A. G. Vaida – Şcolarul roşu şi Micul patriot (II)

În 1950 Editura tineretului publică în volum Micul patriot, o povestire amplă, cu numeroase capitole, care cunoaşte o a doua ediţie în anul următor. Cartea trebuie să se fi bucurat de o bună primire din partea publicului şi cadrelor de activişti, de vreme ce textul a fost reluat, în 1954, în Povestiri din anii grei, alături de alte şase proze[1]. Mai mult, postul de radio Bucureşti difuzează la data de 22 august 1952 o dramatizare „după romanul [sic] cu acelaşi nume al scriitorului A. G. Vaida”[2]. Publicarea cărţii este semnalată în consistentul articol al lui Vasile Bihari din Contemporanul nr. 227 din 2 septembrie 1951, care face un bilanţ al activităţii Editurii tineretului şi o menţionează la loc de frunte, printre cele mai valoroase creaţii originale pentru copii. În sfârşit — şi aceasta este, probabil, cea mai măgulitoare dovadă a aprecierii oficiale — Micul patriot figurează, alături de Şcolarul roşu, pe lista scurtă a lucrărilor pentru copii întocmită de editorialul Scânteii tineretului nr. 1143 din 24 decembrie 1952[3], imediat după Nada Florilor a lui Sadoveanu. Nu doar presa centrală laudă Micul patriot; ziarele din provincie promovează şi ele cartea[4]. În acest scurt dosar de presă se înscriu şi recomandările de lectură pentru vacanţa de vară ale Scânteii tineretului nr. 990 din 27 iunie 1952, potrivit cărora Micul patriot se adresează elevilor din clasele a III-a – a V-a, ceea ce ne spune ceva despre maturitatea pe care se presupunea că o are publicul din categoria respectivă, căci cartea are un subiect foarte serios. Pentru a încheia, rubrica În ajutorul propagandistului din Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952 recomandă Micul patriot drept una din lucrările-model privind „eliberarea ţării noastre şi ajutorul multilateral primit de poporul nostru din partea U.R.S.S.”

Despre ce este în definitiv vorba în Micul patriot? Acţiunea începe, dramatic, în ziua tragicului bombardament asupra Capitalei de la 4 aprilie 1944, în care micul Costel Rădulescu, un băiat din clasa a treia, îşi pierde mama, moartă sub ruinele casei din Calea Griviţei. Refugiat, împreună cu tatăl lui, ajuns muncitor la Vulcan, şi cu credinciosul căţel Albu, tocmai în strada Cuţitul de argint, în casa mamei Anica, Costel simte pe pielea lui ororile războiului şi devine atent la întâmplările din jur, din rândul cărora este scoasă în evidenţă arestarea brutală a unui militant comunist. Tatăl copilului, el însuşi comunist şi luptător împotriva războiului antisovietic, este arestat, torturat şi în cele din urmă condamnat la moarte şi executat. Costel însuşi este reţinut o vreme de Siguranţă, iar casa mamei Anica este pusă sub supraveghere. Bravul Albu, apărător curajos al stăpânului său, este în cele din urmă ucis de un poliţist, iar bătrâna gazdă nu este nici ea scutită de brutalităţile organelor poliţieneşti.

Se conturează o atmosferă sumbră, de opresiune generală, împotriva căreia Costel simte că trebuie să lupte. Alături îi stau Sandu, un prieten din cartier, slab reliefat ca personaj, şi nenea Paraschiv, comunist şi el, rămas să ţină loc de figură paternă. Rămas orfan de ambii părinţi, Costel este adoptat de facto de partidul comunist şi va petrece zilele rămase până la insurecţia de la 23 august într-o casă conspirativă alături de Victor şi Jana, doi activişti aflaţi în izolare. Cititorul nu ar trebui să rămână cu impresia că foarte tânărul erou este o victimă şi atât; dimpotrivă, intrat într-un veritabil proces de lămurire cu privire la adevăratul sens al istoriei, de a cărei parte bună ţine să se afle, copilul redactează şi distribuie manuscrise antifasciste, după modelul României libere clandestine a acelor zile. El devine astfel micul patriot din titlu şi capătă dreptul de a se bucura în mod legitim de întoarcerea armelor şi intrarea Armatei roşii în Bucureşti.

Modest ca realizare, liniar şi lipsit de complexitate (de umor sau fantezie nici nu poate fi vorba), discursul lui A. G. Vaida este, ca şi în Şcolarul roşu, de un tezism primitiv. Desigur, această simplitate poate fi justificată de grupa de vârsta căreia îi este adresat textul, dar lipsa de inventivitate slăbeşte forţa argumentativă. Dialogurile, nu puţine din ele adevărate sesiuni de întrebări adresate de copil adulţilor, urmate de răspunsurile lămuritoare ale acestora, reprezintă un fel de maieutică menită să servească propagării ideologiei oficiale de partid:

Costel nu prea avea poftă de mâncare.

— Ce sunt comuniştii, tată? întrebă el pe neaşteptate, muşcând dintr-o felie de mămăligă. [...]

— Ei... cum să-ţi explic să înţelegi mai bine? În primul rând trebuie să ştii că muncitorii luptă împotriva trântorilor, împotriva acelora care nu muncesc, dar se îmbuibă din rodul muncii altora. Comuniştii sunt tot muncitori, cei mai buni şi mai luminaţi dintre ei. Ei luptă în fruntea muncitorilor, pentru ca cei ce muncesc să nu mai fie robi la stăpâni, pentru ca poporul să nu mai îndure războaie, aşa cum îndură acum. Comuniştii...

Sau, în alt loc:

— Ştii, nene Paraschiv, şopti Costel, m-am hotărât să fiu comunist.

— Ce spui,voinice? Dar ştii măcar ce sunt comuniştii?

— Sigur că ştiu, răspunse băiatul cu însufleţire, mi-a spus tata. Comuniştii urăsc războiul şi pe cei care trăiesc din munca altora.

— Da, aşa e, încuviinţă Paraschiv, comuniştii sunt patrioţi.

— Cum? Nu înţeleg.

— Sunt patrioţi, adică îşi iubesc poporul şi luptă pentru binele lui. Şi tu eşti un patriot.

— Şi eu? izbucni Costel.

Venerarea Uniunii Sovietice, a Armatei roşii eliberatoare şi a lui Stalin, ocupă un spaţiu respectabil şi în acest volum. Marea ţară de la Răsărit, veritabilă terre promise pentru adepţii comunismului, e pomenită în dese rânduri cu respect şi speranţă („Despre Uniunea Sovietică îmi vorbea şi tata, spuse Costel, pe şoptite aproape, şi despre tovarăşul Stalin îmi vorbea, şi despre Armata Sovietică” etc.) Figura lui Stalin e privită ca o divinitate din Walhalla:

— Mai vrei să ştii ceva, Costele?

— Da... aş mai vrea... Copiii din Uniunea Sovietică au voie să-l vadă pe Stalin?

— Sigur că au voie... Şi acolo, la Moscova, într-un palat neînchipuit de frumos, el primeşte adesea vizita copiilor... Copiii îi cer tot felul de sfaturi şi pleacă fericiţi că au vorbit cu tovarăşul Stalin...

