultate câteodată neaşteptate. Dispunând să fie ascultat un oarecare Andrei Manoliu, generalul de Securitate Doicaru dă peste o înfocată conversaţie amoroasă între acesta şi Tamara, propria sa fiică.

Se pare că spionajul naţional era, atunci şi acum, cam de râsul curcilor. Ne-o dovedeşte relatarea păţaniilor lui Nicolae Vlăsceanu („spionul ghinionist”) sau ale lui Ion Agheană, infiltrat în Statele Unite sub numele de John Pearson. Povestioarele sunt de multe ori amuzante, iar Emil Berdeli pare să ştie să-şi exploateze conexiunile din „servicii”. Dintre acestea, cea cu ziaristul Mihai Pelin pare să-i fi fost de mare folos. Avem parte şi de un fel de epilog post-decembrist. Fără îndoială, perioada ultimelor două decenii a prilejuit episoade tragi-comice pe măsura celor trăite sub Ceauşescu, atâta că ele au fost dezvăluite deocamdată cu parcimonie. Caraghioasele peripeţii în jacuzzi ale lui Theodor Baconschi, pomenite in carte, par să fie numai vârful icebergului.

Sex, spionaj şi poliţie politică în Epoca de Aur n-ar fi fost până la urmă o carte prea rea dacă autorul n-ar fi bântuit de obsesia Pacepa sau dacă el nu l-ar îmboldi pe cititor cu tot felul de consideraţii personale (şi nesprijinite de data asta pe fapte!) despre evenimentele din ultimii ani. Cartea are destul material ce se apropie de literatură. O compromit din păcate intervenţiile prea apăsate şi subiective ale lui Emil Berdeli. Ca detaliu interesant, el îi beşteleşte (pe drept cuvânt, să ne înţelegem) pe mai toţi responsabilii şi beneficiarii spionajului românesc din anii din urmă, dar uită un nume foarte important, unul care începe cu „B” şi se termină cu „escu”. Fatalitate, vorba lui Caragiale, ce să-i faci!

Pe elefant.ro cartea electronică e mai scumpă decât ediţia tipărită

Firavul capitalism românesc e capabil de comportamente excentrice de tot felul, iar negustorii de bunuri culturale nu-s mai breji decât cei din branşe mai puţin nobile. Isprava zilei aparţine librăriei online elefant.ro, care reuşeşte performanţa notabilă de a vinde o carte electronică la un preţ mai mare decât al ediţiei tipărite. Din poza de mai jos se vede că în urma unei reduceri de 10% versiunea tradițională costă 20,66 lei, iar cea sub formă de e-book, 22,95 lei. Păi nu era vorba ca noile formate să-i aducă cititorului oarecari economii, eliminând nevoie expedierii fizice prin poştă, cruţând pădurile şi scăzând costurile de producţie? Las’ că a rezolvat-o negustorul autohton.

Să zicem că e o situație conjuncturală provocată de reducerea cu pricina. Bine, bine, dar prețul neredus al  cărţii era de 22,95 lei, adică oricum egal cu cel al ediţiei electronice, ceea ce e în sine o aberaţie. Parcurgerea site-ului îi rezervă cumpărătorului şi alte surprize (ne)plăcute, dar las activitatea respectivă pe seama celor cu mai mult timp liber.

PS Nu fac nicio apreciere asupra cărţii în sine, care poate fi bună sau proastă, nu contează, aici e vorba de cum se vinde o marfă.

☺☺☺ Alina Mungiu-Pippidi – De ce nu iau românii premiul Nobel

Poftim, că a trecut şi ziua naţională, zi în care era poate mai potrivit să răsfoim o carte ca cea de faţă decât să ne schingiuim pancreasul cu mâncăruri grele. Oricât de antipatică ar fi Alina Mungiu-Pippidi în apariţiile ei publice, e greu să nu-i dai de multe ori dreptate în ceea ce susţine, chiar dacă e vorba de opinii incomode şi câteodată de-a dreptul supărătoare despre mersul lucrurilor la noi. Nu altceva se întâmplă în volumul intitulat provocator De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012), de fapt o culegere de articole publicate în presa tipărită şi pe site-uri între 2005 şi 2012. Sunt teme generale importante şi totodată sensibile pentru cetăţeanul român, mai ales pentru cel care trăieşte prost şi e incapabil să-şi dea seama care sunt cauzele acestei situaţii. Mi-ar fi plăcut să văd la sfârşitul fiecărui text, pomenit în paranteze, anul apariţiei acestuia, dar deduc şi pe baza altor volume că editura nu are asemenea obiceiuri bune. Cititorului nu-i rămâne decât să-şi exerseze spiritul deductiv şi să ghicească momentul publicării textului pornind de la conţinutul articolului, ceea ce uneori merge, alteori nu.

