☺☺☺☺ Filip-Lucian Iorga - Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române

E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013). Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până la familii ale Romei antice.

Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa” neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.

Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre „mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).  Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă indiscutabilă.

Metodele folosite merg de la inventarea unor verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel  al familiei Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă din conţii maghiari Turzo.

Falsele genealogii sunt uneori rezultatul activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit. Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex. Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice (Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de a-şi corecta, în timp, unele din erori.

Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!) nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii „La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul cărţii de faţă.

Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari, istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin specialiştii - falsifică şi documente.

Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este, în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie, de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă, lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită de amatorii de istoriografie de bună calitate.

  

Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog (necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de împăratul roman Aurelian”.

Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni de Mircea Anghelescu) am scris aici.

☺☺☺☺ Doina Ruşti - Manuscrisul fanariot

Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au dat întotdeauna de gândit, iar la urma urmei asta contează pentru cititorul care nu caută cu orice preţ ca lecturile să-i dea dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, o recentă producţie a romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015).  Cartea nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă complexitatea care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de epocă ce se desprinde dintr-un scurt document (real, păstrat la Biblioteca Academiei) redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie reconstituit cu relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.

Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr aromân, Ioanis Milikopu din Săruna (mai cunoscut pe numele grecesc de Salonic), care pleacă în capitala Valahiei atras de renumele aproape mitic (nu mitíc!) al locului. Deplasarea în spaţiul necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; junele devine croitor la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. Mai corect ar fi că numele îi este schimbat în urma unei confuzii, dar asta nu contează. Noul Leun nu e singurul personaj care suferă asemenea modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt supuse nu puţine personaje, printre altele, ţiganca Maiorca (iubita stil coup de foudre a croitoraşului viteaz, botezată Neaga la naştere) sau tatăl acesteia, Necula numit Cucumeaua şi atâţia alţii. E o strategie care ar putea să trimită la jocul dintre aparenţă şi realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă transformare.

Manuscrisul fanariot poate fi citit ca romanul unei iubiri potenţial nefericite. Leun, om liber, nu se poate căsători cu Maiorca, ţigancă roabă a marelui boier Dan Braşoveanu Doicescu. Dragostea cere sacrificii, dar nu la nivelul banal al unei ziceri devenite loc comun, ci prin renunţarea la o parte din libertatea personală: pentru a o putea lua de soţie pe ţigancă, Leun se învoieşte să fie el însuşi sclav jumătate din timp, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din manuscrisul fanariot care reprezintă miezul istoric al dramei.

Chiar dacă idila şi perpelirile amoroase ale lui Leun şi Maiorca ocupă destul spaţiu şi consumă destul combustibil epic, în Manuscris... rămâne suficient spaţiu pentru sumedenie de alte personaje şi episoade (cuplul „intelectual” Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii, boierii şi rivalităţile lor, domnitorul Alecu Moruzi, Zoica, fata bijutierului Mantu, Ruşfet, lăutarul care fixează în cântece cotidianul etc.). Nu putem lăsa la o parte nici galeria de apariţii groteşti, al căror caracter sinistru e potenţat de aparentul firesc al introducerii lor în discurs (dracul ochelarist, Riga din Veleştin, femeia cu labe de gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi aceştia - entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în plasa unor păţanii care glisează nu rareori înspre fantastic. Sunt ruperi de ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care Doina Ruşti le-a practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane. Însuşi spaţiul fizic e uneori parte a unui continuum real/fantastic cu delimitări imposibil de precizat (a se vedea Bozăria, topos malefic, dar şi leagăn de iubiri pasionale, aflat pe undeva pe lângă Patriarhia de azi, după cum ne-o arată o hartă (semi)reală) sau labirintul de subterane aflat în interfaţă cu exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.

Tranziţiile real-fantastic depăşesc convenţionalul bucureştean oarecum mecanic de tip Mircea Eliade. Autoarea pare uneori să demonteze mecanismele cognitive ale producerii unor fenomene fabuloase. Exemplul cel mai bun îl reprezintă prăbuşirea balonului la bordul căruia se află baronul Apor Luca Szabolcs. În viziunea naivă a târgoveţilor, transcrisă fidel de romancieră, fenomenul e apocaliptic şi supranatural, pentru ca aceeaşi întâmplare să se raţionalizeze treptat. Întreaga poveste a aerostatului prăbuşit e antologică, după cum valoroase sunt şi destule alte momente de mai mică amploare, precum cel al sosirii în urbe a primului pian (adevărată „cutie cu draci”):

Pianul li se păru un fel de masă cu dinţi, iar Ruşfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamţul îşi lăsa degetele pe clape ca şi cum ar fi ales boabele de fasole, cu delicateţe şi cu o grijă exagerată, încât lăutarul îşi împinse fesul pe spate, în timp ce urechile încercau să prindă ritmul acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri sau luându-le de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele risipite pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii, în care păreau să fie sechestrate sute de viori şi de cobze.

În fine (fără vreo pretenţie de prezentare exhaustivă) trebuie spus că Manuscrisul fanariot este un bun roman al Bucureştilor, în tradiţia lui Eugen Barbu din Princepele sau a lui Petru Popescu din Prins. Textul, dens şi adesea încărcat de un aer poetic totuşi neostentativ, scoate în evidenţă un oraş fără pereche, provocator de sentimente contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun, un spaţiu fluid şi fascinant, iar bilanţul lecturii este neîndoielnic pozitiv.

  

Alte cărţi ale Doinei Ruşti despre care am scris pe blog: Mămica la două albăstrele, Patru bărbaţi plus Aurelius, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti.

Horia Liman - Joseph McCarthy vânează vrăjitoare

Postarea de azi aduce în atenţia cititorilor blogului o veche cărticică apărută în plin război rece, Joseph McCarthy vânează vrăjitoare (Editura Tineretului, 1954). Autorul ei, Horia Liman (pseudonim al lui H. Lehman) a fost un jurnalist interbelic respectabil, sărit în grabă în trenul aşa-zisei democraţii populare în a doua parte a anilor 1940 şi ajuns corespondent al Scânteii în Elveţia. După vreo două decenii de servire fidelă a cauzei, omul defectează în Occident la începutul deceniului al optulea. În 1954 însă, în momentul scrierii cărţii de faţă, acest final de carieră românească era foarte îndepărtat, iar comandamentele epocii impuneau combativitate în lupta cu inamicul.