Prin tot acest tir de artilerie encomiastică la adresa sovieticilor îşi face loc şi un elogiu destinat conducătorilor comunişti locali. Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg. Jiu, eveniment premergător insurecţiei, e văzută ca un eveniment epocal, din categoria fugii lui Mahomed de la Mecca:

— Ştii, Victore, rosti Jana dintr-o suflare, îţi aduc o veste bună. A evadat tovarăşul Gheorghiu-Dej şi mai mulţi tovarăşi de la Târgul-Jiu! [...]

— Cine-i Gheorghiu-Dej, nene Victor? Spune-mi şi mie de ce vă bucuraţi atât? [...]

— Tovarăşul Gheorghiu-Dej este un luptător de frunte al muncitorimii. A fost arestat demult, pe vremea când tu nici nu existai încă, fiindcă a condus lupta muncitorilor de la Griviţa. De-atunci şi până ieri dimineaţă a stat mereu închis. Acum este în sfârşit liber... Pricepi de ce ne bucurăm?

Fără fraze complicate, dar şi fără har, A. G. Vaida atinge punctele esenţiale ale unei Vulgate a comunismului pe înţelesul copiilor, fără nuanţe care să complice discuţia[5], în speranţa unei îndoctrinări facile. Micul patriot nu va rămâne în conştiinţa publicului tânăr, căci scena va fi în curând ocupată de cărţi ale unor autori mai talentaţi, înzestraţi cu mai multă abilitate în strecurarea printre pagini a mesajului ideologic, ca Octav Pancu-Iaşi (Marea bătălie de la iazul mic), Gica Iuteş (Inimoşii) sau chiar Gellu Naum (Tabăra din munţi). Ultima menţiune critică, extrem de lapidară, a cărţii lui A. G. Vaida îi aparţine lui Marcel Breslaşu (Gazeta literară nr. 25 din 23 iunie 1955). Se trecuse într-o altă etapă, iar peste cărţile anilor precedenţi se aşternea, treptat, liniştea.

Ilustraţia volumului îi aparţine Ligiei Macovei. 

---

[1] Munca nr. 2083 din 3 iunie 1954 anunţă apariţia lucrării şi oferă o scurtă prezentare („Fiecare din cele 7 povestiri din volumul «Povestiri din anii grei» reprezintă un document al luptei din anii cruntei ilegalităţi. Eroii suni luptători comunişti şi utecişti educaţi de partid în spiritul dragostei faţă de patrie şi urii neîmpăcate împotriva duşmanilor poporului.”)

[2] Scânteia tineretului nr. 1037 din 21 august 1952.

[3] O sărbătoare a literaturii noastre.

[4] A se vedea, de pildă, scurta prezentare în scop de reclamă pe care o face Lupta Sibiului nr. 2218 din 15 august 1952, un adevărat teaser („Cititorul va desprinde din carte lupta hotărâtă din ilegalitate a Partidului nostru la care au contribuit şi copiii oamenilor muncii. Odată cu eliberarea Patriei noastre de către glorioasele Armate Sovietice se deschide o viaţă nouă Şi pentru micul Costel, căruia hitleriştii i-au omorât părinţii.”)

[5] În direcţia unei simplificări (manipulatoare) se înscrie şi interpretarea pe care o dă nenea Paraschiv bombardamentului care a ucis-o pe mama lui Costel. În viziunea acestuia, el fusese provocat de fascişti. Adevărul istoric este că bombardamentul de la 4 aprilie 1944 a fost efectuat de aviaţia Statelor Unite, stat aliat la acea dată cu Uniunea Sovietică.

A. G. Vaida – Şcolarul roşu şi Micul patriot (I)

La începutul anilor 1950 A. G. Vaida se află la zenitul scurtei sale cariere literare. Cărţile sale se tipăresc în tiraje care ne pot părea azi uriaşe[1], bibliotecarii şcolari le introduc pe lista de lecturi recomandate elevilor[2], iar îndrumătorii propagandiştilor UTM le recomandă activiştilor care predau cursuri ideologice „pentru a face cât mai interesantă şi atrăgătoare lecţia”.[3] Este perioada în care Vaida publică două cărţi pentru copii în care „înfăţişează fapte şi scene dramatice din lupta dusă în trecut de clasa muncitoare sub conducerea comuniştilor, pentru făurirea unei vieţi luminoase, lipsită de exploatare”.[4]

Prima dintre aceste cărţi este Şcolarul roşu, apărută la Editura tineretului în 1950. Este un roman de mici dimensiuni care îşi propune să prezinte episoade din activitatea organizaţiei cu acelaşi nume într-un orăşel din Moldova deceniului al patrulea din secolul trecut.

Organizaţie de stânga a elevilor, Şcolarul roşu, prelungire în rândul preadolescenţilor a activităţii ilegale a Partidului Comunist Român, ar fi avut o activitate bogată, ba şi-ar fi avut chiar propriul organ de presă. Pentru toate acestea, ar fi fost trecută ea însăşi pe lista organizaţiilor interzise în anul 1932. Conform mitologiei oficiale, asociaţia şi-a avut martirii ei, ca Elena Pavel, ajunsă militantă comunistă şi moartă în închisoare în 1943, în timpul unui atac aerian american, sau Iosif Clisci, fugar în Franţa, unde a murit ca erou al mişcării de rezistenţă[5]. În volumul Din istoria Organizaţiei Pionierilor[6], Mircea Ştefan scrie despre grupare ca despre o precursoare a mişcării de pioneri înfiinţate după model sovietic în 1949, activă în anii 1930 prin acţiuni ce solicitau reducerea taxelor şcolare sau de răspândire a materialelor ilegale (celebrele „manifeste” ale ilegalităţii). Desigur, aceste relatări trebuie folosite cu prudenţă, căci ele au un vădit caracter propagandistic, de demonstrare cu orice preţ a rădăcinilor vechi, naţionale ale Organizaţiei Pionierilor în epoca Ceauşescu, când sorgintea sovietică a acesteia nu mai era convenabilă.

Revenind la cartea lui A. G. Vaida, aceasta este o ficţionalizare a luptei de clasă desfăşurată la nivelul elevilor din clasa a treia a gimnaziului Matei Basarab (clasa a şaptea de azi). Este o mică lume stratificată după principiul strict al apartenenţei sociale a părinţilor, care puteau fi, după caz, muncitori, muncitori, meseriaşi/mici negustori sau bogătaşi. Clasa şcolii devine o oglindă a structurii de clasă a societăţii:

În sala mică clasei a treia trăiau două lumi cu totul deosebite şi între ele o a treia, şovăitoare. Parcă nici razele, pe care le împărţea cu dărnicie soarele prin ferestre, nu luminau cu aceeaşi căldură pe toţi elevii. Nu se bucurau de ele cu adevărat din plin decât cei din primele bănci, fiii bogătaşilor.

Cele trei straturi sociale îşi au drept corespondent şcolar trei grupuri de elevi, „coţofenele”, „tejghetarii” şi, în fine, cei mai buni, deşi şi cei mai oropsiţi, „mânecile scurte”:

„Coţofană”era porecla pe care o dădeau băieţii săraci celor cu părinţi mai înstăriţi. Nici aceştia nu se lăsau însă mai prejos. Îi numeau pe ceilalţi „mâneci scurte”, arătând cu degetul în batjocură spre hainele lor vechi.