Volumul are cinci capitole mari sau secţiuni tematice care grupează textele selectate. Cestiuni mai mult sau mai puţin arzătoare la ordinea zilii. E, desigur, interesant şi moralmente, cât se poate de legitim să glosezi pe tema despărţirii de comunism sau pe cea a lustraţiei, ca în Europenizare fără decomunizare (partea a II-a a cărţii), atâta că la aproape 23 de ani de la prăbuşirea de facto a vechiului regim asemenea discuţii au un caracter uşor caraghios şi captează din ce în ce mai puţin atenţia opiniei publice. În Pactul contra educaţiei (partea a III-a), autoarea scoate în evidenţă tare de altfel cunoscute ale sistemului de învăţământ şi are onestitatea de a recunoaşte că împăratul e gol-goluţ chiar când vine vorba de „reforme” precum cea a sinistrului ministru Funeriu. Una din cele mai reuşite secţiuni ale cărţii este a IV-a, intitulată De profundis, în care găsim, pe lângă istorioare morale despre foşti prieteni, reflecţii despre biserica dominantă şi oamenii acesteia. De altfel chestiunea raporturilor dintre stat şi biserică e aproape ubicuă în carte. Dăm mai peste tot peste lucruri pe care lumea nu vrea să le recunoască şi care ţin de incapacitatea statului român de a se manifesta neutru în raport cu instituţiile religioase, de ipocrizia instituţionalizată, de fundamentalismul ortodox care îi mai bântuie pe mulţi conaţionali, de extremisme naţionalist-ortodoxe care aduc alături (o, vai!) spirite considerate în teorie incompatibile, precum Andrei Pleşu sau Victor Roncea.

Chestiunile politice nu aveau cum să lipsească, iar ultima secţiune a cărţii se ocupă de multe din ele. Dezastruoasa politică de cadre a partidelor de la noi, lipsa de scrupule şi – mai rău – de competenţe, reţelele de interese, în fine, nesimţirea sunt tot atâtea motive pentru care lucrurile merg prost. Autoarea e perspicace, are spirit analitic, ba chiar şi soluţii (atragerea tehnocraţilor, a oamenilor bine instruiţi prin străinătăţuri, acţiunea civică etc.) Toate bune şi frumoase, idei înălţătoare şi de mult bun-simţ, păcat însă că Alina Mungiu-Pippidi uită (?) să pomenească rolul pe care l-a avut ea însăşi în ajungerea la putere, în 2004, a unui grup politic de o rapacitate şi virulenţă rar întâlnite până şi în peisajul infectat de la noi. E adevărat pe de altă parte că autoarea a avut inteligenţa de a se dezice pe parcurs (chiar dacă nu convingător uneori) de mulţi din cei pe care i-a susţinut iniţial, în frunte chiar cu Traian Băsescu. Găsim câteodată şi la Alina Mungiu-Pippidi reminiscenţe ale filozofiei dâmboviţene a lui „Vodă e bun, sfetnicii sunt răi” (sau, dacă vreţi, mai pe dos, „el e rău, păcat că are sfetnici buni”).

Am lăsat la sfârşit prima secţiune, cea cu celebrul Nobel din titlul cărţii, intitulată totuşi, caragialesc, Triumful talentului. E probabil cel mai bun capitol din carte. Nu e vorba desigur numai despre mult-râvnita distincţie, dar acesta e subiectul care se vede cel mai bine din depărtare. Autoarea explică „de ce premiul Hertei [Müller] nu e şi al nostru”:

Ca să înţelegem de ce a luat Herta premiul Nobel, şi nu Kundera sau Kadare, scriitori mult mai cunoscuţi decât ea, la douăzeci de ani de la căderea zidului, trebuie să înţelegem rostul acestui premiu. El a fost făcut pentru a populariza valorile umanităţii şi rolul social al literaturii, e un premiu special, făcut de un fabricant de dinamită ca să îşi spele păcatele. O literatură scrisă în scopuri pur estetice nu interesează comitetul care desemnează premiul Nobel, care caută mai ales autenticitatea unei experienţe speciale, convertite în literatură. Ca atare, Nobelul se dă şi pentru biografie; şi slavă Domnului că e aşa. Altfel l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat perfect în establishment, care cunoaşte pe toţi cei care ar putea să dea un telefon şi stăpânește perfect tehnica marketingului. Treaba juriului e să găsească în jungla literară echivalentul unui Mozart: geniul anti, care a avut curajul singularităţii, a fost persecutat, izolat şi hăituit, şi juriul reuşeşte destul de des să găsească asemenea personaje. Ce exemplu mai bun ca Herta, care s-a certat întâi cu toţi şvabii ei, pe care îi bănuia că toleraseră fascismul, şi mai apoi cu toţi românii, pe care îi vedea drept colaboratori ai comunismului?

