☺☺☺ Ion Manolescu - Benzile desenate şi canonul postmodern

Deşi a apărut foarte recent, cartea lui Ion Manolescu, Benzile desenate şi canonul postmodern (Cartea Românească, 2011) e în bună măsură o ciorbă reîncălzită, căci reprezintă punerea la un loc, cu minime actualizări, a unui număr de studii şi articole publicate de autor în ultimii 15-20 de ani. E de rău, vor zice unii, citind acest început de postare. O fi, dar nu în totalitate, căci a) e bine să vezi grupate laolaltă texte care tratează teme controversate sau mai puţin discutate de teoreticieni şi b) e interesant să vezi ce s-a ales de unele din predicţiile făcute de autor la începutul anilor 1990. În rest, sigur că dă bine să mai publici un volum la o editură cunoscută. Te ajută să urci în ierarhia academică, aşa viciată cum e ea la universităţile noastre.

Cam jumătate din volum (ca număr de capitolaşe), dar mai puţin de o treime (ca număr de pagini) e reprezentată de teme ce ţin de cultura populară şi îmbrânceala acesteia cu aşa-zisa cultură „mare“ sau „înaltă“. Discuţia se poartă mai ales în jurul benzilor desenate care, în opinia autorului, ar reprezenta o formă literară cu drepturi depline, e drept, până în prezent vitregită de acest statut, mai ales în cultura română, unde inerţia şi crisparea criticilor n-au permis integrarea în literatură a genului respectiv. Nu sunt - am mai spus-o - un fan al benzilor desenate (după cum însuşi conceptul de fan e străin atitudinii mele în faţa oricărei opere artistice sau oricărui artist), dar argumentele aduse de Ion Manolescu sunt foarte interesante şi merită luate în seamă. E de admirat consecvenţa în promovarea unor valori şi concepte, mai ales că criticul e şi autorul unui roman (Derapaj) în care vechea revistă de benzi desenate Pif ajunge să joace un rol important. Poate ajung odată să scriu o postare despre cartea asta, căci e interesantă şi provocatoare. Ca să expediez destul de iute tema benzilor desenate, un argument care le apropie de literatură, dar pe care văd că Ion Manolescu nu-l utilizează (cel puţin nu explicit) l-ar putea constitui apartenenţa (ce ţine de însăşi esenţa sa) a genului respectiv la aşa-zisele arte ale succesiunii dup­ă vechea şi răspritocita clasificare a lui Lessing. 

Cea de a doua mare temă a volumului (şi, în realitate, foarte strâns legată de prima) e cea a canonului literar. Discuţia se poartă, desigur, mestecând în marele şi primitorul cazan al postmodernismului. Încercând să întrevadă care e viitorul literaturii (fără a avea, bineînţeles, pretenţii de profet) Ion Manolescu îl vede populat de scrieri cyberpunk, de tot felul de hipertexte şi de cărţi fantasy pe linia lui Thomas Pynchon, linie neprizată foarte tare la noi pe la 1994-1995 (când sunt scrise textele din volum). Ce s-a întâmplat între timp se cam ştie. Masivul Orbitor al lui M. Cărtărescu a cucerit o parte a criticii şi a cititorilor, nu ştiu dacă definitiv şi concludent, iar romanele lui Sebastian A. Corn îşi au şi ele publicul lor. Odată cu ivirea în peisaj a tinerilor Ego-işti de la Polirom au apărut însă masiv (ca număr de cărţi, cel puţin) şi alte orientări care, chiar dacă fac o reverenţă complezentă în faţa direcţiilor pomenite mai sus, îşi văd de drumul lor, nu neapărat unul al reuşitei, dar în orice caz unul diferit.

Într-o epocă ce a văzut atâtea „isme“ şi cel puţin tot atâtea prefixe precum „neo“ sau, mai ales, „post“, canonul literar trebuie, dacă nu dinamitat, atunci cel puţin democratizat. E o idee revoluţionară discutată mai ales în Literatura de mâine (text publicat iniţial în 1996) sau şapte idei radioactive (1997). Cele şapte idei ar fi:

1. relativizarea „marilor adevăruri“ de istorie literară;

2. desfiinţarea monopolului infailibilităţii critice;
3. postmodernizarea discursului critic şi a metodelor de investigaţie istorică;
4. adoptarea unei poziţii teoretice pluraliste, eliberată de prejudecăţi şi inhibiţii;
5. dinamitarea festivismului canonic;
6. democratizarea canonică:
7. liberalizarea concurenţialităţii istorice.

Fiecare din idei ar merita cel puţin o discuţie separată, dacă nu câte o carte întreagă, dar nu vreau să lungesc postarea. Interesul pe care îl suscită toate acestea pentru bloggerul care scrie despre cărţi e limpede, iar dacă autorul nu abordează problema este pentru că la vremea respectivă nu existau bloguri. Cititorii parcurgeau cuminţei ce scriau criticii cu acte şi cam atât - nu exista o piaţă a opiniilor literare, măcar una embrionară, ca azi. Aici ar fi fost interesant de-a binelea un update, cu o scurtă referire la rolul jucat de blogosfera literară şi de internet în general în redefinirea criticii. Altminteri, Ion Manolescu ridiculizează atitudinile ţeapăn-conformiste ale unora din criticii tineri (cazurile emblematice fiind Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat ), care apără, vezi Doamne, „marea literatură“, dar care (demonstrează autorul) reuşesc doar să enunţe, nu însă să şi prezinte argumente logice pentru opţiunea lor. Canonul (aşa cum ne-a fost el lăsat de la Maiorescu sau G. Călinescu, şi cum e el apărat de alde N. Manolescu sau colegii lui mai tinerei) e pulverizat, democratizat, relativizat. De acord - critica literară de la noi e, în bună măsură, osificată şi conformistă, iar axiologia sa, adesea arbitrară şi de conjunctură. E loc la masă pentru toţi (de fapt, încă de la T. S. Eliot toată lumea e contemporană cu toată lumea), dar nişte criterii ar trebui să existe. Atâta că ele ar trebui afirmate transparent şi nu sub forma unor verdicte apodictice prin foi pe care le citesc mai puţini inşi decât accesează blogul acesta într-un weekend.

Interesante - şi foarte amuzante totodată - paginile despre corectitudinea politică, care îşi păstrează întreaga actualitate şi la 10-15 ani după ce au fost scrise. În Fantezia corectitudinii politice ni se prezintă, cu umor, azi binecunoscuta lucrare a lui Beard şi Cerf, The Official Politically Correct Dictionary & Handbook. Pagini pline de vervă discută chestiunea „acţiunii afirmative“ în opera lui Ion Creangă, iar remarcile humuleşteanului sunt văzute prin prisma desenului animat Beavis and Butt-Head. E doar una din mostrele de critică postmodernă pe care ni le oferă volumul. Eu încă n-am comparat pe blog niciun mare scriitor cu personaje din filmele de desene animate, dar am făcut adesea referiri la serialul Seinfeld în discutarea unor cărţi altminteri foarte serioase. Am făcut şi eu proză fără s-o ştiu, vorba lui Molière. Partea caraghioasă e că, în vreme ce ridiculizează clişeele corectitudinii politice, Ion Manolescu atinge performanţa ca, scriind despre ţiganiada lui Budai-Deleanu, să n-o numească şi să spună, când nu mai e loc de întors, că eroii sunt „reprezentanţi ai minorităţii romilor“. E drept şi că textul a fost publicat în străinătate, pe post de schiţă a istoriei literaturii române, aşa că e posibil ca cenzorul editorul să fi avut un cuvânt de spus.

