Lungul secol al XIX-lea (aşa l-a numit,
într-un alt context, Hobsbawn) aduce o adevărată liberalizare a receptării
muzicii „grele” şi o lărgire a cercurilor consumatoare. Dacă la început
ascultătorii se recrutau mai ales din rândul elitei (semi-)profesioniştilor, al
celor care erau în stare să descifreze o partitură şi se pricepeau la dicteul
muzical, sfârşitul de veac aduce în sălile de concert omul de pe stradă,
amatorul de muzică lipsit de instruire. Acuzat adesea de academism, Brahms nu e
adeptul acestei veritabile democratizări. Iată câteva note care îi sunau prost
vienezului:
Brahms articula o îngrijorare răspândită pentru declinul
normelor care însoţeau, în timpul vieţii sale, extinderea auditoriului. Noua
generaţie devenea consumatoare de lexicoane, ghiduri de concert şi prezentări
jurnalistice, genuri care se bucurau de un succes imens în anii 1880 şi 1890. Renumitul
ghid de concert al lui Hermann Kretzschmar, apărut în primă ediţie în 1887
[...] ne oferă o imagine concisă a standardului de educaţie de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Kretzschmar presupunea că publicul este suficient de
educat pentru a sesiza schimbările de cheie, liniile melodice şi timbrele
orchestrale. Filarmonica din Viena s-a simţit prima oară nevoia de a introduce
programe de sală descriptive în anii 1890. Atât în aceste programe, cât şi în
ghidul lui Kretzschmar descrierea narativă funcţiona ca un fel de mecanism de
traducere, conceput pentru a-i permite ascultătorului să urmărească muzica şi
să o reţină, oferindu-i o naraţiune descriptivă înrudită cu proza de ficţiune,
ghidurile de călătorie sau reportajul jurnalistic.
Că la acest capitol Brahms făcea parte din
tabăra perdantă e acum limpede. La vremea respectivă, în focul luptei, în care
de o parte a baricadei se aflau un Wagner sau un Bruckner, iar de cealaltă, un
Brahms sau un Hanslick, era mai greu să intuieşti cui avea să-i dea dreptate
istoria.
Citatul este luat din volumul Brahms and His World (editor Walter Frisch). Traducerea este a mea. Imaginea, reprodusă din lucrare, îl înfăţişează pe Brahms în 1860, când era mai puţin conservator decât la bătrâneţe.