[...] Cei şovăitori erau porecliţi „tejghetari”. „Mânecile scurte” le strigau aşa, dispreţuindu-i pentru lipsa lor de hotărâre; „coţofenele”, pentru a arăta distanţa care îi desparte. Cei care foloseau doar foarte rar poreclele erau chiar „tejghetarii”. Cu cei bogaţi nu voiau să se pună rău ,ca să nu se vadă alungaţi din „societatea lor”, iar de cei săraci le era pur şi simplu frică. „Mânecile scurte” erau întotdeauna uniţi.

„Mânecile scurte” se află sub îndrumarea organizaţiei Şcolarul roşu şi luptă împotriva sistemului şcolar nedrept (majoritatea profesorilor favorizează „coţofenele”) şi a taxelor pe care cei mai săraci dintre elevi nu le pot plăti. Se ajunge la grevă şcolară, iar în liceu se împart manifeste; intervine odioasa Siguranţă a statului burghez, care arestează elevi, dar acţiunea de intimidare nu reuşeşte. „Coţofenele” nu sunt doar nişte băieţi favorizaţi de soartă şi răsfăţaţi din cauza condiţiei lor materiale; din rândurile lor se recrutează legionari, membri ai „frăţiilor de cruce”, care maltratează „mânecile scurte”, ajungând chiar la crimă (băiatul fabricantului şi cel al preotului îl ucid pe Rubin, fiul croitorului evreu, părinte a cărui tăcere nu poate fi cumpărată de taţii asasinilor). Lumea copiilor se află într-o relaţie de corespondenţă cu cea a adulţilor. Când fac grevă elevii, declară grevă şi părinţii lor, muncitorii de la fabrica Fierul. Represiunea regimului îi atinge pe toţi, mici şi mari.

Personajele sunt construite schematic, fără prea multă preocupare pentru adâncirea caracterelor. Matei (elev aspirant la calitatea de utecist, intermediar în distribuirea de manifeste subversive, arestat de Siguranţă), Săvel (fiu de comunist, el însuşi total angajat în servirea cauzei) sau Constantinescu (bătut de un anchetator) sunt „mâneci scurte” de frunte; ca eroi, sunt slab reliefaţi şi par interşanjabili. Dintre „coţofene” pot fi menţionaţi Jean, fiul avocatului Ghiţescu, Negrea, băiatul popii sau evreul Gersensohn, al cărui tată este bijutier. Antagonismul de clasă se extinde, iată, dincolo de graniţele etnice şi cuprinde şi generaţia părinţilor: tatăl lui Săvel este muncitor comunist, avocatul Ghiţescu este directorul fabricii. La şcoală, profesorii sunt mai toţi reacţionari — directorul este cel care cheamă Siguranţa —, iar dirigintele băieţilor, Botez, îi favorizează la note pe băieţii bogătaşilor. Singura excepţie o reprezintă Marinescu, profesorul de geografie, ale cărui simpatii politice sunt transparente.

Autorul face efortul de a prezenta unele personaje în evoluţia lor „dialectică” (pentru a folosi un termen larg întrebuinţat în epocă). Săvel, iniţial prieten cu unii din membrii clubului „coţofenelor”, strică prietenia şi se apropie de grupul din care face parte în mod natural, cel al aspiranţilor la calitatea de utecist. Un alt caz este reprezentat de Maria, mama lui Săvel. Femeie conservatoare, iniţial reticentă faţă de militantismul fiului şi soţului (Gheorghe), ea este în cele din urmă câştigată pentru cauză după lectura unor materiale subversive ascunse în casă de bărbat: „Uite, acum am să-ţi spun: da! Am citit şi eu cărticelele acelea pe care le ţii tu ascunse. Da, le-am citit Am aflat din ele de Rusia, de Uniunea Sovietică. Şi am aflat de Stalin... Ştii? Nu cred că am să te iert vreodată că le-ai ţinut atâta timp ascunse”. Scena, neverosimilă şi artificială, culminează cu un toast pentru Uniunea Sovietică şi marele ei conducător:

Săvel se întoarse cu vinul. Se aşezară la masă. Era un prânz mai bogat ca de obicei. Maria ridică paharul:

— Pentru gândurile tale, Gheorghe!

— Pentru Uniunea Sovietică! Ridică paharul şi Gheorghe.

— Pentru tovarăşul Stalin! spuse Săvel.

Se priviră cu toţii. Tăceau. Gheorghe îşi ridică iarăşi paharul:

— Pentru tovarăşul Stalin!

Idealul sovietic este de altfel omniprezent în carte, ca şi aspiraţia eroilor spre starea de lucruri din societatea sovietică. Capitolul final, Ţara plaiurilor însorite, marchează intrarea în UTC a lui Săvel şi participarea lui la o şedinţă clandestină, îndrumată de un „tovarăş de la Partid”[7]). Băiatul visează să devină pionier, dar tovarăşul îl aduce cu picioarele pe pământ, amintindu-i că mai e mult de luptat: „În timp ce în Uniunea Sovietică elevii se află în Patria Socialistă, fără urmă de capitalişti şi de moşieri, noi suntem într-o ţară în care mai trebuie să luptăm ani şi ani ca să-i putem goni pe exploatatori. Tocmai de aceea, pe lângă învăţătură, trebuie să luptăm alături de U.T.C., sub îndrumarea partidului. Şi vom birui până la urmă. Cum să nu biruim, când alături de noi se află măreaţa Uniune Sovietică şi se află cel mai drag prieten al tineretului muncitor din întreaga lume, tovarăşul Stalin?

Roman cu titlu ambiguu („Şcolarul roşu” se referă atât la organizaţie, cât şi la oricare din elevii revoluţionari de la gimnaziu), scrierea lui A. G. Vaida nu se ridică niciun moment de la nivelul unei mediocrităţi atente să bifeze conştiincios puncte de pe o listă ideologizată la maximum: lupta de clasă, antagonismul dintre exploataţi şi exploatatori, controlul ierarhic rigid în cadrul grupărilor clandestine, superioritatea regimului sovietic, cultul personalităţii lui Stalin etc. Valoarea estetică extrem de modestă oferă avantajul de a permite disecţia facilă a unui text exemplar pentru proza juvenilă a intervalului 1948-1953.

Coperta romanului este realizată de D. Iura (Iurie Darie), iar ilustraţiile din interior, de V. Crivăţ.

[1] Ziarul Lupta Sibiului nr. 2127 din 29 aprilie 1952 ne informează că tirajul mediu al unei cărţi pentru copii şi tineret era de 20.000-30.000 de exemplare.

[2] „Munca cu cartea este vie şi în «Camera copiilor» [de la clubul uzinei 1 Mai din Ploieşti]. Aici tovarăşa Filip Niculiţa, res­ponsabila bibliotecii pentru copii, citeşte micilor cititori cărţi ca «Micul patriot» de A. G. Vaida şi altele, după care au loc discuţii despre viaţa eroilor din cărţi, des­pre faptele tor patriotice, despre ceea ce se poate învăţa din carte şi aplica în viaţa copiilor noştri.” (Scânteia tineretului nr. 965 din 7 mai 1952)

[3] Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952.

[4] Munca nr. 2063 din 3 iunie 1954.

[5] Mircea Ştefan, Rădăcinile pionieriei. Organizaţia „Şcolarul roşu”, în Cutezătorii nr. 50 din 14 decembrie 1972.