Ar mai fi destule lucruri de spus despre Benzile desenate şi canonul postmodern. N-am făcut decât să zgârii un pic suprafaţa unor teme pe cât de vaste, pe atât de sensibile. Cu multe din gusturile şi opiniile lui I. Manolescu sunt de acord, cu destule, nu. Important rămâne faptul că am citit o carte incitantă, chiar înjghebată din bucăţi cum e. Cea mai mare dezamăgire e lipsa de apetit a autorului pentru revederea, după ani, a afirmaţiilor şi predicţiilor făcute în momentul publicării primelor versiuni ale studiilor şi articolelor. Dar cine ştie, poate că asta e deja o altă carte, ar putea spune cei mai optimişti dintre cititori.

Suferinţele lui Georg Friedrich Händel

Nu e vorba de suferinţele artistice ale compozitorului, deşi îşi au şi ele importanţa lor. Ideea postării mi-a dat-o lucrarea Neurological Disorders in Famous Artists (J. Bogousslavsky, F. Boller, editori), a cărei primă parte a apărut în 2005 la Karger, cunoscuta editura elveţiană specializată în literatură medicală. Volumul conţine un articol foarte interesant scris de H. Bäzner şi M. Hennerici, intitulat Georg Friedrich Händel's Strokes. Pentru cei care au chiulit de la orele de engleză sau, pur şi simplu, n-au învăţat niciodată limba asta, e bine de spus că „stroke“ înseamnă, în contextul nostru, „accident vascular cerebral“, eventual „apoplexie“ sau, popular, „dambla“ dacă e vorba de hemoragii cerebrale. Zic asta pentru că sunt puţine speranţe să afli din dicţionare cum se traduce termenul respectiv (marele dicţionar englez-român al Academiei Române nici măcar nu cuprinde acest sens al cuvântului „stroke“, iar diferitele ediţii ale dicţionarului medical englez-român sunt destul de echivoce). Întorcându-ne la celebrul compozitor baroc, deşi acesta a avut o viaţă lungă pentru vremea lui (s-a născut, ca şi Bach sau Domenico Scarlatti, în 1685 şi a murit în 1759), e de spus că n-a fost un om foarte sănătos. Autorii articolului pomenesc tulburări psihiatrice precum ciclotimia (cu ieşiri maniacale violente, citându-se o întâmplare în care compozitorul era mai s-o arunce pe fereastră pe cântăreaţa italiană Cuzzoni), la care se adaugă artrita şi - aspectul cel mai interesant pentru ei - multiple episoade de ischemie cerebrală.

 

Portretul realizat de Sir Thomas Hudson în 1749 ne înfăţişează un Händel corpolent şi greoi. Il caro Sassone, cum i se spunea, era un mâncău nepotolit, care consuma cantităţi imense de alimente, aşa că e de presupus că nu stătea deloc bine cu profilul lipidic şi va fi suferit şi de gută. La asta se adaugă o ereditate destul de încărcată (atât mama, cât şi una din bunicile lui muriseră, se pare, în urma unor boli cerebrovasculare). Efectele acestui stil de viaţă combinat cu genele moştenite din familie au fost o serie de accidente cerebrale tranzitorii. În 1737 şi-a pierdut pentru o vreme capacitatea de a-şi folosi braţul drept şi a trecut prin stări de confuzie mentală şi afazie. A urmat o cură de ape termale la Aix-la-Chapelle (azi Aachen), în urma căreia şi-a revenit. Simptomele au revenit pentru o vreme în 1742, iar tratamentul, comun în epocă, a constat din „lăsare de sânge“. Un episod major al suferinţei neurologice a lui Händel s-a petrecut în 1750, când şi-a pierdut vederea. Fără a intra în detaliile medicale ale articolului lui Bäzner şi Hennerici, trebuie spus că Händel a fost afectat, cu mare probabilitate, de o suferinţă a ramurii drepte a arterei carotide stângi (de tip stenoză sau îngustare a lumenului), care este posibil să fi condus la fenomene ischemice embolice ale emisferei stângi. Pe baza unor observaţii din epocă, care arată că iniţial numai ochiul stâng fusese afectat de orbire, autorii studiului presupun că embolia stângă ar putea fi dat naştere unor procese embolice la nivelul vaselor de sânge ale retinei stângi.

Aşa stând lucrurile, cititorului frustrat de bombardamentul cu termeni de specialitate şi de constatările seci ale medicilor i se poate înţelege dorinţa de a parcurge un text mai prietenos şi mai apropiat de latura artistică a muzicianului. Din fericire, posibilitatea unui asemenea refugiu există şi e oferită de Sternstunden der Menschheit (Clipele astrale ale omenirii), cartea lui Stefan Zweig apărută în 1927, celebră colecţie de fragmente biografice romanţate în stilul caracteristic prozatorului austriac. Povestirea Georg Friedrich Händels Auferstehung (Învierea lui Georg Friedrich Händel) relatează episodul scrierii oratoriului Messiah, care ar fi fost compus într-o stare extatică, după revenirea dintr-unul din accidentele cerebrale recurente, cândva în jurul anului 1741. Sigur că Zweig înfloreşte binişor evenimentele şi ne prezintă imaginea unui Händel lovit de o adevărată criză mistică. Pe de altă parte, autorul include şi evenimente atestate, cum ar fi cura de la Aix-la-Chapelle, pentru reuşita căreia Händel improvizează la orgă, în extaz, mulţumindu-i lui Dumnezeu. Din fericire, în rafturile bibliotecilor găsim cărţi pentru toate gusturile: lucrări ştiinţifice precum cea a medicilor germani, alături de (semi)ficţiune romanţioasă ca a lui Stefan Zweig.

Fact checking

Messiah este lucrarea muzicală cu cea mai mare vechime neîntreruptă a interpretării în biserică. Spre deosebire de oratoriile lui Bach, uitate, apoi redescoperite şi reintroduse în circuitul interpretativ de Mendelssohn Bartholdy la sfârşitul anilor 1820, Messiah a fost cântat neîntrerupt din 1741 până azi. 

☺☺ Dan Lungu - În iad toate becurile sunt arse

După Sînt o babă comunistă şi Proză cu amănuntul, despre care am scris aici şi, respectiv, aici, recent-apărutul roman În iad toate becurile sînt arse (Polirom, 2011) este a treia carte a lui Dan Lungu care are parte de o postare pe acest blog. Aşa stând lucrurile, e firesc să ne întrebăm dacă producţia acestui autor, răsfăţat de o bună parte a criticilor şi cititorilor şi a cărui figură te hăituieşte în reclamele editurii, a urcat calitativ de la un volum la altul. Dacă ar fi să adaug la listă şi Raiul găinilor, roman pe care l-am citit, dar care n-a avut încă parte de un text aici, aş spune că În iad... e probabil cea mai slabă din producţia lui Lungu pe care am parcurs-o până acum.

Verdictul fiind dat, să nu se creadă că e nemotivat, deşi juraţii au fost cât se poate de subiectivi. În iad toate becurile sunt arse e un roman la urma urmei destul de cuminte, cu un personaj principal pe lângă care ceilalţi nu contează prea mult. Îl cheamă Victor, dar prietenii lui vechi îi spun Franzelă, e un om de vârstă incertă, între 30 şi 40 de ani, face pe şoferul de taxi fără vocaţie şi încearcă expediente mărunte pentru a-şi câştiga existenţa, ba ajunge chiar la un moment dat să fie un fel de detectiv particular rudimentar, angajat de o anume doamnă Măriuca să spioneze un soţ infidel. Victor e însurat cu Veronica, starea lui civilă e aşadar bine precizată, dar căsnicia nu merge, în general omului nu-i iese nimic şi pare să ducă o existenţă la limita suportabilă a sordidului, ca mulţi concetăţeni din epoca tranziţiei postdecembriste. Toate acestea alcătuiesc unul din cele două planuri distincte pe care se structurează romanul. Cealaltă dimensiune este reprezentată, simetric ca întindere şi alternând cu prima, de o colecţie de întâmplări prin care trec Franzelă şi gaşca lui de prieteni, colegi de liceu cu protagonistul. Sunt băieţi nepreaduşi la şcoală, dar mari iubitori de alcool şi gagici, dintr-un univers provincial alcătuit din provinciala Botoshima, care îşi umplu şi ei timpul cum pot, într-o Românie unde nu e mare lucru de făcut în aşteptarea evenimentelor din 1989.