Eroul (negativ) al cărţii este senatorul american Joseph McCarthy, notoriu prin activitatea sa în fruntea Comitetului pentru Investigarea Activităţilor Antiamericane, organism cu o activitate controversată. Plecând de la realitatea greu de contrazis a existenţei unui însemnat număr de agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi în instituţii americane, comitetul a cercetat pe cine cu gândul nu gândeşti şi a comis, în spiritul paranoic care nu îi anima numai pe inamicii din spatele cortinei de fier, un număr însemnat de abuzuri. Până la urmă însuşi Congresul a sfârşit prin a se dezice de McCarthy, care a şi murit, zice-se, de inimă rea în acelaşi an (1957). Lucrurile sunt, până la urmă, amestecate, iar pentru descâlcirea evenimentelor istoricului i se cer acribie şi obiectivitate.

Nu e cazul lui Horia Liman. Lucrarea e o simplă alcătuire propagandistică de cea mai joasă speţă, care îl pictează pe McCarthy ca pe un adevărat monstru, cupid şi corupt, mincinos patologic şi demagog, care exploatează rusofobia latentă în societate pentru a-şi construi o platformă politică solidă. Mai mult decât atât, „el însumează tot ce este mai specific orânduirii sociale care o reprezintă”. America lui McCarthy este o oligarhie strict stratificată, cu un sistem de castă rigid şi opresiv, care ar stârni invidia indienilor (a celor din India, bineînţeles). Ca judecător, apoi militar şi, ulterior, senator, McCarthy este un fidel slujitor al aparatului, care nu se sfieşte când apare ocazia să încaseze câte un bacșiș de la magnaţii economiei.

Principala strategie în demonizarea politicianului american o constituie plasarea sa în directă filiaţie nazistă. El este de altfel numit în repetate rânduri Joseph al II-lea (pentru necunoscători, Joseph I este Goebbels). Ilustraţiile volumului, realizate de Eugen Taru, grafician talentat care şi-a pus în epocă talentul în serviciul propagandei staliniste, sunt grăitoare pentru această linie de atac. Detaliile vestimentaţiei lui McCarthy sau ale altor exponenţi ai sistemului sunt cele canonice: costume cadrilate, redingote, jobene, iar din gura senzuală a imperialistului se iţeşte adesea un trabuc opulent. 

☺☺☺ Matei Florian - Cexina Catapuxina

S-au văzut, la noi sau aiurea, destule cazuri de autor pe care, prin personajele sale, nu-l mai încape limbajul. E foarte probabil ca cel mai recent exemplu din literatura noastră mainstream să-l reprezinte Cexina Catapuxina, cartea publicată recent la Polirom de Matei Florian. Cexina... este un roman de dragoste al zilelor noastre, conceput ca o suită de relatări la persoana I, al căror erou este bărbat în puterea vârstei, căruia i s-a confecţionat şi o sumară situaţie socială. Entomolog de meserie, petrece mult timp pe coclauri pentru a studia lăcustele şi epatează pesemne babele, care îi spun „nebunul”. Nebunul nostru e însă un adevărat poet în proză; înamorat de o tânără întâlnită undeva pe teren, el compune lungi poeme în care re-creează lingvistic realitatea probabil destul de banală. Textul e înţesat de construcţii ilocuţionare: pentru a se sublinia caracterul special, irepetabil, al situaţiilor, obiectelor le trebuie (noi) nume, până şi pe fetiţa desenată pe tricoul iubitei trebuie s-o cheme cumva:

Spun: trebuie să botezăm fetiţa. Îmi dă dreptate, nu poate să plimbe o fetiţă pe care nu ştie cum o cheamă. [...] Harumi, zic, s-o cheme Harumi. Harumi, zice şi ea. Îi place. Vrei să te cheme Harumi? Fetiţa de pe tricou tace, suflă în păpădie. Vrea. De fapt, aşa o şi cheamă, eu am fost fraieră că nu mi-am dat seama de asta. O s-o alint Mi, zice. Iar eu o să-ţi spun ţie I.

Und so weiter. Epicul se furişează cum poate printre tropi. Textul capătă o viaţă proprie şi mişună de metafore pe tipic modernist care aduc aminte de poeziile cu care Marin Sorescu făcea vâlvă acum o jumătate de veac: „Soarele se mişcă încet, e un moş cu plase, ne urmăreşte, ne e frig” sau, pentru a alege un exemplu mai lung din aceeaşi sferă meteorologică:

Dimineaţa mă stinghereşte, nu ştiu ce să fac cu ea, nu intră în buzunare. Dimineaţa nu e fetiţă, dimineaţa amestecă în cafea cu un beţişor de plastic şi muşcă dintr-un biscuit ca un om mare cu dinţi. Dimineaţa are părul strâns în coadă şi seamănă cu nişte raze reci. Dimineaţa am un singur ochi deschis, cu el mă uit la ceas, o să treacă ani buni până să se însereze, oftez.

Unele episoade sunt de-a dreptul antologice. A se vedea de pildă „fluturii”, nu degeaba protagonistul e entomolog; te duce câteodată gândul la Războiul fluturilor de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, despre care am scris mai demult aici.

Viaţa nu-i simplă, iar a entomologului nici atât, iubirile lui sunt cam tot atâtea ratări, cuplurile (cu Lavinia, Maria/Mi etc.) se fac şi se desfac, până la urmă limbajul nu mai ajunge şi este redus la funcţia lui poetică, doar-doar i s-ar recupera ceva din funcţia referenţială inadecvată:

Îmi spune din nou: Cexina Catapuxina. Cexina, îl întreb, Cexina, îmi răspunde. Cexina Catapuxina. Ne înţelegem, nu mă mai doare capul, am învăţat o nouă limbă. Îmi spune hida do dadi do, erera riri ri ro. Întinde braţele spre mine, mă strânge. Iti toto tati, îi zic, mă mângâie pe faţă, îşi pune mâna la inimă, rita rita, îmi zice, mi-a luat furnicile cu mâna, le-a făcut să zboare.

Această nouă limbă (Barbu i-ar fi zis, poate, „cântec încăpător”) pare a avea o fonologie complet nemarcată, ca japoneza sau hawaiana, cu silabe deschise, fără grupuri consonantice. Sigur că cititorului civil n-o să-i pese de toate aceste chestiuni pedante. Din romanul lui Matei Florian el se va alege cu câteva pagini frumoase, cu multe imagini ingenioase, deşi nu foarte noi ca tehnică şi, una peste alta, cu o lectură provocatoare şi care pune la tot pasul probleme.

