Ut pictura... dar nu întocmai

Dintr-un interviu cu Matisse luat în 1945 de criticul Léon Degand:

Fără îndoială, trebuie să pictezi aşa cum semnezi, fără constrângeri. Acrobatul îşi execută numărul cu uşurinţă şi în aparenţă fără efort. Să nu pierdem din vedere acel lung travaliu de pregătire care i-a permis să ajungă la acest rezultat. La fel şi cu pictura. Posesia mijloacelor trebuie să treacă de la conştient la inconştient prin intermediul lucrării şi abia atunci poţi lăsa impresia de spontaneitate.

Pictura cere organizare prin mijloace foarte conştiente, foarte coordonate, la fel ca în celelalte arte. Organizarea forţelor – culorile sunt forţe – la fel ca în muzică organizarea acordurilor. Dar să nu confundăm pictura cu muzica. Acţiunile lor sunt numai paralele. N-ai cum să ştii cum să transpui în pictură simfoniile lui Beethoven.

Când eram tânăr cântam la vioară (adică până la vârsta de cincisprezece ani, spune secretara lui). Am vrut să ating un nivel tehnic prea complicat şi am ucis sentimentul. Acum prefer să îi ascult pe ceilalţi.

Citatul este luat din Jack D. Flam, Matisse on Art (traducerea mea). Imaginea reproduce tabloul Muzica din 1939 (de aici).

☺☺ Andrei Pogorilowski - Nic Studeno. Al doilea cartuş

Caragiale nu ne spune mare lucru despre ce căuta neamţul în Bulgaria, lipsind poate literatura noastră de o relatare interesantă; în Nic Studeno. Al doilea cartuş (Cartea Românească, 2013) Andrei Pogorilowski are grijă să ne spună mult mai munte despre ce căuta un bulgar în România, mai apoi în Franţa şi iar în România. Romanul e tocmai povestea „fiul rătăcit al unor ţărani bulgari de la marginea Olteniei” care purtase, iniţial, numele de Nikola Studenov, pentru ca în ultima parte vieţii să şi-l schimbe în cel al eroului eponim. Este, aşadar, un tânăr cu origini nu tocmai aristocratice, dar bine înzestrat de la natură cu tot felul de însuşiri, fizice şi intelectuale, ba chiar şi cu acel noroc pe care îl au personajele din comediile burleşti şi care îi ajută să treacă cu bine prin situaţii care ar putea fi tragice dacă n-ar avea o aparenţă de caraghioslâc.

Prima parte a cărţii – o scriere destul de simetrică, de altfel – e un adevărat Bildungsroman. Născut cu câţiva ani după război, se formează în Craiova anilor 1960 şi este, în ciuda lipsei de tradiţie intelectuală, însetat de studiu. Nimereşte în siajul unui grup de domni din vechiul regim care aveau un salon de conversaţie sui generis  (aşa-numita „tolbă cu poveşti”, vagă reminiscenţă a galeriei cu viţă sălbatică a lui Ţoiu). Experienţa îi va prinde bine, pentru că îi va permite să se cizeleze; de asemenea, ea îi prilejuieşte întâlnirea cu domnul Teiu, fostul legionar, care îl va ajuta să fugă din România traversând Dunărea înot. Tot la partea de formare trebuie incluse şi căutările erotice soldate cu eşecuri tragicomice (episodul Deliana) sau cu catastrofe precum incendierea ţigăncii care îl iniţiază pe tânăr, episod care aminteşte de distrugerea casei Irinucăi din Amintirile... lui Creangă.

Această primă secţiune este de altfel şi cea mai bine realizată. Romancierul stăpâneşte bine tehnica povestirii, ştie să istorisească cu umor şi nu fără miez lexical. Se conturează un protagonist ce aduce oarecum cu Ilie Cazane al lui Răzvan Rădulescu (despre care am scris aici). Câteva episoade sunt memorabile; reţinem întâlnirile cu securiştii vechi şi mai noi şi nu în ultimul rând celebra semnătură care iţi permite să nu fii tras la răspundere când ţi-o pui pe documente.

Evadat din România comunistă, Studeno(v) ajunge la Paris, face trei doctorate la universităţi occidentale şi devine o ciudată combinaţie între un gigolo iubitor de femei şi maşini puternice şi un academic serios şi aplicat. Verva din primele zeci de pagini ale cărţii se cam stinge; asta nu pentru că autorul n-ar continua să ne bombardeze cu întâmplări şi păţanii care de care mai fistichii, ci pentru că el cedează tentaţiei de a şarja în permanenţă, de a îngroşa lucrurile şi de a creiona noi şi noi personaje minore, rămase nefinisate pe la margini. Lui Nic Studeno revenirea în patrie după decembrie 1989 nu i-a priit; personajul, angajat într-o carieră didactică la una din universităţile prăsite de foştii securişti, sfârşeşte rău. Bine nu i-a făcut repatrierea nici romanului al cărui erou e Studeno, iar cititorul poate rămâne cu regretul că o carte care se arăta promiţătoare nu şi-a onorat până la capăt angajamentul estetic.