Cartea lui Dan Lungu ar putea fi folosită pe post de ceas cu pendulă de către cei care au nevoie de asemenea obiecte, căci alternanţa planurilor de care aminteam mai sus se face cu precizia unui tic-tac. Autorul ne relatează evenimentele trăite de Victor-detectivul-taximetristul după 1989 - tic!, după care trece la peripeţiile lui Franzelă cu trupa înainte de 1989 - tac!, iar Victor - tic!, urmat de Franzelă - tac! şi tot aşa, până când cititorul începe să semene cu un privitor la un meci de tenis care şi plimbă ritmic privirile dintr-o parte în alta. Cele două lumi alternează capitol după capitol şi sunt radical diferite lingvistic şi tipografic. Prezentul mizerabilist ne este înfăţişat printr-un discurs grav pe alocuri, de coafeză care a citit mult în pauzele dintre cliente. Iată cum ne este înfăţişat începutul procesului de alienare pe care îl parcurge relaţia dintre Victor şi Veronica:
 

După câţiva ani de locuit împreună, într-o duminică dimineaţă se trezi şi, încă toropit de somn, privi în pat alături de el. Acolo zăcea, cu piciorul petrecut peste pătură, o făptură străină. Judecând după trăsături, aducea cu Veronica. Ar fi putut fi rude îndepărtate, dar nu, era femeia de care se îndrăgostise el. Carnea fiinţei de acolo nu avea nici o lumină, iar mirosul era cu totul altul, de măr putred. Abia atunci îşi dădu seama că trecuse ceva vreme de când el şi Veronica nu mai stătuseră aşa, faţă în faţă, să se uite unul la altul. Să se amuşine, să se sărute, să glumească şi să se joace.

 

Cu totul altfel stau lucrurile în capitolele unde ni se vorbeşte despre peripeţiile găştii de liceeni din Botoshima. Eroii sunt mulţi şi pitoreşti, conturaţi prin porecle (Paganel, Capalb, Văru, Bastârcă, Fasolă etc.) şi individualizaţi sumar, prin câte un episod amuzant în care sunt scoase în evidenţă performanţele bahice sau erotice ale personajului („dixtracţie şi gagicăreală“), cum ne explică Victor Franzelă. Nu-s băieţi răi, trec şi ei prin dificultăţile unei adolescenţe trăite într-un univers fără perspective şi sunt, cu toate lipsurile lor, prieteni de nădejde, la modul idilic şi cam neplauzibil. Lingvistic vorbind, episoadele sunt relatate într-o limbaj argotic la care, e limpede, autorul a meşterit îndelung, deşi nu i-a ieşit întotdeauna. Iată cum vorbesc amicii despre o fată poreclită Palmolive, gagica lui Văru, cucerire pentru care era îndelung invidiat de ceilalți:

 

„Dar cine-i spunea pruna, cumetre, ia:, Vărule, şi te lipeşte de vreo gagioboambă, nu arde mangalul la rece că, fuţi, nu fuţi, vremea pulii trece, ai? Mai ţii minte?“, îi ţineam eu hangul. „Ziceam, băăăi, că de asta am gură. Da' ţăranul român nu ştie de glumă! El trece Prutul şi gata!“ „Acu' nu-ţi converză. Faci inundaţie la plombe numai când o filmezi, darămite să te lase să pui un pic şi degetul!“, îl zădăram eu ca pe câini, de plăcerea discuţiei. „Numai ce joc de buci periculos are zmeoaica, ai băgat de zeamă? Să-ţi dai palme cu pantoful, nu alta!“ „Taci, fratele meu de suferinţă! Măcar nu-mi mai adu aminte!“, îi făcea, jocul, ca să scuipe tot felul de năzbâtii. Ceea ce se şi întâmpla. „Să fii iradiat de la Cernobâl, şi de-o gimnastică cu Palmolive tot îţi vin osul, zău!“ „Dar de crăcane ce spui, Fasolă? Că ţi-o fi scârbă să pui laba pe ele...“, se trezea şi Paganel vorbind.

 

Tipărite cu litere înclinate, de ajungi să ameţeşti citindu-le, capitolele astea argotice alcătuiesc, simetric, jumătate din roman. Sunt texte pitoreşti, nu-i vorbă, iar autorul, om educat, va fi depus un efort considerabil pentru a le crea. Ca să nu pierdem totuşi contactul cu realitatea literară înconjurătoare, să amintim că în genul acesta de relatare rezultate mult mai bune obţine un prozator ca Anton Marin (de pildă în Eu, gândacul, carte despre care am scris aici). În materie de univers lumpen mizer şi violent, de lume aflată la limita infracţionalului, În iad toate becurile sunt arse aminteşte de romanele lui Radu Aldulescu, dar fără hybris-ul plebeu care îi pune în mişcare pe eroii acestuia. Probabil asta e şi una din marile bube ale romanului, lipsa de originalitate şi pregnanţă, cu toate strădaniile prozatorului. Lipseşte şi un personaj memorabil, e absentă adevărata miză estetică şi/sau existenţială. Ce a ieşit putem vedea citind cartea, deşi poate avem lucruri mai importante pe care am vrea să ne cheltuim banii. Dan Lungu n-a scris - de această dată - un roman de să-ţi baţi copiii cu basca udă, vorba lui Franzelă, care s-a transformat în Victor cel fără victorii. 

☺☺☺ Orhan Pamuk - Zăpada

Dacă ar fi să glumim acolo unde alţii sunt serioşi, am putea să spunem că Zăpada, romanul nobelizatului Orhan Pamuk (Curtea veche, 2008), e o carte ka-cofonică. Ca să înţelegem ce vrea să spună acest calambur, să amintim că titlul turcesc al cărţii este Kar, acţiunea se petrece într-un oraş turcesc numit Kars, iar protagonistul este un anume Ka. Numai să nu se supere Ku Klux Klan-ul că i s-au furat iniţialele. Noi, care n-avem de ce să ne supărăm, să spunem doar că romanul poate fi citit ca o baleiere a marilor probleme ale Turciei contemporane, cu traume istorice care se întind pe generaţii şi, fără a se vindeca vreodată, provoacă din timp în timp zguduiri sociale, cu un sistem laic care se menţine la putere prin reprimarea militanţilor islamici, cu oameni derutaţi şi în bună măsură îndobitociţi.

Ka, un poet şi ziarist turc trăitor de mai mulţi ani în Germania, revine în ţara de baştină nu se ştie exact de ce (dar... cherchez la femme!) şi ajunge la Kars, un oraş de provincie din nord-estul Anatoliei, unde se declanşase o adevărată epidemie a sinuciderilor printre tinerele musulmane care refuzau să renunţe la broboada islamică. Începută iniţial ca o anchetă jurnalistică a sinuciderilor, şederea lui Ka în oraş se transformă într-o serie de întâlniri cu vechi cunoscuţi, cum ar fi Muhtar, prieten din tinereţe, el însuşi poet fără succes, Ipek, fosta lui soţie, Kadife, sora lui Ipek etc., dar şi persoane pe care le cunoaşte abia atunci, tineri elevi de liceu cu simpatii islamiste sau temutul Lacivert, militant islamic căutat de autorităţi pentru presupuse asasinate. Peste toate astea cade o ninsoare cumplită care nu încetează trei zile şi care, pe lângă că acoperă întreg oraşul, îi mai taie şi legăturile cu restul lumii.  