☺☺☺ Jean des Cars - Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană

Mai rar o carte al cărei subtitlu să spună mai mult decât titlul, ca cea a lui Jean des Cars, Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană (Editura Trei, 2015). Un volum care se anunţă a fi o carte de istorie cuminiţică, o expunere cronologică a unor biografii de personalităţi care au marcat aproape un mileniu istoria continentului, aruncă o lumină neaşteptată asupra rolului contemporan al unei mari familii, aproape prototip a tot ce înseamnă dinastie. Sigur că firul temporal propriu-zis nu este ignorat; capitolele conturează vieţi de împăraţi de la Rudolf I, ales în 1273 în fruntea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană până la nefericitul Carol, ultimul suveran austro-ungar. Autorul oferă şi o deschidere jurnalistică insolită prin materialul furnizat de discuţiile avute cu Zita, ultima împărăteasă, de o longevitate fabuloasă (moare abia în 1989) sau cu Otto, urmaşul ultimului monarh, înzestrat şi el cu o protoplasmă de invidiat (moare în 2011, la 99 de ani).

De secţiuni întinse au parte, după cum ne-am aştepta, celebrii Carol Quintul, Maria Tereza sau Franz Joseph, dar sunt demne de interes şi pagini precum cele despre Habsburgi mai puţin cunoscuţi publicului larg, precum Frederic al III-lea sau Maximilian I, care au reuşit să-şi consolideze şi să-şi extindă imperiul printr-o politică neobosită de alianţe matrimoniale spectaculoase. De fapt – şi asta e una din ideile centrale ale lucrării – Habsburgii au fost neîntrecuţi la acest capitol. E sensul celebrului vers al lui Matei Corvin „Bella gerant alii, tu, felix Austria, nube” (Lasă să facă alții războaie, iar tu, fericită Austrie, fă mariaje). Au făcut ei şi războaie, poate nu la fel de spectaculoase ca mariajele, dar importante în epocă (a nu se uita, de plidă, luptele dintre Francisc I al Franţei şi Carol Quintul, în care cel dintâi a căzut prizonier).

Jean des Cars insistă adesea asupra resorturilor psihologice ale unor decizii politice. Fără a practica istoria contrafactuală, el vorbeşte despre ratarea unor ocazii de a schimba decisiv cursul lucrurilor. Merită menţionate cel puţin două asemenea prilejuri: episodul cu expulzarea din imperiu a lui Luther de către Carol Quintul sau refuzul lui Franz Joseph de a lărgi dualismul austro-ungar înspre un federalism multinaţional care ar fi putut salva imperiul şi (cine ştie?) ar fi putut contribui la evitarea războiului din 1914-1918.

Saga dinastiei de Habsburg e o carte densă şi totuşi antrenantă. E meritul autorului, care a ştiut să nu-şi sufoce lectorul cu informaţii de interes îngust şi a mai adăugat câte o anecdotă pe ici, pe colo fără a face rabat de la rigoare. Unii vor fi probabil surprinşi că des Cars scrie atât de puţin despre Viena chesaro-crăiască, un spaţiu cultural miraculos, dar această aparentă omisiune se explică prin prioritatea acordară, la urma urmei, dinastiei. Puţine detalii ni se oferă şi despre episoade cruciale precum atentatul de la Sarajevo. Probabil că istoricul-publicist a trebuit să opereze tăieturi în materie pentru a nu mări intolerabil de mult volumul editorial. Bilanţul lecturii e, până la urmă, unul pozitiv.

☺☺ Arturo Pérez-Reverte - Tabloul flamand

Nu-mi place ideea de „lectură de vacanţă”; îşi spun probabil cuvântul listele de cărţi pe care era musai să le citesc peste vară ca parte a temei pe care profesoara de română din şcoală nu uita niciodată s-o distribuie la sfârşitul anului şcolar. Oricum, genul respectiv pare, cel puţin pentru lectorul adult, bine ilustrat de romanele de factură poliţistă. Unele-s de la bun început spălătură pe creier şi probabil ca reacţie la ele s-a ivit, mai cu seamă în ultimele decenii, thrillerul de factură culturală, cu texte criptice, simboluri, opere de artă şi erudiţi care fie cad victimă unor asasini cruzi, fie omoară ei pe cine cred că e cazul (cred că Dan Brown sughiţă copios în acest moment). Tabloul flamand de Arturo Pérez-Reverte (cea mai recentă ediţie românească a apărut în 2015 la Polirom) ilustrează corect tema şi propune o enigmă jucată în Madridul zilelor noastre.

Protagonista cărţii e o jună restauratoare de tablouri, Julia, a cărei existenţă de schimbă în momentul în care i se încredinţează tabloul unui maestru flamand din secolul al XV-lea, Pieter van Huys. Pictura înfăţişează o partidă de şah desfăşurată în epocă de un mare senior burgund şi un bun prieten al său, cavaler neînfricat, despre care istoria ne spune că a fost omorât din cauza unei domniţe care... în fine, nu intrăm în detalii, căci nu prea contează aici şi, oricum, atât van Huys, cât şi multe alte figuri trecute sunt pure alcătuiri ficţionale. Intriga se declanşează de la prima pagină, căci analiza picturii dezvăluie existenţa unui text ascuns, care indică săvârşirea unei crime în urmă cu cinci secole.

În mod cât se poate de previzibil, întreaga acţiune se va învârti în jurul jocului de şah. Personajele vor fi angrenate într-o partidă cu piese reale, în care se mai şi moare, e adevărat că destul de rar. E o replică contemporană la partidei din tablou, romancierul mobilizează o întreagă recuzită culturală, cititorul e bombardat cu referinţe culturale, nefiind iertat, desigur, de aluzii la Borges, E.A. Poe, Lewis Carroll sau eternul Max Escher.

Distribuţia dramei e economicoasă. Alături de Julia mai apar pe scenă anticarul César, protectorul ei mai vârstnic, homosexual rafinat şi sarcastic, şahistul Muñoz, ins prăfuit şi necarismatic, opus într-un fel precedentului, însă şahist briliant, şi Menchu, prietena Juliei, proprietara unei galerii de artă, femeie hrăpăreaţă şi cam rea de muscă. Acesta e cercul principal, al detectivilor; pe lângă aceştia mai trec prin cadru proprietarul tabloului (personaj pozitiv) sau nepoţii acestuia (personaje negative) sau Paco Montegrifo, un soi de Nemesis pentru Menchu. Nu-s mulţi, aşa că cercul suspecţilor e de la bun început relativ restrâns, chit că dacă eşti atent îţi dai destul de iute seama cine e criminalul.

S-ar zice că Tabloul flamand e o carte poliţistă fără multe nazuri şi care livrează ce se aşteaptă de la ea: câteva ore de lectură alertă şi nu prea dificilă, sub pretextul îmbogăţirii culturii generale. Păcat cu lungile monologuri interioare ale Juliei, banale, retorice şi în cele din urmă plicticoase, sau cu analiza psihologică destul de ieftină pe care ne-o bagă pe gât cu orice preţ autorul. Din fericire, dacă nu ştii să joci şah poţi sări peste analiza mutărilor, mergând drept la încheiere, căci una din regulile rar contrazise de lucrările de gen este că nu există elemente care să nu conveargă spre o concluzie.