Fact checking

Celebrul film indian din anii 1950 în care Raj Kapoor joacă rolul unui outsider sosit la Bombay în căutarea succesului, producţie care a stârnit entuzisamul publicului românesc de acum câteva decenii, se numea Articolul 420, nu Articolul... 429, aşa cum apare el pomenit în roman în legătură cu o întâmplare altminteri hazoasă. 

Dimény István - Ionică, maimuţoiul şi plastilina

Tradusă (probabil şi binişor adaptată) de Mircea Sântimbreanu, autor de cărţi pentru copii renumit în epocă, cartea Ionică, maimuţoiul şi plastilina a autorului maghiar Dimény István apare în 1965 la Editura Tineretului. E un miniroman de aventuri, cu numeroase întâmplări şi destui eroi, unii din lumea animalelor. Protagonistul, Ionică, e un băieţaş care se putea considera, în comunism, de familie bună, căci locuieşte într-un cartier de blocuri dat în folosinţă cu numai şase luni în urmă, iar părinţii lui sunt muncitori. Copilul se joacă, în buna tradiţie a anilor 1960, de-a cosmonautul (mitologia cuceririi cosmosului e, desigur, un topos prezent până la saturaţie în literatura vremii). Şi probabil că ar fi continuat să se joace de-a pionierii spaţiului până la ultima pagină dacă n-ar fi apărut un vecin cam ciudat, Sandu Sandu, care nu are numai un nume obţinut printr-o reduplicare perfectă, ci şi un titlu pe măsură, fiind doctor-doctor, adică deţinător a două doctorate.

Exasperat de zgomotul îngrozitor produs de Ionică în joaca lui de-a călătoria interplanetară, Sandu Sandu îi face cadou o cutie cu plastilină şi îl invită să treacă la modelat figuri. Este punctul de inflexiune în existenţa (ludică) a băiatului. Începutul e totuşi lipsit de prea mult entuziasm, căci Ionică crede că plastilina se va transforma în figurinele dorite la o simplă comandă, ceea ce nu se întâmplă - nici n-ar fi permis-o etica muncitorească. Gata să abandoneze lupta, copilul încearcă să se joace ba cu Tereza grasa, o vecină corpolentă şi care vine mereu de la piaţă cu sacoşele pline, ba cu administratorul de bloc, dar fără succes. Tot la doctor-doctor ajunge, iar acesta îl va expedia într-o adevărată călătorie iniţiatică în care va întâlni tot felul de animale, ba o girafă, ba un iepure curajos, ba un leu fricos ca în Vrăjitorul din Oz, ba un cangur. Firesc de fapt, pentru că paşii îl poartă la grădina zoologică.

Acum începe cariera de moderator în plastilină a lui Ionică. El fixează în acest material precar siluetele animalelor întâlnite şi se pregăteşte să participe la un concurs pentru „cele mai reuşite  modelări de animale” organizat de o aşa-zisă asociaţie a animalelor pădurii. În calea câştigării concursului nu par să existe obstacole serioase... când apare un rival misterios, Şmecherilă saşiul, care îl sfidează şi îl provoacă la un duel de specialitate. Nici vorbă să poată afla cine e challengerul, acesta nu se arată la faţă, mulţumindu-se să trimită bileţele cu mesaj sfidător:

Avem de a face cu un adevărat personaj de tip Nemesis, ca în scenariile hollywoodiene, hărţuitor nemilos al protagonistului, căruia încearcă să-i compromită cu orice chip şansele de reuşită. Noroc că, tot ca într-un film american de acţiuni, totul se termină cu bine. Se dovedeşte că Şmecherilă, de felul lui un maimuţoi lăudăros, e un simplu imitator care nici măcar nu joacă după regulile jocului, încercând să trişeze ajutat de vulpe. Concluzia tărăşeniei o trage - doctoral şi pisălog - Sandu Sandu, care ţine o mică predică cu lungă bătaie etică şi estetică şi cu un vizibil exces de virgule:

– A imita e un obicei maimuţăresc, spuse, privindu-l sever pe Şmecherilă. [...] Schimbul de experienţă e cu totul altceva, declară doctorul. E drept că maeştrii învaţă unul de la altul, prin schimb de experienţă. Numai cine învaţă, gândeşte! Cine imită, nu-şi pune mintea la contribuţie. Maimuţăreşte, n-are o contribuţie personală. De aceea figura modelată de Şmecherilă e nereuşită şi caraghioasă.

