Mama către Bulă: Măi, Bulă, măi... mai pune şi tu mâna pe o carte... şi mai fă şi tu nişte cornete, că uite, nu mai avem din ce să vindem seminţele-astea... (vechi banc)
29 octombrie 2021
Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (III)
22 octombrie 2021
Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (II)
Mihail Cosma subliniază cu satisfacţie controlul deplin pe care îl exercită asupra literaturii „clasa muncitoare” (în realitate, cenzura economică a statului, în urma naţionalizării din iunie 1948). El scoate în evidenţă şi necesitatea conformării literaturii pentru copii la exigenţele ideologice ale epocii:
În ţara noastră, unde
principalele mijloace de imprimare a literaturii de află în mâna clasei
muncitoare, însufleţită de o infinită dragoste pentru copii şi conştientă de
datoriile pe care le are pentru generaţiile viitoare, se pune problema
iniţierii unei literaturi axată pe linia dezvoltării fireşti a celor mici, pe
justa linie ideologică de care sunt animaţi oamenii muncii.
Sintagma „justa linie ideologică” folosită de autor,
topos relativ frecvent şi refugiu facil în faţa argumentelor în anii despre
care vorbim, sugerează fermitate în combaterea oricăror devieri de la
traiectoria sancţionată de ideologia oficială. Inamicul continuă să fie
reprezentat de literatura occidentală, dar problema este în curs de
soluţionare, căci „[o] bună parte din literatura poliţisto-american a fost
aruncată la coş, iar rămăşiţele ei continuă să fie îndepărtate”. Structurat pe
acelaşi calapod retoric cu alte articole din presa vremii, textul de faţă
expune şi el, în treimea sa finală, problemele de actualitate şi direcţiile de
acţiune pentru viitor în perioada de început a literaturii pentru copii şi
tineret din perioada socialistă. Sunt evidenţiate eforturile Editurii de Stat
şi ale editurii Cartea Rusă de a oferi copiilor „o literatură sănătoasă”.
Acestea „au tipărit o serie de colecţii speciale”[1]
şi „[a]par de asemenea mai multe reviste pentru copii”[2],
dar lucrurile sunt departe de a fi perfecte, din cauza unor „deficienţe”
calificate ca fiind „deosebit de mari”.
Multe din aceste deficienţe n-ar fi existat dacă am fi încercat să aprofundăm, cu mai puţină pripeală, uriaşa experienţă sovietică a literaturii şi presei pentru copii. O cucerire a specialiştilor sovietici din acest domeniu este ideea adaptării literaturii şi operelor pentru folosinţa celor mici. Astfel se rezolvă mult disputata controversă asupra fantasticului în literatura pentru copii, ca şi complexele probleme în legătură cu desenul animat. Mânuind metoda realismului socialist, autorii sovietici au înţeles încă de la început că literatura pentru copii trebuie să fie pătrunsă de ideologia de clasă a proletariatului, trebuie să reflecte lupta şi victoriile Partidului oamenilor muncii, adaptând toate acestea la caracterele cele mai fireşti pe care le manifestă sufletul copiilor.
Principala problemă semnalată de Mihail Cosma (şi
rezolvată, pare-se, de scriitorii sovietici) este reprezentată de utilizarea
elementelor fantastice în literatura pentru copii, aflată în aparentă
contradicţie cu comandamentele realismului socialist. Necesitatea unei
literaturi diversificate a fost şi ea soluţionată în Uniunea Sovietică, unde
„nu apare un singur tip de cărţi, o presă uniformă pentru toate vârstele
copilăriei. Cei din anii preşcolari îşi au albumele speciale dominate de
descrieri animate; copiii din primii ani de şcoală au revistele lor, cei din
anii înaintaţi de asemeni, ca şi adolescenţii. O sumedenie de reviste în care
literatura este dozată după dominantele caracteristice vârstei şi evoluţiei
copiilor. Acelaşi principiu se aplică şi în ceea ce priveşte cărţile pentru
copii”. Autorul are dreptate. În Uniunea Sovietică existau, încă din primii ani
de după Revoluţia din Octombrie, preocupări legate de compartimentarea
literaturii juvenile pe categorii de vârste. Importanţa unei asemenea metode
este subliniată de voci dintre cele mai influente, precum N. K. Krupskaia (soţia
lui Lenin). Într-un articol apărut în 1926 în revista Pe drumuri spre o şcoală nouă, ea insistă asupra împărţirii
cărţilor pentru tineret în categorii corespunzătoare unor grupe de vârstă[3].
(Va urma)
[1] Seria Literatură pentru copii şi tineret de la Editura de Stat
(înfiinţată chiar în 1948) şi va reprezenta nucleul din care se va constitui în
scurt timp Editura Tineretului. În cadrul Literaturii pentru copii
şi tineret apare o serie de poveşti, dintre care cităm Povestiri pentru Lenuţa de Mamin Sibiriak, Moş Gerilă şi Primăvara de Vitali Bianki sau Apa vie de Vlad Muşatescu (prelucrare a unui basm rusesc). Cartea
Rusă are şi ea o serie de literatură pentru copii (în 1948 apare aici Floarea de piatră şi alte basme din Ural de Pavel Bajov) şi scoate o întreagă colecţie tematică (Bucuria copiilor).