În acest weekend blogul meu împlineşte 9 ani, o vârstă matusalemică domeniul nostru.

Brahms şi publicul ca elită

Lungul secol al XIX-lea (aşa l-a numit, într-un alt context, Hobsbawn) aduce o adevărată liberalizare a receptării muzicii „grele” şi o lărgire a cercurilor consumatoare. Dacă la început ascultătorii se recrutau mai ales din rândul elitei (semi-)profesioniştilor, al celor care erau în stare să descifreze o partitură şi se pricepeau la dicteul muzical, sfârşitul de veac aduce în sălile de concert omul de pe stradă, amatorul de muzică lipsit de instruire. Acuzat adesea de academism, Brahms nu e adeptul acestei veritabile democratizări. Iată câteva note care îi sunau prost vienezului:

Brahms articula o îngrijorare răspândită pentru declinul normelor care însoţeau, în timpul vieţii sale, extinderea auditoriului. Noua generaţie devenea consumatoare de lexicoane, ghiduri de concert şi prezentări jurnalistice, genuri care se bucurau de un succes imens în anii 1880 şi 1890. Renumitul ghid de concert al lui Hermann Kretzschmar, apărut în primă ediţie în 1887 [...] ne oferă o imagine concisă a standardului de educaţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Kretzschmar presupunea că publicul este suficient de educat pentru a sesiza schimbările de cheie, liniile melodice şi timbrele orchestrale. Filarmonica din Viena s-a simţit prima oară nevoia de a introduce programe de sală descriptive în anii 1890. Atât în aceste programe, cât şi în ghidul lui Kretzschmar descrierea narativă funcţiona ca un fel de mecanism de traducere, conceput pentru a-i permite ascultătorului să urmărească muzica şi să o reţină, oferindu-i o naraţiune descriptivă înrudită cu proza de ficţiune, ghidurile de călătorie sau reportajul jurnalistic.

Că la acest capitol Brahms făcea parte din tabăra perdantă e acum limpede. La vremea respectivă, în focul luptei, în care de o parte a baricadei se aflau un Wagner sau un Bruckner, iar de cealaltă, un Brahms sau un Hanslick, era mai greu să intuieşti cui avea să-i dea dreptate istoria.

Citatul este luat din volumul Brahms and His World (editor Walter Frisch). Traducerea este a mea. Imaginea, reprodusă din lucrare, îl înfăţişează pe Brahms în 1860, când era mai puţin conservator decât la bătrâneţe.

Ştefan Luca - Aventurile lui Nucu

Fără să fi creat - Doamne păzeşte! - vreun ţinut Yoknapatawpha, Ştefan Luca propune în Aventurile lui Nucu (Editura Tineretului, 1956) cadrul natural al regiunii Târnavelor pentru cele patru povestiri care alcătuiesc cărticica. Asta conferă şi coerenţă acestor texte, desigur dacă nu ţinem seamă de faptul că eroii sunt cu toţii copii care trec prin tot felul de întâmplări, majoritatea banale în esenţă, dar care capătă rezonanţa unor aventuri importante. Există destulă epică, nu lipsesc dialogurile, majoritatea fireşti şi închegate, după cum nu lipsesc pasajele descriptive fără prea mare originalitate, pe alocuri de un epigonism sadovenian destul de plat. Dimensiunea etică e pregnantă; acţiunile personajelor sunt vizibil cântărite în termeni de bine şi rău. Să nu scăpăm din vedere epoca, anii 1950 sunt dominaţi de realismul socialist rigid, iar pionierii din carte nu se abat cu un milimetru de la canon.

Una din valorile pe care se mizează este curajul (Bulboana Gemenilor). Este calitatea de care dă dovadă Vlăduţ („Duţu”) Tornea, „cel mai iscusit înotător” dintre pionieri, tentat să încerce să învingă pericolele de la bulboana Gemenilor, acel „loc cu primejdii ascunse” cunoscut specialiştilor în ale nataţiei. Construit nu fără o bună doză de realism psihologic, Duţu ezită să se confrunte cu apa, dar cursul evenimentelor forţează lucrurile. Băiatul va plonja în adâncurile bulboanei spre a salva căţeluşul dăruit de baciul Izidor, în admiraţia celor doi amici care asistă la scenă.

Mult mai frapante ideologic sunt problemele din cea de a doua bucată, intitulată inofensiv Pe Târnavă. Florica, o fetiţă din clasa a cincea, mare pescăriţă, are o singură problemă: nu prinde peşte. Prin acţiuni naive, ea ajunge să-şi însuşească peştii prinşi de Sandu, un copil mai mic, însă cu evidente calităţi de pescar. Mai mult decât atât, Sandu prinde peştii cu undiţa dată de Florica. Aţi priceput gravitatea faptelor? În limbajul economiei marxiste, Florica e stăpâna mijloacelor de producţie şi îşi însuşeşte roadele muncii altuia. Din fericire, Florica nu-i soi rău, adică face parte din categoria eroilor recuperabili. Ea îşi dă seama că prin faptele ei nu făcea decât să reproducă în mic acţiunile nefaste ale unui cherhanagiu dintr-o povestire citită la şcoală, un bogătaş nemilos şi rapace, aşa că răul este îndreptat degrabă.

În Irimie Şandru, bucată scurtă, se ridică vechea problemă a accesului la învăţătură. Personajul eponim e un tânăr ţăran cooperator harnic şi tenace, însă mărginit. El decide să-l retragă de la şcoală pe Gheorghişor, proaspăt absolvent de patru clase, pentru a-l păstra pentru munci în gospodărie. Nu-i om rău Irimie (cum ar putea fi, aşa cooperator şi vrednic cum e?), aşa că e adus pe calea cea bună cu eforturi minime, cu ceva muncă de lămurire şi desigur cu efortul colegilor lui Gheorghişor, pionieri de nădejde.

Mai interesantă e bucata finală, Aventurile lui Nucu, în care în mod neaşteptat în chestiune e pusă realitatea unor întâmplări desenate pe pereţii unei săli de clasă. Majoritatea îl au în centrul lor pe Nucu, un băiat care reuşeşte ba să scape de un urs fioros, ba să se bată cu ditamai haita de lupi care atacau oile unor ciobani, asta ca să nu mai vorbim de prinderea unei ştiuci gigantice, scenă ilustrată de altfel pe coperta cărţii. Subtilitatea abordării e remarcabilă, cel puţin în raport cu schematismul manifest al primelor trei povestiri. 

Volumul este ilustrat de A. Sirin.