Se instaurează astfel o situaţie de huis clos, de incommunicado, în care vor fi posibile întâmplări tragice. Preludiul îl constituie asasinarea într-o cofetărie, chiar sub ochii lui Ka şi Ipek, a directorului unui seminar pedagogic, crimă atribuită de îndată unui islamist. Reacţia părţii adverse nu întârzie. În aceeaşi seară are loc la teatrul naţional din localitate, în timpul unui spectacol, un adevărat puci, cu numeroşi morţi, în urma căruia puterea în oraşul închis e preluată de un grup laicist din care se detaşează actorul Sunay Zaim. În zilele următoare acest grup va organiza raiduri prin oraş şi va comite asasinate după asasinate. 

În tot acest timp, vorba lui Alecsandri, ziua ninge, noapte ninge, dimineaţa ninge iară. Ka-poetul cutreieră oraşul, se îndrăgosteşte de Ipek, pe care plănuieşte s-o ia cu el la Frankfurt şi - previzibil - toarnă poezii peste poezii (dacă am numărat bine, nouăsprezece, adunate într-un caiet verde). Bineînţeles că zăpada capătă valenţe simbolice, iar pe Ka îl podideşte inspiraţia în cele mai neaşteptate situaţii, aşa cum (din câte mi s-a povestit) pe unii îi loveşte diareea chiar când sună alarma de bombardament şi nu mai apucă să ajungă în adăpost. Printre picături fulgi se mai întâmplă următoarele, nu neapărat în ordinea asta: Ka se culcă cu Ipek, intelighenţia turcă fumează ca... turcii şi petrece ore întregi în dezbateri de zici că-s ruşi, Kadife se dovedeşte a fi amanta lui Lacivert, Ipek, fosta amantă a aceluiaşi fascinant militant, puciştii arestează şi ucid tot ce apucă şi îi reţin la un moment dat şi pe Ka şi Lacivert. Se practică un balet complicat, Ka negociază eliberarea lui Lacivert, dar acesta, nu mult după eliberare, este descoperit şi ucis de noile autorităţi. Deznodământul dramei are loc (simetric) tot la teatrul naţional, unde Sunay Zaim montează un nou spectacol, în care Kadife urma să îşi dea jos, demonstrativ, vălul islamic, dar totul se termină - aşa cum prezisese însuşi Zaim, rău, căci... Am pus punctele astea de suspensie pentru că n-am de gând să răpesc plăcerea celor care ar putea avea de gând să citească romanul.

Toate întâmplări ne sunt povestite de un anume... Orhan, prieten al lui Ka, la patru ani după evenimentele acelea înzăpezite. Ka revenise la Frankfurt fără Ipek, care renunţase în ultimul moment să îl mai însoţească, şi fusese asasinat, misterios, cu ceva timp înainte de începutul relatării lui Orhan. Acesta porneşte pe urmele prietenului său şi încearcă atât să îi recupereze poeziile scrise în timpul blocadei la Kars, cât şi să elucideze evenimentele. Va rezulta că, poet înzestrat sau nu, Ka îl turnase pe Lacivert puciştilor, care îl executaseră după eliberarea lui iniţială. Asasinarea ulterioară a lui Ka, în Germania, fusese un act vindicativ al adepţilor lui Lacivert. Orhan reface drumurile lui Ka prin oraş, stă la rândul lui de vorbă cu foşti interlocutori ai acestuia şi e, în definitiv, cel care trage cortina peste această istorie sângeroasă şi absurdă, cu episoade jucate literalmente pe scenă.

Nu ştiu dacă punctul tare al Zăpezii e modul în care Pamuk compune figura artistului prins în mecanismul unor evenimente complicate, a căror desfăşurare fatală nu poate fi controlată. În măsura în care Ka e emblematic pentru o intelectualitate plină de slăbiciuni şi inconsecvenţe morale, se poate spune că autorul a izbutit să creeze un personaj reprezentativ. Cititorului neturc i se vor părea interesante secţiunile prin societatea turcă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştiu mare lucru. şi - detaliu de-a dreptul înduioşător, care ne apropie de urmaşii odioşilor asupritori otomani - turcul şomer şi sărac stă şi se uită ore în şir la telenovela Mariana, şi acelaşi turc de rând înghite cu un stoicism de-a dreptul românesc abuzurile autorităţilor. E foarte posibil ca latura socială să fie cea care dă valoarea acestui roman şi nu lungile pasaje care reconstituie efortul creator al lui Ka sau bătutul şeii să înţeleagă cititorul simbolistica zăpezii.

      Fact checking

• Orașul Kars a fost sub stăpânire rusească între 1878 și 1921. În relatarea peregrinărilor lui Ka se fac dese aluzii la clădiri aparținând perioadei ruse, care părea să fi fost, cel puțin arhitectural vorbind, o epocă de înflorire a localității.

• Tripleta Kars - Kar - Ka, de care aminteam la începutul postării, se obține aplicând aceeași operațiune fonologică de trunchiere ca în cazul mai celebrelor amore, more, ore..., atâta că de această dată procedeul se aplică în poziție finală.

Wilhelm Busch - Album

Probabil că destul de puţini iubitori ai benzilor desenate de azi au auzit de Wilhelm Busch (1832-1908), dar graficianul german e unul din întemeietorii genului. E adevărat, povestioarele ilustrate ale lui Busch seamănă destul de puţin cu cele de azi şi - ar spune cunoscătorii - se deosebesc de ele mai ales prin absenţa bulelor care găzduiesc vorbirea personajelor. De fapt, singurul care vorbeşte e autorul, iar personajele se exprimă numai mediat, prin intermediul vocii auctoriale. Cartea din acest weekend (Album) e o compilaţie din creaţia lui Wilhelm Busch şi a apărut la Editura Tineretului în 1961. 

Albumul cuprinde zece istorioare morale ilustrate cu desene. Spre bucuria taxonomiştilor, ele sunt destul de uşor clasificabile tematic. Avem, mai întâi, poveştile cu happy end. În Mic-Pitic, unui cuplu de croitori i se naşte un băiat mic „cât pruna“ care, din cauza staturii liliputane, e răpit cu uşurinţă de un corb şi are de pătimit destul până să fie recuperat de părinţi. Un pictor mic cu un carton mare înfăţişează peripeţiile unui artist care scapă nevătămat din tot felul de interacţiuni cu fenomenele naturale datorită unui carton mare de desen pe care îl ia cu el peste tot. În Scăldătoarea, fraţii Friţ şi Franţ fac baie într-o cadă şi se hârjonesc până reuşesc să răstoarne totul în jurul lor. Servitoarea Leana, sosită la timp pentru a contempla dezastrul, îi admonestează, dar esenţial e că totul se termină cu bine. Un copil neascultător este şi Rică, un băieţel răutăcios şi crud care, primind de la mama lui un covrig, chinuieşte bobocii de gâscă în loc să se bucure de darul primit. Va fi sancţionat de nişte păsări mai mature, care îl saltă în aer şi îl aruncă tocmai în coşul de la sobă. Rică scapă cu viaţă, însă e şifonat bine, iar covrigul i-l mănâncă, previzibil, gâştele. Alte momente sunt mai degrabă fabule ilustrate. O variaţiune pe tema „când doi se ceartă ar treilea câştigă“ e Lupta cocoşilor, unde două păsări făloase, dar cam proaste, se bat pe o oală de supă până când o varsă. De lichidul rămas în vas se bucură căţelul Azor, apărut la timp pentru a profita de ocazie.