Doctorul îşi ridică degetul arătător.

– Să nu imiţi niciodată pe nimeni. Învaţă, dar fii tu însuţi şi gândeşte, încheie Sandu Sandu.

După aşa o cuvântare, lui Ionică nu-i rămâne decât să se trezească, deoarece totul fusese evident numai un vis pe care îl avusese ațipind în aşteptarea unei vizite la... grădina zoologică.

 Volumul este frumos ilustrat cu desenele lui Eugen Taru.

☺☺☺ Maria Banuş - Însemnările mele (1927-1999)

M-am luptat în această vară cu mamutul de peste 1500 de pagini (digitale) reprezentat de Însemnările mele (1927-1999), jurnalul intim ţinut de Maria Banuş timp de peste şapte decenii (Cartea Românească, 2014). Ar fi totuşi ipocrit să mă plâng şi să nu recunosc că a fost o lectură de cele mai multe ori interesantă (pe alocuri, pasionantă de-a dreptul), aşa că timpul alocat cărţii n-a fost pierdut. Materialul, extrem de bogat, nu poate fi expus într-o simplă postare de blog, aşa că mă limitez la câteva observaţii fără vreo pretenţie de rigoare sau obiectivitate.

Sunt, desigur, două mari etape corespunzând în mare celor două volume ale ediţiei tipărite. E mai întâi perioada primei tinereţi, de până în 1944-1945, când poeta debutează cu promiţătorul volum de versuri Ţara fetelor (1937), îşi face studiile şi activează în mişcarea comunistă clandestină. Sunt anii unei iubiri intense şi devoratoare pentru Zaharia Stancu, un bărbat atrăgător şi cu o imagine foarte diferită de cea propagată decenii la rând de manualele şcolare. Cum viitoarea scriitoare are nu doar un trup care cere să i se dea ce e al lui, ci şi o minte scormonitoare, există şi un bărbat care răspunde acestor cerinţe, în persoana lui C.I. Gulian („Richi”). În fine, cel de al treilea bărbat din viaţa Marioarei este cel cu care se căsătoreşte, Sorin, inginer constructor, soţ devotat şi atent, dar incapabil să stârnească mari pasiuni.

Am putea spune că în bună măsură textura Însemnărilor... se obţine din întreţeserea notelor despre cei trei. Richi, intelectual cu bune studii filozofice în Franţa, exercită la început o adevărată fascinaţie asupra prietenei sale; devenit ulterior, în anii 1950, tartor al vieţii academice, el îşi dezvăluie personalitatea meschină şi îngustă, deşi relaţiile cu memorialista de prelungesc, cu hopuri, până după 1990. Ar fi, schimbând ce e de schimbat, o relaţie echivalentă, chiar dacă de durată mult superioară, cu cea dintre Jeni Acterian şi Emil Cioran. Sigur că între C.I. „Richi” Gulian şi iconoclastul naeionescian e o diferenţă de câteva clase, dar cuplul Marioara-Richi reproducea, pe partea stângă a ideologiei din perioada interbelică, ceva din perechea spirituală Acterian-Cioran. Nici relaţiile cu Zaharia Stancu nu au parte de happy end, mai ales din cauza acestuia, cinic, cupid şi egoist, chiar dacă înzestrat cu farmec şi inteligenţă. Anii de comunism acţionează şi aici, ca şi la Gulian, ca un revelator al racilelor individuale. Noroc cu Sorin, soţ credincios şi tată bun al celor doi băieţi, Petre şi Tudor (născuţi imediat după război), cu care poeta conviețuiește până la adânci bătrâneţi.