☺☺☺ Ben Lewis - Istoria comunismului prin bancurile epocii

Dacă, vorba clasicului, te poţi despărţi de istorie râzând, nu e deloc o întrebare trivială să vezi de ce se râdea în timpul anumitor epoci istorice. Istoria comunismului prin bancurile epocii de Ben Lewis (Meteor Press, 2015) răspunde la această întrebare în urma unei investigaţii amănunţite bazate pe consultarea unui volum respectabil de materiale (în primul rând culegeri de bancuri din perioada comunistă şi, cu o pondere aproape egală, pe baza unor investigaţii personale, a unor interviuri cu ziarişti, disidenţi şi chiar foşti decidenţi politici însemnaţi. Lewis încearcă, după propriile sale spuse, să stabilească în ce măsură glumele politice au contribuit la slăbirea şi, în cele din urmă, chiar la prăbuşirea sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi a sateliţilor acesteia. Există, ni se explică, două curente de opinie majore, unul conform căruia bancurile au avut o contribuţie majoră, esenţială la căderea comunismului, altul, potrivit căruia bancurile au jucat un rol cu totul marginal.

Prezentarea materialului e în esenţă cronologică. Se pleacă din anii 1920, din deceniul imediat următor revoluţiei bolşevice, trecând prin anii stalinismului şi ajungând, în fine, la marea stagnare de pe vremea lui Hruşciov-Brejnev (adevărata epocă de aur a glumelor) şi culminând cu colapsul de sub Gorbaciov. Demonstraţia lui Ben Lewis sprijină existenţa unei tipologii variate, ce se schimbă de la o perioadă la alta. De schimbat se schimbă şi atitudinea organelor represive: dacă în anii 1930 spunerea unui banc la adresa puternicilor zilei sau a sistemului iţi aducea ani grei de detenţie, după 1960 şi mai ales în deceniul următor pedepsele erau mult mai mici, uneori simbolice. Asemenea afirmaţii pot părea de domeniul evidenţei, dar a fost necesar să fie probate. N-a fost uşor, explică în detaliu autorul, căci arhivele organelor represive sunt destul de zgârcite în materie de urmărire a delictelor respective.

Un aspect interesant semnalat de istoric este cel al permanentei opoziţii dintre umorul subteran, cel propagat prin bancurile politice subversive, şi cel oficial, promovat de statele comuniste prin programe TV sau reviste satirice. Publicaţiile au fost variate, de la sovieticul Krokodil, până la maghiarul Lúdas Matyi şi la est-germanul Eulenspiegel, fără a uita cehul Dikobraz. Din păcate, Urzica noastră nu e pomenită, deşi ar fi nedrept să spui că Lewis a uitat România. El a fost de altfel la Bucureşti şi a stat de vorbă cu o jurnalistă (Doina Doru), cu un fost ministru comunist (Paul Niculescu-Mizil) sau cu autorul unui studiu sociologic despre bancuri (Călin Bogdan Ştefănescu).

La întrebarea fundamentală a cărţii nu primim un răspuns clar, deşi e mai probabil ca dreptatea să fie de partea scepticilor: bancurile politice nu au avut un rol esenţial în căderea comunismului. Mai interesantă mi se pare chestiunea originii şi variantelor bancurilor. Ar fi fascinant (dar şi probabil imposibil) să fii martorul creării unei glume politice, dar cert e că anumite tipare au o remanenţă istorică remarcabilă, mergând până în Antichitate. Corpusul acestui tip de umor se pretează la studii tipologice precum cele realizate de clasicii structuralismului pe materiale folclorice.

Probabil caracteristica cea mai pregnantă a cărţii de faţă este caracterul ei neacademic. Ben Lewis nu este un profesor care se aşază la catedră pentru a ne împărtăşi din erudiţia lui, ci un investigator neliniştit care ne ţine la curent cu aventurile demersului pe care îl întreprinde. Se naşte de aici un fel de meta-umor. Discuţiile autorului cu Ariane, iubita lui originară din Germania de Est (şi ostalgică incorigibilă) sau dialogurile purtate cu intervievaţii sunt adesea surse de amuzament (a se vedea mai ales întâlnirea cu fostul militant sindical şi preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, purtată cu dezinvoltură). Şi, nu în ultimul rând, scurtul moment ficţional, un episod imaginar din viaţa unor Simpsoni din comunism (Zimpsonivici), unde dialogurile sunt reprezentate exclusiv din replici luate din bancuri. Cu alte cuvinte, se pot spune lucruri serioase despre glume... glumind.

Istoria comunismului prin bancurile epocii e un titlu cam pedestru. Cei care ştiu englezeşte vor recunoaşte că Hammer & Tickle. The History of Communism Told through Communist Jokes e mult mai suculent. Bine că măcar editorul a reprodus numeroasele imagini care figurează în ediţia engleză. Am scris mai demult pe acest blog (aici) despre o altă carte consacrată bancurilor politice, scrisă de Dana Maria Niculescu Grasso. Fără a subestima calitatea lucrării doamnei Grasso, să recunoaştem că Ben Lewis ne furnizează o lectură mult mai agreabilă fără a face concesii de calitate. Deh, e şi asta o artă şi n-ai de unde s-o înveţi. Bancuri din carte nu reproduc; cei interesaţi să facă bine s-o citească. Vor găsi destule exemplare la care se poate râde bine şi azi.

☺☺☺ Robert K. Massie - Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui

Mă dor şi acum mâinile de cât de greu e tomul scos anul trecut de Editura All, dar văd că n-au scos e-book. Scris de Robert K. Massie, celebru biograf american, autor al multor cărţi pe teme de istorie rusă, Petru cel Mare.Viaţa şi lumea lui, volumul îşi asumă o sarcină paradoxal uşoară şi dificilă totodată. Uşoară, căci există un corpus imens de scrieri consacrate renumitului autocrat rus, dificilă, pentru că e greu să mai vii cu ceva nou pe acest subiect. Să ne gândim doar la sinteza lui Henri Troyat (despre care am scris aici) şi e destul să vedem de ce a scrie despre Petru nu e o treabă lesnicioasă. Vestea bună e că istoricul se achită cu brio de treaba asta şi dă o lucrare pentru care publicul larg, căruia îi este destinată, trebuie să-i mulţumească.

În ciuda multitudinii de capitole, în Petru cel Mare există câteva mari teme la care autorul ţine în mod evident şi pe care le dezvoltă cu largheţe. M-aş referi aici la prima călătorie în Occident a ţarului (cunoscută drept Marea Ambasadă), care a hrănit numeroase legende, tragedia fiului său, Alexei şi mai ales războaiele cu Suedia întinse pe două decenii, în cadrul cărora rivalitatea cu Carol al XII-lea joacă un rol esenţial. Anecdotica, vastă şi tentantă, e selectată cu grijă, fără a fi neglijată, căci aşa ceva ar fi fost de neconceput. Ţarul era o figură şi s-a aflat în centrul atâtor evenimente excentrice încât o biografie care să le excludă nu ar fi avut niciun haz.