Specialitatea casei par să o reprezinte însă poveştile sinistre, mai puţine la număr totuşi decât cele cu final fericit sau doar exemplar. În Petrică - sloi de gheaţă, un băiat neascultător iese la patinaj pe un ger cumplit, ignorând avertismentele celor din jur. În mod previzibil, îngheaţă tun şi e recuperat de părinţii îngrijoraţi, dar sub forma unui sloi care aminteşte prea puţin de copilul iniţial.

Adulţii pleacă în căutarea lui Petrică şi îl găsesc în noua lui stare de agregare. Fără să dea dovadă de cunoştinţe prea profunde de criogenie, ei „îl pun lipit de soba mare/ să se dezgheţe-n mădulare.“ E momentul în care loveşte dezastrul, căci copilul-sloi se topeşte, e drept, dar din el rămâne doar un terci:

Dintele găunos e povestea unui individ numit Halcă, al cărui dinte cariat îi provoacă chinuri pe care nu reuşeşte să le aline nici cu tutun, nici cu rachiu, nici cu apă rece, plasturi sau aburi. Calvarul provocat de durere îi deschide lui Halcă drumul nefast al violenţei conjugale: nevasta-şi bate, nătântoc/ când vrea să-i facă-n sobă foc. Mântuirea se află în cleştele dentistului, personaj care arată mai degrabă a turc, dar e are o pregătire psihologică remarcabilă:

La începutul anilor 1960 atmosfera ideologică părea să se mai fi degajat, dovadă însăşi apariţia acestei cărţi, în care morala poveştilor nu derivă din deontologia canonică a realismului socialist, ci mai degrabă din etica protestantă a Germaniei de Nord (Wilhelm Busch e din Hanovra). Dacă la asta adăugăm o bună doză de elemente sinistre de origine mai degrabă gotică avem imaginea unei cărţi pentru copii destul de neaşteptate pentru perioada respectivă. Copiii nu mai erau îndemnaţi la comportamente corecte dându-li-se drept exemplu atitudinea şi faptele unor pionieri sovietici, ci prin pilde ai căror eroi erau nişte burghezi din secolul precedent. Elemente terifiante găsim destule, e adevărat, şi în basmele fraţilor Grimm (reeditate cam în aceeaşi perioadă), dar la Wilhelm Busch elementul grafic sporeşte mult forţa povestirii şi puterea disuasivă a exemplului negativ.   

☺☺☺ Alexandru-Brăduţ Ulmanu - Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social

E foarte bine că a apărut şi la noi o carte despre Facebook înainte să dispară şi moda asta, ar putea spune destui văzând lucrarea lui Alexandru-Brăduţ Ulmanu, Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social, apărută la Humanitas în primăvara asta. Uşor de spus, dar mai greu de potrivit cu conţinutul, căci nu avem de a face cu o carte scrisă doar despre Facebook şi nici măcar despre reţelele de socializare în sens mai larg, ci despre ceea ce specialiştii (şi mai nou, publicul semiinstruit) numesc social media. Autorul îşi face treaba gospodăreşte şi ne oferă şi o clasificare: proiecte de colaborare gen Wiki, bloguri, comunităţi dedicate producţiei de conţinut (gen YouTube), lumi (jocuri) virtuale sau chiar societăţi virtuale de tip Second Life şi (am lăsat ce era mai important la sfârşit) reţele de socializare online (MySpace, Hi5, Facebook etc.). Tot la capitolul teorie figurează şi o serie de distincţii interesante, din care se detaşează cea dintre aplicaţiile de internet destinate simplului consum de informaţii create de alţii (aşa-zisul Web 1.0) şi aplicaţiile care îi permit utilizatorului să devină el însuşi creator (Web 2.0 sau user-generated content, în jargonul specialiştilor). Să ne mândrim până una, alta, că blogul de faţă generează conţinut, căci că se străduieşte să nu copieze ce spun alţii.

E drept, partea leului o ia Facebook. Pe drept cuvânt. Dintre posibilele motive se detaşează dezvoltarea explozivă a reţelei (chiar şi în relativ înapoiata Românie erau acum patru luni cam 3 milioane şi ceva de membri). Mai e, desigur, povestea celui care a născocit drăcovenia, Mark Zuckerberg, cel mai tânăr şi iute făcător de miliarde al planetei. A mai venit şi filmul lui David Fincher The Social Network, care a recoltat trei Oscaruri, deşi mulţi îl vedeau săvârşind fapte încă mai glorioase. A. -B. Ulmanu ne relatează şi episoade (pseudo)biografice avându-l ca erou pe Zuckerberg şi spune câte ceva şi despre film, pe care îl găseşte fain. Ciudat termen. Autorul îl foloseşte şi în alte locuri, de zici că vorbeşte cine ştie ce grai ardelenesc sau bănăţean şi n-a trăit cea mai mare parte a vieţii la Bucureşti, unde s-a născut. Mie, care-s orice, numai cinefil nu, filmul mi s-a părut slăbuţ. Mizez însă pe faptul că nu se ia nimeni după aprecierile mele.

Din fericire, Cartea feţelor ţinteşte mai departe de isprăvile tânărului programator şcolit la Harvard. Autorul (care a predat în învățământul superior şi a făcut sumedenie de cursuri în Statele Unite) a citit, nu glumă, din domenii foarte diverse, de la sociologie până la teoria informaţiei şi de la teoria comunicării până la neurobiologie, în încercarea de a oferi explicaţii pentru succesul pe care îl au social media. În calitatea mea de ageamiu, trebuie să recunosc că mi s-au părut interesante teorii precum cea a surplusului cognitiv (care ar alimenta cu conţinut aceste forme de comunicare) sau teorii ale relaţiilor sociale exprimate prin concepte ca numărul lui Dunbar sau dimensiunile maxime ale unui grup social. Probabil specialiştii vor fi mai puţin entuziasmaţi, dar să nu uităm că e o carte pentru un public mai larg, aşa că paginile respective s-ar putea să nu fie pentru ei. Pe de altă parte, A. -B. Ulmanu pare să fi neglijat complet în demersul lui interdisciplinar zone precum sociolingvistica sau psiholingvistica. Dacă ar fi avut curiozitatea să răsfoiască măcar unele scrieri ale lui David Crystal (de ce nu, Txtng: The Gr8 Deb8) i s-ar fi relevat poate şi dimensiuni ale social media pe care nu le-a luat în seamă, cum ar fi aparentul şi paradoxalul refuz al simplităţii în anumite situaţii, precum şi caracterul lor uneori ludic.

O bună parte a cărţii e consacrată reverberaţiilor social media în chiar spaţiul social-politic concret. Informaţiile merg până în aprilie 2011 (felicitări autorului, care şi-a adus la zi lucrarea până în ultimul moment) şi nu avem cum să evităm povestea revoluţiilor din ţările arabe, unde Facebook a jucat un rol foarte important de agregator social al protestatarilor. La fel de adevărat e şi că de social media au profitat (şi profită) în bună măsură şi autorităţile care încearcă că reprime protestele. Mai sunt şi aspectele economice şi comerciale ale noilor media, care pun în mâna consumatorului un instrument extrem de puternic de exprimare a opiniilor despre produsele pe care vânzători mai mari sau mai mici se străduiesc să i le bage pe gât. Se schimbă aşadar şi consumatorul, dar şi companiile care produc marfa, care încearcă şi ele (cu mai mult sau mai puţin succes) să ţină pasul cu lumea. O secţiune foarte interesantă (şi oarecum neaşteptată) discută despre prietenie şi accepţiunile acestui termen, de la cele tradiţionale până la mai noile sensuri date de spaţiul online. Prima discuţie serioasă despre prietenie am avut-o în clasa a cincea, când diriginta noastră, doamna M.D., a consacrat subiectului câteva ore de dirigenţie pe care mi le amintesc şi acum. Consideraţiile lui A. -B. Ulmanu n-au făcut decât să redeştepte unele din aceste amintiri.