Cea de a doua etapă a Însemnărilor... este cea cuprinsă între 1945 şi 1999. În partea ei de început (zisă Hronicul feciorilor) ea reprezintă o operă colectivă, căci în caiet scriu nu doar autoarea, ci şi Sorin sau mama Mariei Banuş. Sunt pagini consacrate primilor ani de viaţă ai copiilor. Se trece foarte repede peste anii de stalinism (1949-1955), probabil din cauza lipsei de timp şi – cine ştie? – de teamă că notaţiile intime ar putea cădea pe mâna cui nu trebuie. Sunt anii în care Maria Banuş activează intens în domeniul social-politic şi îşi dobândeşte renumele de scriitoare comunist-stalinistă. Această faimă tristă şi (să nu ne ferim de cuvinte) meritată o va urmări decenii de-a rândul, chiar după liberalizările succesive din perioada 1956-1971. Autoarea are parte de traiectoria multor intelectuali evrei: oameni iniţial sincer ataşaţi cauzei, persecutaţi în anii regimului antonescian, aflaţi în primele rânduri ale activităţii politice în anii cei mai siniştri ai comunismului, daţi la o parte ulterior în momentul în care se impune linia naţional-comunistă iniţiată de Gheorghiu-Dej şi continuată de Nicolae Ceauşescu.

E firesc aşadar ca a doua mare secţiune a memoriilor să fie impregnată de regrete, frustrări şi diatribe, deopotrivă la adresa celor de-o vârstă, dar români (Beniuc, Jebeleanu) sau a lupilor tineri (Nichita Stănescu, Ana Blandiana sau Fănuş Neagu). Nu scapă de încondeiere nici coreligionari precum colegele poete Veronica Porumbacu şi Nina Cassian sau criticul Ov. S. Crohmălniceanu, al căror oportunism nu e trecut cu vederea de autoare. Pentru cei interesaţi de istoria micii noastre lumi literare, paginile alcătuiesc un redutabil compendiu de informaţii, nume şi observaţii, cu sute de episoade şi întâmplări, adevărată comedie de moravuri a deceniilor şapte-nouă ale secolului trecut. E păcat că editorul, care părea iniţial pus pe fapte mari, cu note detaliate la primii ani, îşi diminuează treptat până la dispariţie prezenţa şi ne lasă de multe ori în ceaţă în legătură cu numeroase prescurtări sau nume.

Lăsând la o parte istoria „mare”, consemnată în detaliu în carte, ne putem fixa atenţia pe microuniversul familiei, bine reprezentat şi el. Găsim în Însemnări... multe note despre rude (mamei şi bunicii materne le sunt consacrate multe pasaje) sau despre o lume de prieteni şi cunoscuţi azi uitată, de asemenea, paragrafe remarcabile despre boală şi decrepitudine. Din acest univers „intim” am pescuit următoarele rânduri, scrise în 1927 (la 13 ani), un autoportret al adolescentei care prefigurează cam tot ce va urma:

Ar fi inutil să mă mai descriu, când am să fiu mare sau bătrână (adică, fată bătrână) şi o să-mi cadă în mâini acest caiet o să ştiu să-mi aduc aminte figura din copilărie pentru că o să fie şi peste 20 tot aşa urâtă ca şi acum, poate mai pocită, mai zbârcită. Eu n-am nici o speranţă să mă fac mai frumoasă: gura rămâne tot în formă de bot şi cât o gură de cuptor, ochii rămân tot mici şi spălăciţi, nasul tot lat, fruntea tot mică şi păroasă, părul rar şi unsuros iar pe deasupra, ca o binefăcătoare pulbere roşiatică, pistruiaşii de jidăncuţă. N-ar fi nimic dacă numai asta ar fi partea urâtă, dar mai sunt şi mâinile şi picioarele care încadrează acest tablou simpatic al persoanei mele. Nişte ciolane păroase (mai bine zis împădurite), lungi şi a căror culoare variază după climă: când roşii, când vinete. Iar la vârf, ca un ultim ornament, sunt degetele degerate şi bătătorite. Deşi nu am vrut, totuşi nu am putut să mă stăpânesc de a nu face portretul acestei fiinţe căreia, dacă-i adaugi un corp făcut din oase şi piele şi o minte, să nu mai dea Dumnezeu ce tâmpită, se numeşte Marioara Banuş.

Deşi reprezintă o lectură solicitantă, Însemnările... Mariei Banuş sunt un document uman şi artistic interesant, chiar şocant pe alocuri. Editorul ar fi putut opera unele tăieturi (scurtând, de exemplu, interminabilele pagini despre figurile umane din Valea Jiului), dar cine are răbdare este răsplătit. Sigur că nimeni nu învaţă niciodată nimic din felul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar modul în care şi-o relatează, memorialistic, unii, poate ascunde delicii literare. Nu mi-am propus să controlez acuratețea informației din text (ar fi de altfel o sarcină ce ar cere o mare erudiție), dar nu pot să nu semnalez o scăpare amuzantă a autoarei: Candiano Popescu (personaj celebru, care dă și numele unei străzi bucureștene) nu e un general din Primul Război Mondial, ci părintele republicii de la Ploiești și viitor aghiotant al lui Carol I.