Din capul locului o spun, sunt pe deplin nepriceput la
fotbal, aşa că probabil n-am fost în stare să trăiesc cu intensitatea necesară
meciurile la care se face referire la tot pasul în Balonul e rotund (Editura Tineretului, 1956), roman pentru copii şi
tineret scris de Eugen Barbu cam în aceeaşi perioadă cu mult mai celebra Groapă. Controversatul prozator a fost
mare microbist, iar cartea de faţă e şi ea rolul acestei pasiuni. Tratamentul
temei sportive nu e din cale-afară de plin de originalitate; să nu i-o luăm cu
toate acestea în nume de rău, căci libertarea de mişcare în tratarea
materialului era foarte mică, cu tot dezgheţtul produs după moartea lui Stalin.
Eroii se recrutează dintre elevii unei şcoli de băieţi din cartierul Griviţa,
zonă preferată de altfel de autor şi pentru alte scrieri. Ei sunt prinşi în
focul unor confruntări sportive în care suntem introduşi încă din prima scenă.
Aceasta înfăţişează deznodământul partidei foarte
echilibrate dintre două echipe cu nume fistichii, Rândunica şi Turcaleţul,
reprezentând clasele a cincea şi a şasea. (Ne)acordarea unui gol se face
printr-un sistem foarte original. Arbitrul recunoaşte că n-a urmărit faza cu
atenţie, aşa că recurge la onoarea pionierească a atacantului (Ştefan) şi
portarului:
– Ca să fiu sincer, n-am
fost atent. Se mai întâmplă! Te întreb însă deschis, pe cuvântul tău de
pionier: a fost sau n-a fost gol?
După aceea, arbitrul
se întoarse spre portar:
– Pe cuvântul tău de
pionier: a fost sau n-a fost?
[...]
Portarul [...] zise cu
mândrie:
– Pe cuvântul meu de
pionier că n-a fost gol!
– Ştefane, ai ceva de
spus?
– Nu! Dacă şi-a dat
cuvântul, ajunge!
Simplu şi eficient. Tema onoarei pioniereşti domină de
altfel cartea, impregnată de un eticism tipic scrierilor din epocă. Din scenă
nu lipseşte instructorul de pionieri, care, prezenţă discretă, se asigură că
lucrurile nu ies din cadrele bine stabilite.
Intriga întregii tărăşenii o constituie oferta unui
antrenor de la cercul sportiv „Tânărul dinamovist” de a selecta pentru echipa
lui pe membrii acelui team care va câştiga turneul organizat în şcoală. În
paranteză fie spus, dat fiind cadrul geografic al acţiunii te-ai fi aşteptat ca
antrenorul să fie mai degrabă de la Rapid; e posibil ca preferinţa pentru Dinamo
să fi ţinut de anumite comandamente ideologice mai subtile. Oricum, bătălia
începe, iar la ea particicipă, alături de Rândunica
şi Turcaleţul pomenite mai sus, şi
echipa Val-vârtej, a elevilor din
clasa a şaptea. De la bun început aceştia sunt outsiderii. Aflaţi în preajma examenului de admitere în clasa a
opta, ei nu par nici prea înzestraţi cu calităţi sportive, drept care li se
zice „ciuca bătăilor” sau „tocilarii”.
Cine crede că lucrurile sunt tranşate se înşeală.
Val-vârtejenii au totuşi atuul maturităţii şi se organizează, adună material
sportiv, ba chiar îşi găsesc un antrenor în persoana tatălui unuia dintre
copii. Acesta („şeful”) jucase în tinereţe la o anume echipă Biruinţa; nu numai atât, omul e şi model
de viaţă, fiind geamgiu fruntaş la ditamai Atelierele Griviţa. Şi dacă asta
n-ar fi de ajuns, pregătirea urmează a se face prin metode ştiinţifice, după Tactica
jocului de fotbal a sovieticului B. A. Arkadiev, dovadă că aluziile la marele
prieten de la Răsărit făceau încă
parte din canon.
Personajele, şcolarii fotbalişti, sunt vii şi conturate
destul de bine prin reacţii şi limbaj, au nume şi porecle pitoreşti (Sergiu zis
Marcă poştală sau Guadelupa, Clipici, Romică Şaibă, Bolidul, Nicu etc.) Nu-s ei
toţi premianţi şi mai fac şi şotii benigne, dar sunt sufletişti şi pun totul în
slujba colectivului. Oi rătăcite nu există. Condiţia de a avea note de trecere
pentru a face parte din echipă e respectată fără crâcnire; aceia (foarte
puţini, de altfel) care nu o indeplinesc sunt îndepărtaţi. Cine a câştigat
întrecerea nu spun şi nici nu prea contează. Balonul e rotund are o anume prospeţime, în ciuda poncifurilor
inevitabile; autorul era, fără îndoială, talentat.
Volumul este ilustrat de D. Dobrică.