Unde se situează România în toată harababura asta? Cartea feţelor relatează un mare număr de poveşti ale unor utilizatori români de social media, de la cuplurile formate pe Facebook până la jurnalişti şi promotori de campanii care îşi recoltează public pe platforma respectivă. Autorul pune întrebări unor guru ai comunicaţiilor, promoteri, organizatori de evenimente, în fine, crème de la crème în domeniu, care îşi povestesc experienţele personale şi îşi dau cu părerea. Nu dau nume, să nu se ulcereze orgoliile, dar multe din aceste răspunsuri sunt de o platitudine evidentă. Sunt schiţate şi unele extensii în politicul autohton. A. -B. Ulmanu se declară mirat de puţina importanţă pe care politicienii autohtoni o acordă social media în intervalul dintre campaniile electorale. Nu-i nimic uimitor aici: politicienii, mai ales cei de la putere, dispun (încă) de destule mijloace concrete de influenţare a alegătorilor care nu au acces la internet, iar cei care au sunt de multe ori neinteresaţi de politică, prea naivi sau incapabili să se desprindă de modelele mentale de acum 10-15 ani. În ordinea asta de idei, mi s-a părut nefondată importanţa pe care o acordă autorul mediilor electronice în cazul victoriei lui T. Băsescu la alegerile din 2009. Cred că adevărul e mult mai prozaic: diferenţa infimă de voturi au dat-o mita electorală a regimului portocaliu şi mişmaşurile, mai ales la secţiile de votare din afara ţării. Altfel, motivul pentru care la noi Facebook nu reuşeşte azi să coaguleze proteste consistente împotriva regimului Băsescu e o discuţie întreagă (şi nu mai puţin interesantă).

Principalul plus al Cărţii feţelor e prezenţa exemplelor, a cazurilor concrete, cu oameni cu nume, prenume şi identitate asumate. Autorul îşi începe fiecare capitol de la un caz real. E un truc pe care îl va fi exersat îndelung în şcolile de comunicare americane, unde procedeul respectiv e lege. N-are importanţă de unde îl ştie autorul, contează că îl foloseşte cu succes, iar relatarea capătă nerv şi îl captivează pe cititor. Ca să reiau tema paragrafului precedent, eroii multora din aceste peripeţii pe Facebook sunt fie români, fie măcar persoane de origine română, ca Felicia Mărgineanu, suedeza care a iniţiat toamna trecută pe Facebook o mare manifestaţie antirasistă la Stockholm. Nu sunt neapărat toate poveşti de succes (deşi cele mai multe asta se vor), dar sunt diverse şi servesc captivării cititorului, care va fi, în mod natural, mai interesant să citească ce-a păţit pe Facebook vecinul Gheorghe decât ce i s-a întâmplat americanului Cutărică. Tot în întâmpinarea utilizatorului cititorului vine şi o listă a cărţilor care ar merita parcurse pentru fiecare capitol al cărţii, strategie de altfel comună în lucrările de popularizare din Occident şi care le sporeşte atractivitatea. A. -B. Ulmanu vinde o marfă căutată şi mai ştie şi cum s-o vândă, ceea ce merită apreciat.

Fact checking

În prefaţă, Iulian Comănescu (unul din acei guru de care pomeneam) vorbeşte despre emoticoni, semnele acelea folosite în social media pentru a reda emoţiile. Oare acesta să fie pluralul? DEX tace, pudic (oricum, termenul „dischetă“ a apărut în DEX abia când dispozitivul a încetat să mai fie folosit). Pentru „emoticoane“, Google dă 733.000 rezultate, pentru „emoticonuri“, 76.400, iar pentru „emoticoni“, abia 13.400. Primele două forme de plural indică substantive neutre, cea de a treia, relativ puţin atestată, un substantiv masculin. Să nu uităm că atunci când are de optat între un masculin şi un neutru pentru un neologism recent, româna alege de cele mai multe ori neutrul.

☺☺☺ John Kennedy Toole - Biblia de neon

Romancierii, ca şi dirijorii, sunt de regulă plante cu înflorire târzie, spre deosebire de poeţi sau compozitori, care fac flori încă din prima tinereţe. Cu atât mai interesant cazul lui John Kennedy Toole, care a scris Biblia de neon (Polirom, 2006) la 16 ani. Nu mă apuc să spun aici povestea personajului (căci scriitorul, cu tulburările lui psihice, era el însuşi un personaj), cu sinuciderea prin asfixiere într-un garaj, la vârsta de 31 de ani, cu premiul Pulitzer decernat postum, cu manuscrisul romanului de faţă găsit de mama autorului şi publicat la multă vreme după aceea. Las toate aceste delicii ţaţelor de ambele sexe amatoare de cancanuri intelectuale, căci în calitatea noastră de cititori (asexuaţi) prea puţin ne interesează toate acestea.  

După ce am citit Conjuraţia imbecililor am avut naivitatea să aştept şi în Biblia de neon aceeaşi satiră abrazivă şi acelaşi jemanfişism faţă de personajul principal pe care îl găsisem în prima carte. Surpriză. David din Biblia de neon nu e Ignatius Reilly, iar povestea lui e cât se poate de diferită de cea a uriaşului din New Orleans. Mai toată Biblia... e un flashback de vreo 200 de pagini trăit de un puşti de 15 ani de undeva de prin sudul Statelor Unite, dintr-un orăşel care poate fi localizat cu aproximaţie în Mississippi, iar acţiunea se întinde de pe la mijlocul anilor 1930 până spre 1950. E o viaţă trăită în sărăcie, într-o familie ai cărei membri (mama, tata şi tanti Mae, sora mamei) n-au parte de multe bucurii. Tocmai din cauza asta copilul reţine pregnant puţinele momente bune (o petrecere la fabrica unde se angajase tanti Mae în timpul războiului sau absolvirea şcolii elementare). Mizerie multă, zbatere pe uscat, tatăl pleacă la război şi cade în luptele din Italia, iar după primirea veştii mama lui David îşi pierde minţile. Mătuşa Mae e o cântăreaţă ratată şi boemă, dar ataşată familiei şi, în destule situaţii, singurul înger păzitor al copilului, dar va dispărea şi ea în cele din urmă alături de un anume Clyde, în încercarea de a-şi câştiga existenţa dând spectacole.

După pierderea tatălui, lucrurile par să se îndrepte şi, în ciuda bolii mamei, David termină opt clase. E drept că nu poate spera să-şi continue studiile, dar găseşte o slujbă destul de bună la o drogherie, ba chiar are o scurtă idilă cu o fată în trecere prin localitate. În ciuda numelui său de rege triumfător, David pare urmărit de un ghinion implacabil, de o fatalitate sumbră şi, ori de câte ori lucrurile par să se îndrepte, se alege praful de tot. Nutrind speranţa că mătuşa Mae îi va ajuta să plece la Nashville, David renunţă la slujbă, dar nenorocirile se precipită, mama lui cade pe scări şi se răneşte mortal. Colac peste pupăză, mai vine şi predicatorul local (cel în vârful bisericii căruia se afla Biblia de neon care dă titlul cărţii) ca s-o interneze la un azil. David îl împușcă cu arma pe care o ţine în casă tot omul de bine din aşa-zisa Bible belt, zona din sudul Statelor Unite unde fundamentalismul evanghelic şi conservatorismul social sunt norma.