[2] Pe 12 aprilie 1947 îşi începe apariţia revista Licurici, redenumită Cravata roşie în 1953, din februarie
1948 apare Pionierul, iar Universul
copiilor este reorganizat şi apare cu un conţinut „corespunzător”, între martie
şi iunie 1948, fiind transformat cu începere de la 5 ianuarie 1949 în Pogonici.
A se vedea, pentru o prezentare detaliată a revistelor pentru copii şi tineret
din perioada 1948-1953, Ana Enescu, Ideologie,
propagandă şi manipulare în revistele pentru copii din România (1948-1965),
Editura Universităţii din Bucureşti, 2015 şi lucrarea lui Dodo Niţă şi Alexandru
Ciubotariu, Istoria benzii desenate
româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010. Despre revistele pentru copii,
cu o preocupare specială pentru grafică şi ilustraţii, se va scrie critic în
mai multe articole apărute în presă cu începere din 1948.
[3] N. K. Krupskaia, Aprecierea cărţii scrise pentru
copii, Pe drumuri spre o şcoală nouă nr. 1 (1927), traducere românească în N. K.
Krupskaia, Despre literatura pentru copii
şi îndrumarea micilor cititori, Ministerul Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor
Culturale, Bucureşti 1955.
15 octombrie 2021
Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (I)
Autorul subliniază de la bun început miza importantă pe care o are în noul context social-politic literatura juvenilă:
Uriaşul proces de primenire prin care trece ţara noastră şi care duce la o serie de transformări pe plan cultural - de pildă consecinţele pe care le va avea aplicarea în practică a reformei învăţământului - readuc această problemă într-o actualitate imediată. Ca niciodată până astăzi, discuţia asupra liniilor directoare pe care trebuie să evolueze preocupările pentru hrana spirituală a „celor mici” devine presantă, imperioasă. Şi credem că nimic nu trebuie să ne împiedice de a trece la o adâncă analiză a acestor probleme, la dărâmarea „bunelor tradiţii”, la însuşirea celei mai avansate experienţe - aceea a literaturii sovietice - la crearea unui climat nou pentru noile mlădiţe.
O bună parte a articolului este consacrată, în spiritul vremii, combaterii tendinţelor burgheze („bunele tradiţii”)
Reconsiderând trăsăturile care reies din esenţa de clasă a literaturii burgheze pentru vârstele mici, este util să ne oprim asupra unora din aspectele mai puţin subliniate. Ideologia claselor exploatatoare şi-a răsfrânt substratul antiuman, antisocial, de diferenţiere şi apel la josnicie, şi în câmpul „nevinovatelor” producţii literare pentru copii. Povestea „Cenuşăresei” care este sortită să aştepte pe „mărinimosul” făt de împărat... pentru a se căsătoriei şi a se salva de... mizerie; morala „fericiţi ei săraci cu duhul: etc., pe care o ascund atâtea şi atâtea basme care predică renunţarea; fantasticul dus până la utopie în povestirile cu „balauri” şi monştrii de aceeaşi categorie - toate acestea ascund fie tema împăciuirii dintre clase, fie scopul ruperii conştiinţei copiilor de orice tangenţă cu realitatea, ascunzându-se astfel aspectele adevărate şi hidoase ale societăţii capitaliste.
Apare aici dificila chestiune a conţinutului ideologic al scrierilor literare. Specie literară „cu probleme” pentru concepţia filozofică materialistă, basmul este una din nucile greu de spart pentru teoreticienii literaturii pentru copii din primii ani ai republicii. El nu poate fi pur şi simplu expulzat din canon ca formă tributară unor concepţii sociale învechite, care nu evidenţiază lupta de clasă, căci epicul pe care îl ilustrează exercită o puternică atracţie asupra copilului, atracţie care poate fi canalizată şi instrumentalizată. Pe de altă parte, basmul conţine prin însăşi natura sa elemente fantastice care ameninţă să intre în coliziune cu dogma materialistă sau cu metoda de creaţie a realismului socialist, permanenţe oficiale ale vremii. După cum vom vedea cu mai multă claritate în analiza unor materiale viitoare, va trebui creat un basm de tip nou, curăţat de etica „burgheză”, de personaje supranaturale greu asimilabile[3]. La teoria şi practica „noului basm” vor aduce contribuţii importante autori precum Al. C. (Corodar) Constantinescu, Vladimir Colin şi, ceva mai târziu, înspre finalul celui de al şaselea deceniu al secolului trecut, Lucia Olteanu.