[6] Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 37-40.

[7] Îndrumarea ierarhică de către partidul comunist a activităţii tineretului din organizaţii este una din dogmele esenţiale ale activităţii clandestine, dar şi legale, după 1944. Chiar după preluarea puterii, mulţi tineri nu înţeleg bine rolul de îndrumător al partidului, după cum se plânge Radu Cosaşu în nr. 12 din 15 iulie 1948 al Revistei elevilor. El citeşte într-un ziar lozinca „Trăiască Republica Populară Română – avangarda clasei muncitoare” şi regretă că „elevii [...] ca şi mulţi alţii, din păcate, se folosesc de cuvinte pe care nu le înţeleg şi care ar trebui bine înţelese: Avangarda clasei muncitoare este Partidul” (apud Ioan Lăcustă, 1948-1952. Republica Populară şi România, Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 62.

Ascensiunea şi decăderea lui A. G. Vaida

Într-un gest ce aminteşte de exocanibalism (consumul cărnii victimei, pentru a căpăta puterile acesteia), militantul de extremă stângă Avram Goldenberg (1910-1965) își ia pseudonimul A. G. Vaida, după numele proeminentului politician interbelic Alexandru Vaida-Voevod, pe care încercase să-l asasineze. Într-adevăr, pe data de 5 octombrie 1929 Goldenberg, tânăr militant comunist, trage un glonț de revolver asupra lui Vaida, în acel moment ministru de Interne, drept răzbunare, pare-se, pentru rolul jucat în reprimarea mișcării greviste de la Lupeni din vara aceluiași an. În memoriile sale, omul politic național-țărănist consemnează cu nonşalanţă post factum[1]:

Plecând pe la 3 p.m. de la Ministerul de Interne, cu Ionel Gaşpar, când mașina coti la dreapta, ieșind pe poartă, un tânăr evreu trase o împușcătură asupra mea. Era atât de aproape încât cartușul gol căzu în mașină. Eu, întinzând arătătorul spre atentator, râsei ironic. Gestul spunea: „nu ai nimerit”.

După ce că nu i-a reuşit atentatul, tânărul anarhist mai este şi torturat la poliție („ar fi fost atât de maltratat cu ocazia instrucției la poliție încât a cerut internarea în spital”, afirmă victima lui) şi face închisoare alături de alți fruntași ai mișcării comuniste aflați în ilegalitate. Experienţa carcerală va servi drept materie pentru proză. Peste mai mult de două decenii, ajuns scriitor, Goldenberg îl va face pe Vaida-Voevod personaj al schiţei Eşecul „Variantei” (fragment din romanul Clocote), apărută în numărul 112 din 3 mai 1956 al Gazetei literare. După 23 august 1944, fostul atentator (membru al Partidului Comunist Român din 1930[2]) face carieră ca activist politic și scriitor, dovedindu-se foarte prolific. El abordează domenii variate, de la filozofie (Încercare critică asupra filosofiei kantiene (1948)) la publicistică și de la proză memorialistică având ca subiect activitatea și suferințele în penitenciar ale ilegaliștilor (Prăbușirea Doftanei (1947) sau Scântei în beznă (1950)[3] până la romanul cu veleități istorice (Ioan din Marghita (1946)).

Eșecul suferit la atentatul din 1929 pare a-l urmări pe A. G. Vaida tot restul vieții. În ciuda unor ani postbelici bogați în apariții editoriale și activi pe plan politic, lipsa lui de talent literar este în cele din urmă scoasă la iveală, mai ales după moartea lui Stalin, când simpla angajare ferventă de partea cauzei partidului comunist nu mai este suficientă, iar esteticul își cere, mai întâi cu timiditate, drepturile[4]. Instrument în scandalul Alexandru Jar (1956)[5] și acuzat, la Congresul Scriitorilor din RPR, că nu are talent și că sabotează criteriile realismului socialist[6], scriitorul cade treptat în uitare, deși continuă să aibă întâlniri cu cititorii și mai publică în 1957 literatură polițistă și de aventuri pentru tineret (Eșecul bandei V5).

Abordând, într-un articol publicat în Scrisul bănățean în 1958, condiția romanului polițist și de aventuri[7], Leonard Gavriliu discută o serie de apariții recente, precum La miezul nopții va cădea o stea de Theodor Constantin, Misiunea H. S. de I. D. Mușat sau Eșecul bandei V5 a lui A. G. Vaida. Pentru acest din urmă autor, Gavriliu nu are deloc cuvinte de laudă:

Dar Theodor Constantin cel puțin are imaginație. Lui A. G. Vaida îi lipsește și aceasta. Eșecul bandei V5 e și un dureros eșec al scrisului lui A. G. Vaida. Deficiențele de construcție sunt numeroase, cele de logică viermuiesc, iar stilul e din cele mai comune raportat la gen. Romanul poate fi afiliat colecției de tristă amintire a celor „Cincisprezece lei”, neavând nicio atingere cu literatura.

Și — ce poate fi mai rău de atât? — scriitorul este criticat și de instanța supremă, cititorul-om al muncii, beneficiarul suprem al producției literare, conform dogmei vremii. Într-o anchetă realizată de Contemporanul (nr. 46 din 17 nov. 1961), Elena Mateescu, frezor la uzinele Griviţa Roșie, critică romanul Clocote, „care nu e [cartea] cea mai reuşită cu putinţă”, recunoscându-i totuși meritul de a înfățișa „marile bătălii de clasă din februarie 1933”.

Sic transit… cum s-ar spune. Pe capul lui A. G Vaida a continuat de altfel să plouă cu acuzaţii diverse, nu ştim cât de justificate, până în momentul sfârșitului prematur din 1965[8]. Controversatul scriitor este autorul a două cărţi pentru tineret, Micul patriot şi Şcolarul roşu, care s-au bucurat de o anumită faimă în epocă. Despre aceste cărţi va fi vorba în postările viitoare.

Textul este ilustrat de afişul Congresului Scriitorilor, reprodus din Gazeta literară nr. 118 din 24 iunie 1956.

[1] Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. III, Editura Dacia 1997, pp. 92-93.

[2] Munca nr. 5634 din 18 decembrie 1965.

[3] Volum recenzat de Eugen Luca în Contemporanul nr. 207 din 22 septembrie 1950.

[4] Volumul Scântei în beznă este, inițial, foarte bine primit de critică, dovadă cronica literară a lui Eugen Luca din Contemporanul nr. 207 din 12 iulie 1950 și cunoaște trei ediții până în 1953.  Horia Bratu îi aduce însă critici în Viața românească nr. 12 din 1950, iar în Dicționarul general al literaturii române vol. 7, Editura Univers enciclopedic, 2009, se contestă chiar paternitatea acestei scrieri, presupusă a fi „produsul unui grup redacţional”.  