Aşa ajunge David în tren, fugind nici el nu ştie unde, cu un bilet cumpărat din toţi banii primiţi ca lichidare de la drogherie şi aşa are parte şi cititorul de rememorarea vieţii lui de până atunci. Biblia de neon e o carte care, cu tot personajul-copil din sud, nu are nimic din istorisirile lui Mark Twain şi care pare să amintească mai mult de întunecosul realism al lui Dreiser. Viaţa în oraş e de multe ori sufocantă, iar locuitorii, opaci şi intoleranți:

Dar eu ştiam cum judecă oamenii ăştia lucrurile. Aveau întotdeauna nişte timp în plus în viaţa lor ca să-şi facă griji şi pentru vieţile celorlalţi. [...] Dacă erai diferit de ceilalţi oameni din oraş, trebuia să pleci. De aceea semănau toţi atât de mult. Felul în care vorbeau, lucrurile pe care le făceau, ce le plăcea şi ce urau. Dacă cineva începea să urască ceva şi era persoana potrivită, toţi trebuia să se apuce să urască acelaşi lucru, altfel începeau să-i urască pe cei care nu urau lucrul respectiv. Obişnuiau să ne spună la şcoală să gândim pe cont propriu, dar nu puteai să faci asta în oraş.

Crima pe care o comite David e aşadar mai mult un factor precipitant sau, dacă vreţi, un revelator al unei dorinţe inconştiente de evadare dintr-un spaţiu neprimitor şi opresiv. Evadare care reprezintă (într-o situaţie totuşi destul de diferită) şi soluţia lui Ignatius Reilly din Conjuraţia imbecililor. Lăsând analiza psihologică şi comparaţiile pe seama celor înzestraţi pentru asta, să spunem că Biblia de neon e o carte scrisă cu o maturitate surprinzătoare, cu un talent învecinat cu geniul. Personajul-narator, David, e înfățișat credibil şi cu o prospeţime a trăirii greu de atins chiar şi de autori cu degetele mai bătătorite de scris. Vom găsi în roman figuri schiţate remarcabil, de la profesorii de la şcoală şi membrii familiei până la vestitul predicator Bobby Lee Taylor, care vizitează oraşul pentru o evanghelizare în masă. Nu în ultimul rând, J. K. Toole ştie să-şi captiveze cititorul, să creeze suspense şi empatie faţă de personaj şi ştie (ceea ce contează enorm) să povestească. Chiar dacă previzibilă câteodată, istoria lui David merită citită. Păcat că de multe ori traducerea lui Cristian Neagoe e neinspirată, ca să nu spun de-a dreptul inconsecventă sau nefirească, dar autorul n-are nicio vină că editura nu a putut mai mult.  

Cuplete şi scenete humoristice - Almanah 1950

Coperta cărţii din acest weekend (ea însăşi adevărată raritate vintage, potrivită gusturilor rafinate) a fost realizată de Nell Cobar (1915-1993), cunoscut cititorilor ceva mai copţi pentru personajul de desene animate Mihaela de pe genericul emisiunii Noapte bună, copii, cu care vlăstarele patriei erau trimise la culcare înainte de începerea ştirilor cu Nicolae Ceauşescu. Dar acelea erau vremuri bune, de relativă relaxare şi libertate în comparaţie cu cele în care a apărut almanahul Cuplete şi scenete humoristice pe anul 1950. Pentru nostalgicii epocii (câţi or mai fi trăind), dar şi pentru curioşi, ar fi interesant să-l răsfoim. 

Pe prima pagină a cărţii găsim o listă a autorilor, întocmită probabil după importanţă, căci în capul ei figurează Tudor Muşatescu, urmat de Sadi Rudeanu, Virgil Florescu, V. D. Popa, Mircea Enescu, Mircea Crin, Radu Mitan şi Victor Piţigoi. Dacă primul autor nu are nevoie de prezentare pentru că ştie mai toată lumea cine a fost, ceilalţi contributori sunt mult mai obscuri. Sadi Rudeanu era destul de cunoscut în epocă, fiind un temut satirist al moravurilor (mic-)burgheze pe la revista Urzica, după care şi-a continuat activitatea pe alte coordonate în Israel, unde a emigrat pe la începutul anilor 1970. V. D. Popa a devenit ulterior un epigramist relativ cunoscut în cercurile care apreciază respectivul gen minor, iar despre ceilalţi zău dacă am reuşit să aflu ceva. În orice caz, gluma ca gluma, dar sarcina alcătuirii, în cea mai acută perioadă a războiului rece, a unui almanah (h)umoristic era o sarcină cât se poate de serioasă şi Tudor Muşatescu, rămas fără obiectul muncii odată cu naţionalizarea teatrelor şi controlul draconic al repertoriului, dădea Cezarului ce era al Cezarului. În paranteză fie spus, sceneta A vorbit cu tata este, în ciuda unui strat gros de propagandă îndreptat împotriva speculanţilor, bucata cel mai bine realizată din întreg volumul. Burghezii Nae Popescu („cofetar, chel şi rotofei“) şi consoarta lui, Agripina („corpolentă ca o dropie şi fardată ca o paletă de pictor“), nişte foşti,  sunt ridiculizaţi pentru credinţa lor în practicile spiritiste de servitoarea lor, Maria („tânără, vioaie şi sănătoasă“). Dacă mai adăugăm că această Maria are un frate (Dumitru) care e miliţian şi că soţii Popescu au ascuns o casetă cu aur şi (quelle horreur!) dolari ne cam putem da seama încotro se îndreaptă lucrurile.

Piesele din almanah se pot împărţi destul de uşor pe categorii tematice. Una din teme  tocmai am enunţat-o implicit. E cea a luptei de clasă în forma ei pură şi contondentă, îndreptată împotriva unor burghezi ca Nae şi Agripina, dar şi a chiaburilor. E epoca de glorie a termenului, care îşi făcea o intrare în forţă în limba română. N-o să găsim în carte multe satire care să-l înfiereze pe rapacele exploatator rural, însă caricaturi sunt destule. Cea reprodusă în partea stângă îi aparţine lui Cik Damadian, un grafician altminteri onorabil.

Tot Cik Damadian e autorul caricaturii de mai jos, pe aşa-zisa temă a economiilor:

Alte teme interne sunt lupta împotriva birocraţiei şi a cosmopolitismului. Ca să nu lungesc textul, mă mărginesc la a reproduce o altă caricatură, realizată de Eugen Taru (1913-1991). Grafician şi caricaturist foarte înzestrat, Taru îşi punea din păcate în acea perioadă talentul în slujba propagandei regimului comunist. Din fericire, în anii care au urmat s-a remarcat ca ilustrator de carte de mare calibru (dar despre asta, cu altă ocazie). Iată una din contribuţiile Taru:

Din texte nu se poate reţine mai nimic. Sadi Rudeanu ia partea leului (ca spaţiu tipografic), cu scenete precum Semnarea Pactului Atlantic sau Svoniştii (satiră îndreptată împotriva răuvoitorilor care ascultau posturi străine, cleveteau pe seama realizărilor noului regim şi îi aşteptau pe americani care - azi se ştie cu precizie - n-au venit). Există, pe lângă piesele scrie de autorii autohtoni pomeniţi la început, şi texte sau caricaturi preluate din ziare sau reviste ce apăreau în alte ţări ale lagărului comunist (cum ar fi Krokodil sau Pravda de la Moscova, Mlada fronta de la Praga sau Szpilki de la Varşovia). E un spirit internaţionalist care se va dilua mult pe măsură ce orânduirea trecea în stadiul de naţional-comunism.