În literatura americană recentă toate aceste „calităţi” au câştigat recordul „ingeniozităţii”. Cărţile destinate copiilor, când nu oferă teme din lumea unor planete imaginare, a fantasmagoriilor construite până la tâmpirea imaginaţiei, aduc episoade din viaţa gangsterilor, cărora li se atribuie geniu, curaj, „eroism”. Sportul exacerbat devine o raţiune a existenţei, o expresie a unui afacerism fără scrupule. Albumele pentru copii sunt mereu mai mult lipsite de textul scris, înlocuit cu desenul animat, ceea ce duce treptat la o atrofiere a gustului lecturii. De asemenea comercianţii yankei nu uită să imprime peste tot atmosfera necesară politicii oficiale. Discriminările rasiale, ideea „supremaţiei” civilizaţiei dolarului, goana după „business”, morala revolverului, crima la fiecare pas, iată numai câteva din izvoarele preferate ale scriitorilor americani care sunt oferite imaginaţiei fragede ale [sic] celor mici. O consecinţă a acestui fel de „literatură” este fără îndoială şi un alt record pe care l-au câştigat americanii: cel mai mare coeficient al criminalităţii infantile de pe glob. Influenţa ei este resimţită în toate ţările burgheze din Apusul Europei. Nu demult, în mai 1948, s-a putut admira la o expoziţie a „Presei pentru copii” organizată la Paris, „bogăţia” motivelor decadente a autorilor de literatură pentru copiii din ţările apusene. N-au lipsit nici povestirile de „tip negru” şi nici măcar absurdităţile „suprarealiste” ale unor autori ca Dali[4] etc. Mii de scrisori de protest au primit din partea părinţilor ziarele „Ce soir” şi „Humanite” [sic], care au declanşat o susţinută campanie împotriva „pericolului public” pe care îl prezenta expoziţia.
Recunoaştem cu uşurinţă în rândurile de mai sus tema favorită a infernului din ţările capitaliste, mai ales din Statele Unite, în care literatura pentru copii, subjugată de interese pur mercantile, serveşte scopuri malefice. Este tema îmbrăţişată şi de autorul articolului din Muncitoarea din 24 octombrie 1948, despre care am scris acum câteva săptămâni aici, iar arsenalul de acuzaţii este practic acelaşi. Mihail Cosma atacă şi grafica americană pentru copii şi tineret, subiect al unor acerbe critici în epocă. Este vorba (termenul în sine nu este folosit) de celebrele „comics-uri”, corespondentele de peste ocean al benzilor desenate europene. demonizate pentru mesajul lor violent şi antiintelectual. Critica „comics-urilor” americane ocupă un loc important în economia înfierării, în primul deceniu de socialism, a culturii burgheze americane, iar asupra acestui subiect vom reveni. (Va urma)
Postarea este ilustrată cu o caricatură de Eugen Taru apărută în Contemporanul din 5 noiembrie 1948, care înfăţişează agenţii „civilizaţiei” occidentale, în realitate delincvenţi şi nazişti.
[1] Literatura română în anul 1948, în Naţiunea nr. 830 din 29 decembrie 1948.
[2] Unul din puţinele articole generale este publicat de
Elena Pătrăşcanu în Flacăra din
februarie 1948 (Literatură, teatru şi
pictură pentru copii). Cu foarte puţină vreme înainte de reţinerea ei odată
cu căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, scenografa, pionieră a
teatrului de păpuşi în ţara noastră, subliniază importanţa literaturii în
procesul de educaţie a cetăţenilor noii republici, pledând pentru „dreptul la
fantezie”. Este desigur vorba nu de o fantezie anarhică, aplicare a unor „principii
educative perimate, de natură burgheză”. Artista se pronunţă pentru eroi „cu
conţinut nou”, legaţi de viaţă, ale căror fapte pot fi explicate. O altă
discuţie generală îi este prilejuită lui Mihail Cosma de scrisoarea părintelui
neliniştit despre care am scris nu demult pe acest blog (articolul apărut în România liberă din 18 iulie 1948). De
asemenea, am scris despre articolul lui Radu Lupan apărut în Contemporanul din 1 octombrie 1948.
[3] Găsim în această concepţie, în mod poate surprinzător, reminiscenţe ale teoriei aristotelice a verosimilităţii şi necesităţii („În zugrăvirea caracterelor, ca şi în îmbinarea faptelor, trebuie, de asemenea, să se caute totdeauna necesarul sau verosimilul, aşa încât să fie necesar sau verosimil ca un personaj să vorbească sau să acţioneze într-un anumit fel şi ca, după cutare lucru, să urmeze neapărat cutare altul”. (Aristotel, Poetica, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1957)).
[4] Salvador Dalí, criticat intens în presa anilor 1940-1950 pentru excentricitate, suprarealism şi relaţii de prietenie cu dictatorul spaniol Franco, este treptat reevaluat. În jurul anului 1958 apar materiale în care sunt apreciate lucrările daliniene din perioada „realistă” şi se admite că avem de a face cu un artist talentat, care a avut o perioadă „sinceră” valoroasă, insistându-se asupra actelor excentrice (benigne) ale acestuia.