[5] „În adunarea activului de partid raional o serie de tovarăşi, între care Mihai Beniuc, Aurel Baranga, Maria Banuş, A. G. Vaida (deşi, în ce-1 priveşte pe acesta din urmă, cu unele izbucniri pătimaşe), precum şi alţii au luat poziţie împotriva min­ciunilor şi clevetirilor lui Al. Jar, exprimându-şi ataşamentul faţă de partid şi principiile de dezvoltare a literatu­rii puse în slujba poporului” (Împotriva abaterilor de la spiritul de partid. Ședința organizației de bază P.M.R. a scriitorilor din București, Contemporanul nr. 22 din 1 iunie 1956)

[6] Dicționarul general al literaturii române pp. 156-157. A se vedea și Munca nr. 2697 din 23 iunie 1956, cu un reportaj de la lucrările Congresului, în care lui Vaida i se reproșează „[l]ucrări schematice”. Tot la congres, Savin Bratu îi impută gustul literar îndoielnic, afirmând că ar fi invocat preferinţele literare ale unui frizer pentru a sublinia valoarea unui roman (Gazeta literară nr. 26 din 28 iunie 1956). În coraportul lui, Paul Georgescu spune despre romanul Clocote că „este prost scris” şi că „redactorii de la E.S.P.L.A. au asudat la stilizare” (Gazeta literară nr. 25 din 21 iunie 1956). În acelaşi număr al revistei se publică şi discursul lui Al. I Ştefănescu, în care A. G. Vaida este aspru criticat pentru Scântei în beznă şi Clocote, în care autorul îşi demonstrează „lipsa de cunoştinţe”, ba chiar se spune că autorul „şi-a tăiat întrucâtva creaca [sic] de sub picioare concentrându-se aproape exclusiv asupra vieţii din închisoare”.

[7] Leonard Gavriliu, Spre regenerarea romanului polițist și de aventuri, în Scrisul bănățean nr. 1 (46) din 1958.

[8] În Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Semne, 2009, Marian Popa afirmă că Vaida „nu cunoaşte nici el bine limba română când începe să semneze” şi că ar fi fost, nici mai mult, nici mai puţin decât un „obsedat sexual incapabil să se reprime” (vol. I p. 648).

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (III)

În ultima treime a articolului, Mihail Cosma continuă discutarea problemei spinoase a fantasticului, adevărată piatră de încercare pentru teoreticienii literaturii juvenile a vremii. Orice îndepărtare de la realism era privită cu suspiciune de ideologia oficială, aşa că erau necesare soluţii de-a dreptul solomonice pentru a împăca aceste criterii cu necesitatea creării unor lucrări care să satisfacă apetitul pentru fantezie al cititorilor tineri. Şi de această dată, modelul sovietic este salvator:

Problema fantasticului de care nu poate fi lipsită o literatură pentru copii, dar care duce prin cultivarea lui cu orice preţ la deformaţii periculoase, şi-a găsit o justă soluţie în stimularea fanteziei. Şi nu este vorba în literatura sovietică de o fantezie gratuită, ci de o fantezie care serveşte realitatea. Ştiinţele naturale, expediţiile ştiinţifice, viaţa curioasă a pământului, sunt inepuizabile surse se inspiraţie ale autorilor sovietici. Povestirile fantastice ale lui Lew [sic] Kassil sau Efremov au de aceea o deosebită căutare.

Cu Kassil şi Efremov, Mihail Cosma revine la exemplele date în articolul din România liberă din 18 iulie 1948. El are în vedere mai ales literatura ştiinţifico-fantastică, gen care se va afirma şi la noi, după model sovietic, mai ales odată cu apariţia în 1955 a colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică. Canalizarea fanteziei pe făgaşul aşa-numitei anticipaţii (termenul va câştiga teren la noi în anii 1970-1980 şi va concura mai vechiul termen de ştiinţifico-fantastic) are avantajul că ocoleşte potenţialele acuzaţii de misticism, de vreme ce este vorba de realizări tehnologice inexistente în prezent, dar perfect posibile în viitor, conform legilor naturii.

Tot în spiritul literaturii sovietice este abordat şi aspectul formal al ilustraţiilor care însoţesc textele consacrate copiilor. Începând cu anul 1948, publicaţiile adresate copiilor şi tineretului devin conformiste, de un realism rubicond şi debordând de o veselie artificială, imitând tipare sovietice[1], deşi Mihail Cosma evocă şi modele mai îndepărtate ale acestora (Wilhelm Busch sau Walt Disney):

Problema esenţială pe care şi-au pus-o autorii sovietici în ceea ce priveşte desenul, tehnica de prezentare a publicaţiilor pentru copii a fost aceea a stilului. Însuşind rezultatele unor specialişti ca Wilhelm Busch sau Disney[2], îmbogăţind aceste rezultate cu experienţa desenului sovietic, cărţile şi revistele care apar în U.R.S.S. oglindesc preocuparea artiştilor sovietici de a se menţine la nivelul puterii de înţelegere a copilului, dezvoltând-o neîncetat. Totul pleacă de la simplu. În ceea ce priveşte desenul, el reflectă cu claritate cele mai mici experienţe de viaţă ale copiilor, el este oglinda mediului specific fiecărei categorii de copii care se regăsesc cu emoţie, cu simplitate în orice detaliu.

Aspectul figurativ, reproducerea detaliului, sunt văzute ca elemente semnificative ale ilustraţiei. Deşi conţinutul rămâne primordial, forma nu este niciodată neglijată în discuţiile consacrate literaturii juvenile din perioada 1948-1965. Încă din februarie 1948 Elena Pătrăşcanu scrie în Flacăra că „[d]iletantismul trebuie să dispară şi din cărţile cu imagini pentru copiii cei mici şi să facă loc artiştilor bine orientaţi ideologiceşte. Simţul pentru culoare, formă şi armonie se dezvoltă în frageda copilărie, cu urmări hotărâtoare pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului şi a omului matur” (Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Desigur, profesionalizarea reprezintă un deziderat firesc în orice domeniu, dar în cazul publicaţiilor pentru copii imperativul de a se face loc „artiştilor bine orientaţi ideologiceşte” exprimat de Elena Pătrăşcanu a avut ca rezultat eliminarea din viaţa artistică a unor creatori valoroşi.[3]

În spiritul epocii, nici în literatura pentru copii nu este loc pentru gratuităţi, pentru lipsă de angajare politică în spiritul luptei de clasă, subliniază în final publicistul de la România liberă:

Ca şi în celelalte sectoare de manifestare artistică, literatura pentru copii va trebui să oglindească schimbările esenţiale prin care trece ţara noastră, să contribuie la trezirea judecăţii, a sentimentelor morale şi estetice, a înflăcăratului patriotism, a noii atitudini faţă de muncă, de care este pătrunsă clasa muncitoare. Senzaţionalul, titlurile greoaie, cuvintele inaccesibile, gratuitatea care mai persistă în materialul publicat de revistele noastre pentru copii, trebuie să dispară. La fel unele broşuri cu împăraţi benevolenţi, de un fantastic bolnăvicios. Dar pentru a atinge aceste câteva obiective, este necesară înţelegerea copiilor, cunoaşterea lor.

Pentru a ilustra postarea de astăzi, am pus alături două coperte de reviste pentru copii din epocă: Murzilka sovietică şi autohtonul Pogonici. Se poate uşor remarca înrudirea stilistică dusă până la identificare (ca în caseta cu numele publicației).

[1] Un fenomen aparte este reprezentat de dispariţia, cu începere din 1948-1949, a benzilor desenate din revistele pentru copii (acestea erau probabil asimilate demonizatelor comics-uri americane). Se schimbă şi prezentarea grafică generală. În mai multe rânduri, o revistă precum Licurici are „coperte cu pionieri desenaţi în stilul grafic care se va numi mai târziu «realismul socialist»” (Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010).