Pe Robert K. Massie l-a interesat modul în care s-a format personalitatea lui Petru, desigur în măsura în care se poate reconstitui o ontogeneză; după părerea lui episodul sângeros al revoltei streliţilor, corpul militar de elită ulterior dizolvat, ar fi jucat un rol determinant. Interesant este amestecul insolit de mizericordie şi fermitate; monarhul absolut ştia să ierte, după cum ştia să pedepsească cu asprime maximă, aprecia loialitatea şi sancţiona nemilos trădarea. Adevăratul travaliu de human resources, cum i-am zice azi, lasă urme şi duce la constituirea unui corp administrativ remarcabil, cu toate bâlbâielile inerente începutului. Occidentalizarea cu de-a sila e bine surprinsă - şi nu-i vorba aici doar de episoade pitoreşti precum cel al tăierii bărbilor.

Uneori expunerea poate părea fastidioasă, aşa cum se întâmplă la prezentarea marilor bătălii (Narva, dar mai ales Poltava), ambele iconice pentru drumul parcurs de Rusia sub Petru. De remarcat, în comparaţie cu alte cărţi pe tema asta, accentul pus pe contextul internaţional în care s-au desfăşurat acţiunile lui Petru. Marile personalităţi contemporane îşi au capitolele lor (Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, Carol al XII-lea, dar şi alţii). E un bun serviciu făcut publicului larg, care are o bună ocazie de a-şi revedea cunoştinţele despre epoca pe fundalul căreia se proiectează evenimentele care i se evocă.

În fine, cine are timp, ceva bani (căci nu e ieftin) şi mâini puternice poate citi cu folos tomul lui Robert K. Massie. Cartea a fost scrisă la începutul anilor 1980 şi de atunci s-au schimbat multe; în ce măsură există permanenţe ale istoriei ruse care pot fi urmărite până la Petru poate intui fiecare. Sigur că nu e vorba de prostii precum aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare (istoricul nici nu pierde vremea cu aşa ceva) ci de linii de ruptură şi conexiuni mai profunde.

Fact checking

Din păcate redacţia volumului e execrabilă. Traducerea a fost corectată superficial şi s-au strecurat numeroase greşeli, unele de-a dreptul caraghioase. Bunăoară, numele unui boier implicat în evenimentele de la începutul domniei lui Petru apare la distanţă de doar o pagină drept Şaklovitîi, apoi... Şaltîkovîi. Pas de mai pricepe ceva. Ducatul Kurlandei (teritoriu cu importanţă în epocă) apare scris şi Kurlandia, dar ce mai contează, ştim noi despre ce e vorba.

Textul nu e scutit de dezacorduri flagrante („Discuţiile lui era mereu despre Occident, despre viaţa, manierele şi tehnologia lui”). Folosirea barbarismului electresă (neatestat în vreun dicţionar) în loc de mai firescul „principesă electoare/soţia electorului” nu contribuie nici ea la calitatea discursului. Mă opresc aici, căci semnalarea gafelor ar risca să ocupe mai mult loc decât postarea propriu-zisă. Culmea, traducătorul/redactorul a fost mai catolic decât papa, iar verbul „a trebui” e utilizat rigid, în variantă exclusiv impersonală, la fel şi verbul „a urma”. Avem de la cine să luăm lecţii, soro.

Leonida Neamţu - Întoarcerea focului

Prozator prolific, autor, în anii 1960-1970, de nenumărate romane de acţiune de care azi nu-şi mai aminteşte mai nimeni în afara istoricilor literari, Leonida Neamţu (1934-1992) ilustrează prin Întoarcerea focului (prima ediţie, Editura Tineretului, 1964) popularul gen al ficţiunii pentru tineret. Nu pentru fragedele mlădiţe cu cravată roşie, ci pentru adolescenţi, sensibili la o tematică oarecum diferită, bine garnisită cu aventuri palpitante, dar fără a depăşi limitele jocului bine fixate de canonul ideologic, ceva mai relaxat decât în primul deceniu de comunism.

Reţeta nu e deloc originală; o găsim expusă paradigmatic în ciclul Cireşarilor lui Constantin Chiriţă, scriere-cult a adolescenţei epocii, iniţiat în 1956. E vorba de expediţia în munţi întreprinsă de un grup câţiva tineri pe itinerariul schiţat de o hartă misterioasă. Sunt cinci: trei băieţi (Victor-naratorul, Goar şi Zoli) şi două fete (Valentina şi Sina), toţi proaspeţi absolvenţi de liceu (pardon, şcoală medie, în terminologia vremii) şi cu bacalaureatul promovat („maturitate” se numea pe vremea aceea). Sunt personalităţi diferite, Victor asigură echilibrul între extreme, căci Zoli e prin sportivul prin excelenţă, fără fumuri teoretice, iar Goar, intelectualul pansiv, anunţă viitorul cercetător. Fetele ca fetele, au un rol mai mult decorativ/de culoare, neexistând probabil pe vremea aceea presiunea feministă de a le acorda o importanţă mai mare. Din capul locului, lucrurile se fac organizat; se vede aici ecoul, fie şi ironic, al birocrației organizaţiilor de tineret:

... constituirăm pe loc Comisia financiară, formată din Goar şi cu mine; Comisia de aprovizionare, formată din Zoli şi din Sina, Comisia cu itinerarul, formată din toţi cinci, Subcomisia pentru păstrarea preţioasei hărți, formată din mine, Comisia de cruce roşie, formată din Sina şi Valentina, Comisia de coordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică, sub preşedinţia lui Goar, Subcomisia geografică, formată din Zoli şi din mine, având ca secretară pe Sina, Comisia pentru stabilirea apei potabile, formată din Valentina şi din mine.

Expediţia porneşte la drum şi încep să curgă aventurile: zgomote misterioase, fenomene optice ciudate, evenimente neplăcute precum pierderea hărţii (chit că o proteja ditamai comisia). Într-un crescendo vădit, evenimentele converg spre un climax spectaculos, un festin de sunete şi lumini, probabil un episod din revenirea periodică a unei energii extraterestre rămase captive pe planeta noastră (aşa-zisul „balaur”). Nu-i nimic supranatural la mijloc, pare să ne asigure la tot pasul autorul prin vocea personajelor lui. Una peste alta, un fel de mini-Cireşarii, cu două diferenţe notabile. Mai întâi, dacă în romanele lui Chiriţă eroii aveau de luptat nu doar cu misterele naturii, ci şi cu tot felul de răufăcători, aici cei cinci nu se lovesc de niciun fel de bad guys şi nu le rămâne decât sarcina elucidării unor ciudate fenomene, totuşi naturale.