Temele internaţionale considerate fierbinţi sunt ilustrate generos cu text şi caricaturi. Dintre subiecte se detaşează așa-zisa luptă pentru pace şi împotriva înarmării practicate de anglo-americani, înfierarea nou-formatului NATO şi (mai aproape de graniţele noastre), demascarea mareşalului iugoslav Tito ca fascist. Timp de aproape zece ani (începând din 1948) Tito, care adoptase o poziţie nonconformistă faţă de Moscova, fusese pus la stâlpul infamiei. Iconografia epocii îl prezintă, canonic, cu o bardă din care picură sânge. Persoanele mai în vârstă îşi amintesc un imens afiş care a dominat Piaţa Victoriei din Bucureşti pe la sfârşitul anilor 1940 şi care îl reprezenta pe Tito sub formă de călău, cu barda respectivă, desigur. Iată încă un exemplu, dacă nu-i de ajuns cel din partea stângă:

Un alt eveniment extern marcat în volum îl reprezintă declaraţia Agenţiei TASS (organul oficial sovietic), care ar fi pus capăt monopolului atomic american, îngrozindu-i pe yankei, după cum ar părea să reiasă din următoarea caricatură:

Gata, că se face postarea prea lungă. Material ar mai fi fost destul. Nu-i exclus să revin, eventual cu citate, asupra acestei mici mine de aur pe care o reprezintă Cuplete şi scenete humoristice - Almanah 1950. 

        Fact checking

·    Declaraţia de la 25 septembrie 1949 a Agenţiei Tass este recunoaşterea oficială a deţinerii de arme nucleare de către sovietici.
·    Organizaţia NATO a fost înfiinţată la 4 aprilie 1949.

☺☺☺ Marius Sala - 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create

Editura Humanitas a început publicarea unei colecţii de lexicografie popularizată numită Viaţa cuvintelor, al cărei prim volum, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create a fost scris de Marius Sala, coordonatorul seriei, şi a apărut în 2010. E un gest în sine lăudabil. Rămâne de văzut în ce măsură cărţile respective răspund unei nevoi a publicului şi, desigur, dacă realizarea e adecvată scopului şi conţinutului propuse. Adecvarea asta nu e o vorbă goală, căci e cunoscută lipsa de har a multora din învăţaţii noştri atunci când vine vorba să scrie o lucrare cinstită de popularizare. Drept e că şi atunci când scriu cărţi de specialitate oamenii n-au prea multă aplecare spre pedagogie.

În urmă cu 30-40 de ani rolul lingvistului de serviciu, gata să ne explice ce e corect şi ce e greşit, başca să ne iniţieze în cinci minute în etimologia unui cuvânt era jucat de cunoscutul Al. Graur, controversat mai ales pentru rolul jucat la începutul anilor 1950, când s-a schimbat sistemul ortografic. Mai nou, în primii 10-15 ani de după 1990 acest rol a fost preluat de G. Pruteanu, care, fără a fi fost lingvist (era, in realitate, filolog, ceea ce nu e totuna) a reuşit să întruchipeze pentru multă lume autoritatea al cărei soclu rămăsese gol după moartea lui Graur. Academicianul Marius Sala e deţinătorul actual al pontificatului Graur-Pruteanu.

Cartea de faţă e o încercare de lexicologie diacronică pe gustul şi capacitatea de înţelegere a publicului larg. Autorul o ia - vorba de pe vremuri care îi plăcea aşa de mult lui Iacob Negruzzi - de la Adam Babadam şi ne explică ce e etimologia şi ce vrea dumneaei, după care ne vorbeşte despre aşa-zisul certificat de naştere al cuvintelor într-un capitol consacrat principiilor de stabilire a etimologiei, dintre care se detașează principiul fonologic, principiul semantic, principiul geografic sau cel funcţional. Capitolul e instructiv şi deloc inutil, dacă te gândeşti câţi lingvişti de bodegă avem, mai ales de când cu revitalizarea tracomanilor şi protocroniştilor de diverse orientări. Alte câteva capitole ceva mai teoretice tratează problema apariţiei cuvintelor (creaţii interne şi împrumuturi), structurării vocabularului şi, în cele din urmă, a căderii cuvintelor în desuetudine. E, în definitiv, concepţia biologizant-naivă de secol XIX propovăduită de neogramaticieni, conform căreia fenomenele lingvistice au o existenţă asemănătoare celei a unui organism viu.

Cea de a doua jumătate a cărţii e ceva mai aplicată (nu că în prima nu am fi avut parte de exemplificări) şi se trece la etimologii româneşti. Drept e că şi în acest demers autorul vrea să procedeze temeinic şi începe prin a da definiţia limbii române, nu de alta, dar să ştim despre ce vorbim. E vorba de celebra definiţie a lui Rosetti, zisă genealogică, de care nu scapă niciun student care urmează un curs de istorie a limbii române:

Limba romană este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sus, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre. (Al. Rosetti, Istoria limbii române, ediţie definitivă, Ed. ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986)

E, desigur, o definiţie spectaculoasă, dar minată serios de deficienţe metodologice, cea mai gravă fiind aceea că amestecă sincronia cu diacronia. În plus, folosirea acestei definiţii de către Marius Sala conduce la rezultate cel puţin contraintuitive, dacă nu de-a dreptul ciudate. De pildă, cuvintele de origine traco-dacică sunt considerate împrumuturi timpurii (secţiunea Primele împrumuturi). Asta nu ar fi nimic, dar în alt loc ni se vorbeşte despre elementele din substratul traco-dacic, ceea ce ne-ar face să credem că respectivele cuvinte sunt autohtone, nicidecum împrumutate.

Dincolo de reproşurile de natură teoretică, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create e o carte cu multe lucruri bune. Sunt interesante analizele unor dublete semantice precum vânăt şi venetic sau verde şi varză sau ale unor câmpuri semantice (termeni culinari, nume de animale, elemente de vocabular latin păstrate numai în română, nu şi în restul limbilor romanice şi invers etc.) Interesante şi secţiunile consacrate aşa-ziselor cuvinte călătoare, preluate de română din tot felul de limbi exotice, de regulă printr-un intermediar dintr-un idiom de o mai largă circulaţie. Ideea de a scrie despre asemenea fenomene o avusese şi Al. Graur în Dicţionar de cuvinte călătoare (1978). De remarcat şi efortul de accesibilizare pe care îl face autorul, deşi uneori, din dorinţa de a fi accesibil, devine pueril:

Cuvântul caltaboş are origine necunoscută: diversele soluţii etimologice care s-au propus sunt nesatisfăcătoare. Ceea ce nu înseamnă că nu putem mânca şi caltaboşii sau cartaboşii!

Probabil n-ai cum să-i mulţumeşti pe toţi, specialiştii avizaţi pe de o parte, pe de alta, oamenii de pe stradă curioşi să afle câte ceva din istoria cuvintelor româneşti. Rămâne desigur de văzut şi cât de reuşite sunt celelalte apariţii ale colecţiei.

Fact checking

Vine într-un loc vorba despre clicuri, nişte sunete mai puţin obişnuite, prezente într-un număr restrâns de limbi, asemănătoare cu plescăielile. Onoratul academician Sala ne explică despre clicuri că sunt sunete „a căror pronunţare este însoţită de o inspiraţie, nu de o expiraţie, ca în cazul consoanelor obişnuite, asemănătoare cu plescăiturile din limbile europene (zgomotul sărutului este un fel de clic labial, iar pentru a îndemna caii se foloseşte un fel de clic bilabial).“ Greşit în mai multe privinţe, după cum se poate uşor afla până şi dintr-un manual elementar de fonetică. În primul rând, pronunţarea clicurilor nu se face cu o inspiraţie (mecanismul aerodinamic e diferit). În al doilea rând, nu există clicuri labiale, ci doar bilabiale, iar sărutul e clic bilabial (adică făcut cu ambele buze). Ia încercaţi să sărutaţi pe cineva cu o singură buză - n-o să vă prea iasă!