[2] Este surprinzătoare menţionarea drept model de creaţie a lui Disney, fiind cunoscută deplasarea semnificativă spre dreapta a concepţiilor artistului american (a se vedea Walt Disney. The Triumph of American Imagination, Knopf, New York, 2008).

[3] A se vedea Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotaru, op. cit., pag. 52.

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (II)

Mihail Cosma subliniază cu satisfacţie controlul deplin pe care îl exercită asupra literaturii „clasa muncitoare” (în realitate, cenzura economică a statului, în urma naţionalizării din iunie 1948). El scoate în evidenţă şi necesitatea conformării literaturii pentru copii la exigenţele ideologice ale epocii:

În ţara noastră, unde principalele mijloace de imprimare a literaturii de află în mâna clasei muncitoare, însufleţită de o infinită dragoste pentru copii şi conştientă de datoriile pe care le are pentru generaţiile viitoare, se pune problema iniţierii unei literaturi axată pe linia dezvoltării fireşti a celor mici, pe justa linie ideologică de care sunt animaţi oamenii muncii.

Sintagma „justa linie ideologică” folosită de autor, topos relativ frecvent şi refugiu facil în faţa argumentelor în anii despre care vorbim, sugerează fermitate în combaterea oricăror devieri de la traiectoria sancţionată de ideologia oficială. Inamicul continuă să fie reprezentat de literatura occidentală, dar problema este în curs de soluţionare, căci „[o] bună parte din literatura poliţisto-american a fost aruncată la coş, iar rămăşiţele ei continuă să fie îndepărtate”. Structurat pe acelaşi calapod retoric cu alte articole din presa vremii, textul de faţă expune şi el, în treimea sa finală, problemele de actualitate şi direcţiile de acţiune pentru viitor în perioada de început a literaturii pentru copii şi tineret din perioada socialistă. Sunt evidenţiate eforturile Editurii de Stat şi ale editurii Cartea Rusă de a oferi copiilor „o literatură sănătoasă”. Acestea „au tipărit o serie de colecţii speciale”[1] şi „[a]par de asemenea mai multe reviste pentru copii”[2], dar lucrurile sunt departe de a fi perfecte, din cauza unor „deficienţe” calificate ca fiind „deosebit de mari”.

Multe din aceste deficienţe n-ar fi existat dacă am fi încercat să aprofundăm, cu mai puţină pripeală, uriaşa experienţă sovietică a literaturii şi presei pentru copii. O cucerire a specialiştilor sovietici din acest domeniu este ideea adaptării literaturii şi operelor pentru folosinţa celor mici. Astfel se rezolvă mult disputata controversă asupra fantasticului în literatura pentru copii, ca şi complexele probleme în legătură cu desenul animat. Mânuind metoda realismului socialist, autorii sovietici au înţeles încă de la început că literatura pentru copii trebuie să fie pătrunsă de ideologia de clasă a proletariatului, trebuie să reflecte lupta şi victoriile Partidului oamenilor muncii, adaptând toate acestea la caracterele cele mai fireşti pe care le manifestă sufletul copiilor.

Principala problemă semnalată de Mihail Cosma (şi rezolvată, pare-se, de scriitorii sovietici) este reprezentată de utilizarea elementelor fantastice în literatura pentru copii, aflată în aparentă contradicţie cu comandamentele realismului socialist. Necesitatea unei literaturi diversificate a fost şi ea soluţionată în Uniunea Sovietică, unde „nu apare un singur tip de cărţi, o presă uniformă pentru toate vârstele copilăriei. Cei din anii preşcolari îşi au albumele speciale dominate de descrieri animate; copiii din primii ani de şcoală au revistele lor, cei din anii înaintaţi de asemeni, ca şi adolescenţii. O sumedenie de reviste în care literatura este dozată după dominantele caracteristice vârstei şi evoluţiei copiilor. Acelaşi principiu se aplică şi în ceea ce priveşte cărţile pentru copii”. Autorul are dreptate. În Uniunea Sovietică existau, încă din primii ani de după Revoluţia din Octombrie, preocupări legate de compartimentarea literaturii juvenile pe categorii de vârste. Importanţa unei asemenea metode este subliniată de voci dintre cele mai influente, precum N. K. Krupskaia (soţia lui Lenin). Într-un articol apărut în 1926 în revista Pe drumuri spre o şcoală nouă, ea insistă asupra împărţirii cărţilor pentru tineret în categorii corespunzătoare unor grupe de vârstă[3]. (Va urma)

Imaginea care însoţeşte postarea de azi reprezintă un grup de copii sovietici interpretând dansuri populare (reproducere din Almanahul copiilor 1948)

---

[1] Seria Literatură pentru copii şi tineret de la Editura de Stat (înfiinţată chiar în 1948) şi va reprezenta nucleul din care se va constitui în scurt timp Editura Tineretului. În cadrul Literaturii pentru copii şi tineret apare o serie de poveşti, dintre care cităm Povestiri pentru Lenuţa de Mamin Sibiriak, Moş Gerilă şi Primăvara de Vitali Bianki sau Apa vie de Vlad Muşatescu (prelucrare a unui basm rusesc). Cartea Rusă are şi ea o serie de literatură pentru copii (în 1948 apare aici Floarea de piatră şi alte basme din Ural de Pavel Bajov) şi scoate o întreagă colecţie tematică (Bucuria copiilor).

[2] Pe 12 aprilie 1947 îşi începe apariţia revista Licurici, redenumită Cravata roşie în 1953, din februarie 1948 apare Pionierul, iar Universul copiilor este reorganizat şi apare cu un conţinut „corespunzător”, între martie şi iunie 1948, fiind transformat cu începere de la 5 ianuarie 1949 în Pogonici. A se vedea, pentru o prezentare detaliată a revistelor pentru copii şi tineret din perioada 1948-1953, Ana Enescu, Ideologie, propagandă şi manipulare în revistele pentru copii din România (1948-1965), Editura Universităţii din Bucureşti, 2015 şi lucrarea lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010. Despre revistele pentru copii, cu o preocupare specială pentru grafică şi ilustraţii, se va scrie critic în mai multe articole apărute în presă cu începere din 1948.

[3] N. K. Krupskaia, Aprecierea cărţii scrise pentru copii, Pe drumuri spre o şcoală nouă nr. 1 (1927), traducere românească în N. K. Krupskaia, Despre literatura pentru copii şi îndrumarea micilor cititori, Ministerul Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale, Bucureşti 1955.

Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (I)

Anul 1948 reprezintă un interval de tranziţie între vechea literatură pentru copii şi tineret, atâta câtă era, moştenită din perioada interbelică, cu accentele specifice puse de războiul antisovietic, şi noua literatură juvenilă care avea să înflorească mai ales în deceniul următor. Este, după expresia lui Octav Şuluţiu[1], „un an de pregătire” în care apar puţine lucrări originale sau articole de presă consacrate problemelor generale ale acestui domeniu[2]. După 1950, şi mai cu seamă în jurul anului 1955, vor avea loc în presă dezbateri consistente cu privire la statutul estetic şi menirea social-educativă a literaturii consacrate cititorilor tineri. Cu atât mai interesant apare articolul lui Mihail Cosma intitulat Câteva probleme ale literaturii pentru copii semnat de Mihail Cosma în România liberă nr. 1270 din 10 octombrie 1948.