Cu alte cuvinte, scriitorul de Nobel nu e doar un autor cu mult talent, un ins care – la alte cote, desigur –  e elevul care scrie cele mai frumoase compuneri din clasă. Autori de compuneri frumoase se mai găsesc şi la noi, e drept că nu foarte mulţi, dar scriitori cu „biografie” mai greu, aşa că nu e de mirare că ne prinde fiecare început de octombrie jelind că iar n-a luat Nobelul tânăra noastră speranţă azi-mâine sexagenară şi alcătuind scrisori de solidarizare cu ea.

De ce nu iau românii premiul Nobel e o lectură adesea incomodă şi chiar enervantă, însă niciodată plictisitoare. Alina Mungiu-Pippidi are talentul formulărilor memorabile („suntem ţara cu cei mai mulţi analişti politici care sunt de fapt ofiţeri”) şi spune nu odată lucrurilor pe nume. Mai supărătoare (dar explicabilă, poate, psihanalitic) e ocultarea propriilor acţiuni în câmpul politic, nu întotdeauna inocente. După cum enervant le poate apărea unora narcisismul autoarei, care nu uită să povestească mai pe fiecare pagină ce cursuri predă ea (numai la mari universităţi), cum bate ea globul în lung şi în lat, ce experiențe a mai avut ea cu studenţii (de la marile universităţi, evident) etc. Unele din referirile autobiografice sunt însă interesante şi bine conduse, iar lipsa de inteligenţă e singurul reproş care nu i se poate face publicistei.

Cum mai stăm cu cărţile electronice?

Nu e niciun secret, îmi place să citesc cărţi în format electronic, ba chiar în ultima vreme numărul de e-books citite l-a depăşit pe cel al cărţilor în format tradiţional. Nici că duc dorul cărţilor pe hârtie. Mă interesează aşadar ce se întâmplă pe piaţa acestui produs şi mi-am propus să stau cu ochii pe ea. Ce îmi doresc? Simplu: cât mai multe cărţi electronice (ideal vorbind, tot ce apare pe hârtie să existe şi în această ipostază), preţuri cât mai mici, fişiere în format cât mai prietenos. Am scris acum aproape un an (aici) despre măgăria protecţiei DRM, pe care, ce e drept, n-au inventat-o ai noştri. Din fericire, se găseşte uşor ac de cojocul acestei protecţii, aşa că nu revin asupra subiectului.

Azi mă interesează să văd cât de bine s-au mişcat ai noştri în anul care s-a scurs de la ultima postare pe această temă, intitulată Cărţi electronice: fruntaşi, codaşi şi mijlocaşi, în care constatam marea rămânere în urmă a editurilor (şi, în consecinţă) a librăriilor româneşti. Ce s-a întâmplat în ultimul an? Să aruncăm o privire asupra tabelului de mai jos, în care am inclus cifrele adunate de mine pentru cele mai importante edituri româneşti care au scos cărţi în format electronic:

Se poate observa marele salt pe care l-a făcut Humanitas, deşi în cifre absolute Polirom ocupă cu autoritate primul loc. Nemira a cam stat pe loc, cel puţin după numărătoarea mea, în vreme ce All reprezintă un actor nou în domeniu. Alte edituri importante, precum RAO sau Curtea veche, dorm pe ele şi n-au scos nici anul acesta e-books.

Trecem la librăriile virtuale care vând aceste cărţi (alături, desigur, de propriile site-uri ale editurilor cu pricina). Clasamentul e mai scurt şi arată astfel:

Elefant e liderul incontestabil al comercianţilor de cărţi electronice. Nu numai că pune în vânzare un număr impresionant de titluri, dar oferta se îmbogăţeşte aproape zilnic (motiv pentru care cifrele mele reprezintă o fotografie instantanee şi nu au precizie absolută). La asta se adaugă şi reducerile substanţiale, de circa 25%, acordate la e-books. La ora actuală, în materie de cărţi electronice româneşti, elefant.ro e imbatabil. Nu e reclamă, ci purul adevăr. În plus, îşi au şi ei metehnele lor, la loc de frunte fiind stupida protecţie DRM, dar ce e drept nu-s singurii cu păcatul acesta şi probabil nici nu e vina lor. Surpriza tabelului o constituie galonata librărie Cărtureşti, care pare ca n-a auzit de e-books. Nu e nimic, intră şi ei în secolul XXI cum pot, cu plicuri şi căni de ceiuţ. În fine, anul acesta nu am mai monitorizat site-ul corectbooks.ro. În 2011 îl remarcasem pentru un număr uriaş de cărţi electronice, cel puţin pentru standardele româneşti (peste 1500). Din păcate e vorba de numeroase titluri aparţinând unor autori obscuri, scoase de edituri la fel de puţin cunoscute. În plus, însuşi statutul acestui site e neclar (editură? librărie?), aşa că nu l-am luat în calcul de această dată.

Later edit. Un comentator îmi atrage atenţia că şi editura Litera a scos cărţi electronice. Fac cuvenita completare, e vorba de vreo 40-50 de titluri.