Pe melomanul
wagnerian îl găseşti în cele mai neaşteptate locuri. În vastele sale memorii
carcerale publicate sub titlul Închisoarea
noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid evocă întâlnirea, în Penitenciarul
Piteşti, cu Mihai (Mişu) Orleanu, fiu de fost ministru liberal, deţinut politic
şi „om de o rară sensibilitate sufletească, mereu optimist şi un idealist
incorigibil”. Dincolo de aceste date personale, Mişu este (şi rămâne, până şi
închisoare) mare amator de muzică de Wagner. Se ştie bine că adesea adepţii
patriarhului de la Bayreuth nu sunt simpli degustători ai muzicii maestrului;
ei îşi asumă rolul unui apostolat muzical sui generis şi propagă în cele mai
neaşteptate medii creaţia idolului lor. Orleanu nu face excepţie, iar Ion
Ioanid îi consacră un paragraf grăitor:
Mare meloman şi mai ales pasionat de Wagner, îi cunoştea
toate operele pe dinafară. Cât am stat cu el în celulă la Piteşti, îmi vorbea
ore întregi despre muzica wagneriană şi îmi exemplifica pasajele mai importante
din operele lui, imitând uimitor de sugestiv sunetele instrumentelor
suflătoare. Pasiunea pe care o punea în expunerile lui era atât de captivantă, încât
reuşise să mă facă până şi pe mine să vibrez într-un domeniu pentru care nu
aveam nici o înclinaţie, lipsindu-mi şi urechea şi cultura muzicală.
Mai mult, arta
cere sacrificii, iar deţinutul le face fără multe ezitări:
Mişu Orleanu a plătit cu multe zile de beci pasiunea lui
pentru Wagner, neputând pune o surdină la trompeta pe care o imita suflându-și
în pumni. Din beci se întorcea şi el flămând şi îngheţat, ca oricare din noi,
dar cu o bucurie în ochi, care nouă ne lipsea după câte o săptămână sau zece
zile petrecute în izolare. „N-o fi plăcut să stai în beci, dar cel puţin poţi cânta
în voie, că nu te aude nimeni“, avea obiceiul să spună când se înapoia.
Şi-apoi, realizând că se afla din nou în celulă, unde trebuia să aibă grijă să
nu i se audă trompeta pe coridor, adăuga indignat: „Cine a mai pomenit Wagner cântat
în surdină!“
Greu de spus
dacă pasiunea lui muzicală l-a ajutat pe Orleanu să depăşească condiţiile grele
din penitenciar. Totuşi, povestea lui are happy end, căci memorialistul încheie
cu un pasaj optimist:
După eliberarea noastră din 1964, l-am întâlnit întâmplător
pe Mişu Orleanu, pe stradă, în Bucureşti. Era acelaşi. Tot optimist şi plin de
încredere într-un viitor cu adevărat liber!
Că Wagner nu
merge cântat în surdină o arată şi fotografia care ilustrează postarea de azi.
Luată din volumul Ring Resounding de
John Culshaw, ea înfăţişează ampla partidă de alămuri cu opt cornuri şi patru
tube wagneriene care s-au folosit la înregistrarea operei Das Rheingold în celebra ediţie DECCA (1958).