Mai importantă este poate o a doua diferenţă, ce ţine de o oarecare coloratură expresionistă din Întoarcerea focului, tentă de neconceput în Cireşarii. O anunţă de la primele pagini sonoritatea ciudată a numelui Goar, în contrast cu banalitatea absolută a numelor celorlalţi şi o confirmă intensitatea trăirilor personajelor confruntate cu fenomenele la care asistă, un anume paroxism al angoasei. Temerile sunt potolite în cele din urmă printr-un final pe linia ideologică corectă a materialismului, căci potrivit calculelor, balaurul avea să revină după optsprezece ani, timp în care adolescenţii se vor fi maturizat şi vot fi urmat cariere care să le permită să-i descifreze tainele. Ar fi nedrept să nu-i recunoaştem lui Leonida Neamţu capacitatea de a crea suspense şi de a stârni interesul cititorului, mai ales al celui de acum cincizeci de ani, neexpus la bombardamentul noilor media de azi.

Volumul este ilustrat de Romeo Voinescu.

☺☺☺ Patrick O’Brien - Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853

Pe Patrick O’Brien, irlandez de vază şi membru în parlamentul de la Londra, începerea ostilităţilor în ceea ce avea să se numească Războiul Crimeii l-a prins pe drum; omul călătorea, pentru daraveri mai degrabă obscure, de la Constantinopol la Viena, cu o oprire de câteva săptămâni în Ţările Române. Din fericire pentru posteritate, şi mai cu seamă pentru compatrioţii noştri, precari la capitolul informaţie istorică, călătorul a lăsat nişte însemnări demne de interes, apărute în traducere românească la Humanitas sub titlul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853. Cele o sută şi ceva de pagini ale volumaşului adăpostesc tot felul de consideraţii geografice, etnografice, sociale şi economice din care putem afla destule detalii interesante despre ai noştri, cei de acum mai bine de un veac şi jumătate. Unele din informaţii sunt ca să zic aşa previzibile şi nu surprind pe nimeni; iată de pildă un paragraf consacrat stării drumurilor (de văzut şi consideraţiile pe aceeaşi temă ale lui Ion Ghica):

La drept vorbind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători foarte rapid cu sania. Când am pornit noi era patru dimineaţa, iar la ora şapte am ajuns la un han, aflat la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, unde am luat micul dejun.

Venit pe Dunăre până la Giurgiu, O’Brien ajunge la Bucureşti. El remarcă puternicul contrast dintre opulenţa clădirilor din centru şi a veştmintelor clasei conducătoare, nu fără a observa, cu fineţe, prostul gust al unor edificii. E totuşi îngăduitor şi se entuziasmează uşor; îi place vinul (pe care îl declară al doilea din Europa, după cel franţuzesc) şi îi plac şi distracţiile elevate care nu lipseau, pare-se, din Capitala acelor ani, cu toată mizeria înconjurătoare. Dovadă şi insistenţa asupra spectacolelor de operă susţinute la Bucureşti (deşi de o instituţie a operei nu se putea desigur vorbi, aşa cum o face amabil memorialistul):

Opera din Bucureşti este la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa. Poate primi 700–800 de oameni. În faţa scenei, la al doilea etaj, se află loja domnitorilor, închisă cu draperii de catifea purpurie tivite cu fir de aur deasupra cărora stau armele principatului. Fotoliile din loje şi scaunele din sală sunt tapiţate cu catifea purpurie, şi pe toate băncile din stal sunt perne din acelaşi material. Basoreliefurile şi ciubucăria care împodobesc lojele sunt poleite cu dărnicie, iar din tavanul pictat cu gust atârnă un candelabru mare cu braţe aurite pentru lămpi, care, împreună cu luminile de pe scenă, reuşeşte să lumineze întreaga sală. În prezent joacă aici o foarte respectabilă trupă italiană.

Irlandezul îi simpatizează în mod vădit pe valahi, are vorbe bune despre casele lor (pe care le compară cu cele din Irlanda, e drept, cea mai sărmană componentă a Marii Britanii) şi laudă în repetate rânduri bogăţiile extraordinare ale pământului, pe care tratatul de la Adrianopol le introdusese relativ recent în circuitul comercial european. Cu spirit vizionar, drumeţul îşi imaginează o Românie unită sub conducerea unui prinţ străin. El nu ezită totuşi să ironizeze obtuzitatea câte unui oficial, de pildă cu ocazia şederii în carantina obligatorie la intrarea în Principate:

În dimineaţa de după sosirea mea în carantină, la uşa celulei a apărut un ofiţer de poliţie cu un catastif sub braţ, urmat de un bărbat cu o călimară uriaşă de lemn, în care se afla un toc mare şi rudimentar. „Cum te cheamă?“ a întrebat ofiţerul, deschizând catastiful. Îi dădusem numele în seara dinainte, dar părea să creadă c-ar fi putut suferi unele modificări în timpul nopţii. În fiecare dimineaţă cât am rămas în carantină mi-a pus aceeaşi întrebare, de parcă numele meu ar fi avut viaţă proprie şi s-ar fi supus unei cu totul alte legi sanitare.

O bună parte din însemnări sunt consacrate ruşilor şi armatei ţariste, care ocupase Principatele Române. Irlandezul deplânge la tot pasul samavolniciile, duplicitatea şi spiritul perfid al ocupanţilor. De altfel, apele se aleseseră, puterile occidentale susţineau Imperiul Otoman în conflictul său cu Rusia. Cu toate astea, şi fără a lăsa să planeze vreo umbră de îndoială asupra simpatiilor sale, irlandezul încearcă o anume admiraţie în faţa calităţilor ostăşeşti şi a echipamentului soldaţilor cantonaţi la nord de Dunăre. Într-o perioadă în care Rusia joacă iar rolul unui (convenabil?) de personaj negativ, cititorul contemporan va rezista cu greu tentaţiei de a proiecta unele judecăţi de la 1853 asupra lumii de azi. Din fericire, Jurnalul... lui Patrick O’Brien lasă loc şi pentru alte reflecţii, mai fertile.

Bolesław Prus - Faraonul

Fără a fi un roman istoric „adevărat”, căci nu uzează de personaje şi evenimente care s-au întâmplat în realitate, Faraonul polonezului Bolesław Prus este totuşi exemplar pentru atmosfera de vraisemblance pe care o creează prozatorii talentaţi. Clasicul polonez s-a pus serios pe treabă, a răscolit prin cărţi şi a construit un moment ipotetic al istoriei Egiptului de acum trei milenii, cu un faraon inexistent şi cu nume ghinionist (Ramses as XIII-lea), ale cărui date personale (tinereţe, cutezanţă, spirit vizionar) par să-i dea atuurile necesare pentru a deveni un mare conducător al regatului african şi al lumii contemporane. Ajuns pe tronul faraonilor la nu mult peste douăzeci de ani, Ramses îşi începe domnia în forţă şi atacă frontal chestiuni (geo)politice arzătoare şi complicate, precum raporturile de putere din stat, în special relaţia dintre puterea seculară şi cea a castei preoţilor sau balanţa de forţe din Orientul Mijlociu, unde între egipteni, fenicieni şi asirieni se dansează un balet complicat.