Autorul subliniază de la bun început miza importantă pe care o are în noul context social-politic literatura juvenilă:

Uriaşul proces de primenire prin care trece ţara noastră şi care duce la o serie de transformări pe plan cultural - de pildă consecinţele pe care le va avea aplicarea în practică a reformei învăţământului - readuc această problemă într-o actualitate imediată. Ca niciodată până astăzi, discuţia asupra liniilor directoare pe care trebuie să evolueze preocupările pentru hrana spirituală a „celor mici” devine presantă, imperioasă. Şi credem că nimic nu trebuie să ne împiedice de a trece la o adâncă analiză a acestor probleme, la dărâmarea „bunelor tradiţii”, la însuşirea celei mai avansate experienţe - aceea a literaturii sovietice - la crearea unui climat nou pentru noile mlădiţe.

O bună parte a articolului este consacrată, în  spiritul vremii, combaterii tendinţelor burgheze („bunele tradiţii”)

Reconsiderând trăsăturile care reies din esenţa de clasă a literaturii burgheze pentru vârstele mici, este util să ne oprim asupra unora din aspectele mai puţin subliniate. Ideologia claselor exploatatoare şi-a răsfrânt substratul antiuman, antisocial, de diferenţiere şi apel la josnicie, şi în câmpul „nevinovatelor” producţii literare pentru copii. Povestea „Cenuşăresei” care este sortită să aştepte pe „mărinimosul” făt de împărat... pentru a se căsătoriei şi a se salva de... mizerie; morala „fericiţi ei săraci cu duhul: etc., pe care o ascund atâtea şi atâtea basme care predică renunţarea; fantasticul dus până la utopie în povestirile cu „balauri” şi monştrii de aceeaşi categorie - toate acestea ascund fie tema împăciuirii dintre clase, fie scopul ruperii conştiinţei copiilor de orice tangenţă cu realitatea, ascunzându-se astfel aspectele adevărate şi hidoase ale societăţii capitaliste.

Apare aici dificila chestiune a conţinutului ideologic al scrierilor literare. Specie literară „cu probleme” pentru concepţia filozofică materialistă, basmul este una din nucile greu de spart pentru teoreticienii literaturii pentru copii din primii ani ai republicii. El nu poate fi pur şi simplu expulzat din canon ca formă tributară unor concepţii sociale învechite, care nu evidenţiază lupta de clasă, căci epicul pe care îl ilustrează exercită o puternică atracţie asupra copilului, atracţie care poate fi canalizată şi instrumentalizată. Pe de altă parte, basmul conţine prin însăşi natura sa elemente fantastice care ameninţă să intre în coliziune cu dogma materialistă sau cu metoda de creaţie a realismului socialist, permanenţe oficiale ale vremii. După cum vom vedea cu mai multă claritate în analiza unor materiale viitoare, va trebui creat un basm de tip nou, curăţat de etica „burgheză”, de personaje supranaturale greu asimilabile[3]. La teoria şi practica „noului basm” vor aduce contribuţii importante autori precum Al. C. (Corodar) Constantinescu, Vladimir Colin şi, ceva mai târziu, înspre finalul celui de al şaselea deceniu al secolului trecut, Lucia Olteanu.

În literatura americană recentă toate aceste „calităţi” au câştigat recordul „ingeniozităţii”. Cărţile destinate copiilor, când nu oferă teme din lumea unor planete imaginare, a fantasmagoriilor construite până la tâmpirea imaginaţiei, aduc episoade din viaţa gangsterilor, cărora li se atribuie geniu, curaj, „eroism”. Sportul exacerbat devine o raţiune a existenţei, o expresie a unui afacerism fără scrupule. Albumele pentru copii sunt mereu mai mult lipsite de textul scris, înlocuit cu desenul animat, ceea ce duce treptat la o atrofiere a gustului lecturii. De asemenea comercianţii yankei nu uită să imprime peste tot atmosfera necesară politicii oficiale. Discriminările rasiale, ideea „supremaţiei” civilizaţiei dolarului, goana după „business”, morala revolverului, crima la fiecare pas, iată numai câteva din izvoarele preferate ale scriitorilor americani care sunt oferite imaginaţiei fragede ale [sic] celor mici. O consecinţă a acestui fel de „literatură” este fără îndoială şi un alt record pe care l-au câştigat americanii: cel mai mare coeficient al criminalităţii infantile de pe glob. Influenţa ei este resimţită în toate ţările burgheze din Apusul Europei. Nu demult, în mai 1948, s-a putut admira la o expoziţie a „Presei pentru copii” organizată la Paris, „bogăţia” motivelor decadente a autorilor de literatură pentru copiii din ţările apusene. N-au lipsit nici povestirile de „tip negru” şi nici măcar absurdităţile „suprarealiste” ale unor autori ca Dali[4] etc. Mii de scrisori de protest au primit din partea părinţilor ziarele „Ce soir” şi „Humanite” [sic], care au declanşat o susţinută campanie împotriva „pericolului public” pe care îl prezenta expoziţia.

Recunoaştem cu uşurinţă în rândurile de mai sus tema favorită a infernului din ţările capitaliste, mai ales din Statele Unite, în care literatura pentru copii, subjugată de interese pur mercantile, serveşte scopuri malefice. Este tema îmbrăţişată şi de autorul articolului din Muncitoarea din 24 octombrie 1948, despre care am scris acum câteva săptămâni aici, iar arsenalul de acuzaţii este practic acelaşi. Mihail Cosma atacă şi grafica americană pentru copii şi tineret, subiect al unor acerbe critici în epocă. Este vorba (termenul în sine nu este folosit) de celebrele „comics-uri”, corespondentele de peste ocean al benzilor desenate europene. demonizate pentru mesajul lor violent şi antiintelectual. Critica „comics-urilor” americane ocupă un loc important în economia înfierării, în primul deceniu de socialism, a culturii burgheze americane, iar asupra acestui subiect vom reveni. (Va urma)

Postarea este ilustrată cu o caricatură de Eugen Taru apărută în Contemporanul din 5 noiembrie 1948, care înfăţişează agenţii „civilizaţiei” occidentale, în realitate delincvenţi şi nazişti.

---

[1] Literatura română în anul 1948, în Naţiunea nr. 830 din 29 decembrie 1948.

[2] Unul din puţinele articole generale este publicat de Elena Pătrăşcanu în Flacăra din februarie 1948 (Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Cu foarte puţină vreme înainte de reţinerea ei odată cu căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, scenografa, pionieră a teatrului de păpuşi în ţara noastră, subliniază importanţa literaturii în procesul de educaţie a cetăţenilor noii republici, pledând pentru „dreptul la fantezie”. Este desigur vorba nu de o fantezie anarhică, aplicare a unor „principii educative perimate, de natură burgheză”. Artista se pronunţă pentru eroi „cu conţinut nou”, legaţi de viaţă, ale căror fapte pot fi explicate. O altă discuţie generală îi este prilejuită lui Mihail Cosma de scrisoarea părintelui neliniştit despre care am scris nu demult pe acest blog (articolul apărut în România liberă din 18 iulie 1948). De asemenea, am scris despre articolul lui Radu Lupan apărut în Contemporanul din 1 octombrie 1948.

[3] Găsim în această concepţie, în mod poate surprinzător, reminiscenţe ale teoriei aristotelice a verosimilităţii şi necesităţii („În zugrăvirea caracterelor, ca şi în îmbinarea fap­telor, trebuie, de asemenea, să se caute totdeauna necesarul sau verosimilul, aşa încât să fie necesar sau verosimil ca un personaj să vorbească sau să acţioneze într-un anumit fel şi ca, după cutare lucru, să urmeze neapărat cutare altul”. (Aristotel, Poetica, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1957)).

[4] Salvador Dalí, criticat intens în presa anilor 1940-1950 pentru excentricitate, suprarealism şi relaţii de prietenie cu dictatorul spaniol Franco, este treptat reevaluat. În jurul anului 1958 apar materiale în care sunt apreciate lucrările daliniene din perioada „realistă” şi se admite că avem de a face cu un artist talentat, care a avut o perioadă „sinceră” valoroasă, insistându-se asupra actelor excentrice (benigne) ale acestuia.

Scrisoarea unui părinte neliniştit (III)

Concluzia articolului lui Mihail Cosma este că soluţia problemelor ridicate în articol o constituie, în mod inevitabil, apelul la modelul sovietic:

Şi exemplul cel mai sănătos trebuie luat din marele tezaur de experienţă pe care îl reprezintă modul cum a fost rezolvată problema în Uniunea Sovietică. De la literatura fantastică a lui Lev Kassil[1] şi Efremov[2] (dar o literatură care cultivă curiozitatea ştiinţifică a tânărului) şi până la romanele de luptă a tineretului pentru lumea nouă ale lui Ostrovski[3], Kataev[4] şi mai ales Aleksandr Fadeev[5], literatura sovietică oferă o întreagă gamă de realizări din care se pot desprinde atâtea învăţăminte.

Dându-şi probabil seama că apelul la modelul vecinului de la răsărit şi imitarea acestuia sau traducerile de cărţi sovietice nu reprezintă o modalitate prea atractivă de atragere a cititorului, Mihail Cosma recurge, în ultima parte a articolului, la îndemnul adresat scriitorilor de a scrie o literatură originală. Stilul, cu ample interogaţii retorice şi cu o reînnoită violenţă de limbaj la adresa „literaturii otrăvite” a Americii, nu poate ascunde limitele tematice impuse scrierilor aşteptate de la autorii autohtoni:

Dar ţara noastră oare nu oferă destule teme care i-ar putea inspira pe scriitorii noştri pentru crearea unei literaturi de tineret? Câte subiecte nu ar putea lua locul acelei otrăvite literaturi poliţiste care ne venea din continentul crimelor, al celei mai crunte exploatări, al desfrâului? Greutăţile din lupta ilegală a tineretului comunist de la noi sau munca eroică a tinerilor care măresc producţia în fabricile de astăzi sau biografia romanţată a fiului de muncitor care a ajuns student, povestea anticipativă a unei Românii industrializate, toate acestea sunt numai câteva pilde culese la întâmplare.

Numai „la întâmplare” nu erau culese pildele de mai sus, căci temele enumerate făceau parte din inventarul canonic al realismului socialist, cu particularitatea că era necesar ca ele să fie instanţiate în mod adecvat spre a se adresa tineretului. Subiectele reprezentau de altfel şi o submulţime a temelor literaturii sovietice pentru tineret. Din îndemn lipsea, în mod notoriu, lupta împotriva invadatorilor hitlerişti, bogat ilustrată în literatura sovietică omologă, căci, după cum se ştia, dar nu era prea convenabil de amintit, România fusese aliata Germaniei o bună parte a războiului. Lipsea în cea mai mare parte şi tema luptei partizanilor împotriva fasciştilor, căci ea nu avusese tradiţii prea bogate la noi[6]. Indiferent de relativa specificitate a temelor care se cereau ilustrate, esenţială rămânea, în viziunea autorului articolului, punerea bazelor „noii” literaturi pentru tineret:

În urma cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare de la noi, a marilor reforme iniţiate de Partidul Muncitoresc Român, nenumărate sunt posibilităţile care s-au deschis pentru dezvoltarea unei culturi noi, creându-se condiţii deosebite şi pentru făurirea unei noi literaturi pentru tineret. De aceea, dacă actualitatea cere ca scriitorii noştri, pe lângă celelalte sarcini care le stau în faţă, să ia în considerare şi problema creării unei literaturi de tineret, aceeaşi actualitate permite celor ce se apleacă alături de noi cu îngrijorare asupra unor situaţii de astăzi să aibă o infinită încredere.

Desenul reprodus în postarea de azi, realizat de Eugen Taru, a apărut în Contemporanul din 2 iulie 1948.

---

[1] Lev Kassil (1905-1970), autor sovietic de cărţi pentru tineret, tradus şi la noi în anii 1948-1955. Vizita lui în România, efectuată în anul 1955, a fost reflectată abundent în presa centrală (Scânteia din 9, 11 şi 12 octombrie 1955, Gazeta literară din 13 octombrie 1955 etc.) Strada mezinului, roman scris împreună cu Max Polianovski, apărut în traducere română la Editura tineretului în 1952, s-a bucurat de o recezie în Scânteia din 18 ianuarie 1953, fiind menţionat elogios ori de câte ori venea vorba de literatura sovietică pentru copii şi tineret.

[2] Ivan Antonovici Efremov (1907-1972), autor sovietic de cărţi ştiinţifico-fantastice pentru tineret. Numeroase din romanele şi povestirile sale au fost traduse în limba română, mai ales în anii 1950-1960 (Atolul Fakaofo, colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică, 1957), Lacul duhurilor de munte, colecţia Cutezătorii a Editurii tineretului (1960), Opere alese, vol. I-II (Editura tineretului, 1965-1966) şi, mai ales, Nebuloasa din Andromeda (colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei Ştiinţă şi tehnică, 1966).

[3] Nikolai Ostrovski (1904-1936), autor al romanului Aşa s-a călit oţelul, apărut încă din 1945 la Cartea Rusă.

[4] Valentin Kataev (1897-1986), romancier sovietic, cunoscut la noi în epocă prin O zi de odihnă (Editura de Stat, 1948), O pânză în depărtare (Cartea Rusă, 1949), Fiul regimentului (Editura tineretului, 1949) etc.

[5] Alexandr Fadeev (1901-1956), prozator sovietic, figură proeminentă a literaturii sovietice din epocă, cunoscut prin rolul său de frunte în propagarea realismului socialist. Tânăra gardă, cel mai cunoscut roman al său, apărut în 1945, are ca temă lupta tinerilor partizani împotriva invadatorilor nazişti, cunoaşte mai multe ediţii în limba română între 1949 şi 1963. Fragmente din roman, într-o traducere nesemnată, apăruseră în Scânteia nr. 959 din 27 octombrie 1947.

[6] Editura tineretului publică totuşi, în acelaşi an, biografia Filimon Sârbu de Petre Iosif. Sârbu fusese un tânăr muncitor executat în 1941, la vârsta de 25 de ani, pentru acţiuni de sabotaj împotriva armatei germane. Intenţia autorului nu fusese totuşi să scrie o lucrare de ficţiune, chiar dacă faptele relatate nu erau neapărat conforme cu adevărul istoric.