Ca în orice roman tradiţional menit să ţină trează atenţia cititorului, se conturează tabere aflate în conflict.  Ramses, sprijinit de armată şi nobilime, îşi are oamenii lui de încredere, din rândul cărora se detaşează războinicul Tutmosis şi preotul Pentuer. El încearcă să câştige simpatia poporului de jos recurgând la ceea ce azi am numi măsuri populiste sau, în spiritul secolului în care a fost scrisă cartea, la un fel de socialism naiv. Pe de altă parte, tânărul faraon are în vedere declanşarea unui război împotriva Asiriei, menit să reechilibreze bugetul secătuit al regatului. Cu această viziune intră în coliziune concepţia majorităţii preoţilor, ai căror principali reprezentanţi (Mefres şi Herihor) se opun cu îndârjire.

De câştigat vor câştiga cei din urmă, care nu se dau în lături de la utilizarea arsenalului lor de cunoştinţe ştiinţifice în scopuri mai puţin ortodoxe. Răsturnări de situaţie, trădări, elemente de quiproquo, plimbări printr-un misterios labirint etc. (şi chiar un pic de intrigă amoroasă) sunt ingrediente ale unei epici în buna tradiţie a secolului al XIX-lea. Prus e produsul epocii sale; nu-i de mirare că el pune în gura personajelor lui idei care ţin mai degrabă de viziunea darwinistă decât de mistica din Cartea morţilor:

— Stăpâne, lumea în care trăim e supusă unor mari schimbări. Chiar şi în Egiptul nostru găsim ruine de oraşe şi temple ascunse adânc în pământ. A fost o vreme când, în locul Egiptului de Jos, se afla un braţ al mării, iar Nilul curgea pe toată lăţimea văii noastre. în timpuri şi mai vechi, pe locul unde se află astăzi statul nostru tălăzuia marea. Iar strămoşii noştri locuiau o ţară pe care astăzi a înghiţit-o deşertul apusean. Şi mai demult încă, cu zeci de mii de ani în urmă, oamenii nu erau aşa cum suntem noi, ci asemenea maimuţelor, dar care ştiau totuşi să-şi ridice colibe, să aprindă focul, să se apere cu măciuca şi cu pietre. Atunci nu erau nici cai, nici boi; iar elefanţii, rinocerii şi leii erau de trei şi chiar de patru ori mai mari decât animalele cu aceeaşi înfăţişare de astăzi. Dar nici elefanţii uriaşi nu sânt cele mai vechi vietăţi. înaintea lor au trăit reptile şi mai uriaşe, care zburau, înotau ori umblau. Iar înaintea acestora, pământul a cunoscut doar melci şi peşti, iar şi mai înaintea lor numai plante, dar altele, aşa cum azi nu se mai pomenesc...

— Iar şi mai de demult ? întrebă Ramses.

— Şi mai de demult, pământul era pustiu şi gol, iar duhul cel divin plutea deasupra apelor.

Din fericire pentru soarta scrierii sale, Prus rezistă tentaţiei maniheismului. E greu să găsim în Faraonul personaje de o singură culoare; poate cu excepţia notabilă a grecului Lykon, sosia malefică a monarhului, toţi sunt construiţi din bune şi rele. În mod ironic, după înlăturarea prin asasinat a faraonului şi stingerea dinastiei, Herihor, devenit urmaşul lui la tron, ia tocmai acele măsuri pentru care militase sărmanul Ramses. Departe de a fi o carte prăfuită, Faraonul lui Prus prezintă interes nu doar pentru amatorii de proză solidă, ci şi pentru cei care, mai puţin interesaţi de scriitură, caută reflexe politice şi ideologice în lecturile lor.

O lecţie de la soţia maestrului

Cosima Wagner a vegheat cu străşnicie asupra moştenirii muzicale a lui Richard Wagner şi a coordonat celebrele festivaluri de la Bayreuth până în 1906, 23 de ani după dispariţia maestrului. În termenii zilelor noastre, Frau Cosima nu se dădea în lături de la adevărate gesturi de micromanagement şi supraveghea în cele mai mici detalii pregătirea spectacolelor. O mărturie preţioasă a acelor ani ne-a lăsat-o celebra soprană Frieda Hempel în volumul autobiografic intitulat Mein Leben dem Gesang. În 1906 avea 21 de ani, dar bunul renume de care se bucura deja i-a adus distribuirea în rolul primei fiice a Rinului (Woglinde) din Das Rheingold (dar şi rolul uneia din fetele-flori din Parsifal). Iată ce scrie Hempel (traducerea mea):

Aveam repetiţii de trei ori pe săptămână, zile în care repetam dimineaţa şi după-amiaza. Preparatorul nostru era dl. Müller şi aveam senzaţia că vrea să fie mai Wagner decât chiar Wagner. Punea mereu accent pe dicţia perfectă şi m-a pus să repet replica „Hei! Wer ist dort?” din Das Rheingold de vreo cincizeci de ori. În cele din urmă a intervenit doamna Knüpfer, soţia minunatului bas de la Opera din Berlin; juca rolul celei de a doua fiice a Rinului şi ca atare a văzut cum mă torturează acest om. Ea s-a dus la doamna Wagner şi s-a plâns: „Cum poate domnul Müller să chinuiască în felul acesta o voce tânără?” Domnul Müller a fost sfătuit să lase replica în pace. Frau Cosima, foarte conştientă de marele ei nume şi de responsabilitatea pe care o avea, avea obiceiul să vină la teatru şi să ne arate cum ar fi vrut Richard să se interpreteze. O văd şi acum pe scena aceea cum îi spunea lui Isolde să interpreteze replica „vor König Marke zu stehen.” Făcea un gest destul de cochet cu mâna dreaptă. Aşa vroia el. Câteodată Frau Cosima ne deranja de la treabă, dar îi eram desigur devotaţi ca persoană. Siegfried, fiul ei, era mereu bine dispus şi trecea de la o artistă la alta, flirtând şi făcând glume. Frau Beidler, fiica ei, era foarte apreciată.

În imagine, scenă de grup de la Die Eule, restaurantul preferat în epocă al cântăreţilor de la Bayreuth. Frieda Hempel lipseşte din cadru, dar la nr. 6 se poate vedea profilul inconfundabil al lui Siegfried Wagner.