☺☺☺M. Duţescu - şi toată bucuria acelor ani trişti

Să nu ne mai ascundem după degetul modernismului - poetul (nu ştiu care e situaţia soldatului) are viaţă personală, chit că s-o supăra stafia lui Nichita Stănescu. m. duţescu (care semnează precum e. e. cummings) nu numai că are aşa ceva, ba ţine şi să expună produsul, la vedere, la tarabă. Pardon, în placheta intitulată, oximoronic, şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010). Nu e în sine un lucru rău, după cum nici nu-i neapărat bun. Poezia eponimă, care deschide de altfel volumul, introduce una din temele principale ale textelor adunate în carte: 

acesta e un film simplu

vechi şi zgâriat
pe care - sunt sigur - îl ştiu mulţi copii
/

scene amestecate cu tatăl meu şi cu mine
nu cred că aveam mai mult de 3-4 ani
tata era un bărbat înalt şi frumos
păr buclat onduleuri mari ochi albaştri

Imaginea filmului în poezie ne aminteşte de cea a filmului în film din Balanţa lui Lucian Pintilie, unde Nela rememorează scene dintr-o copilărie paradisiacă în care avea un tată bun, frumos şi puternic. Procedând temeinic, autorul intră în detalii biografice în poemul următor, zgomotul neobişnuit ce părea că vine din stradă:

tata a fost ultimul din cei

7 copii ai lui Constantin şi Floarea Duţescu
5 au murit - el şi mătuşă-mea au trăit şi
mă gândesc că din cauza asta maică-sa
era atât de bisericoasă şi ţinea morţiş
să-l facă popă

Vorba lui Ion Barbu, aia cu dintr-atâţia fraţi mai mari... Atunci când nu rememorează scene cu tata, poetul evocă tot felul de scene din copilăria anilor '80, cu clişeele binecunoscute (era mizerie, dar eram tineri, făceam primele experimente interzise, fumam pe ascuns, ne masturbam prima dată, ascultam muzica nu-ştiu-care şi tot aşa). Important e să ne fie comunicate experienţele iniţiatice trăite alături de tatăl ce pare descins din Moartea căprioarei. Tot acest univers (mirific, cu toată mizeria încorporată) se prăbuşeşte odată cu moartea tatălui, pe un pat de spital, în plină putere (131102, probabil şampon sau la Panduri).

Odată încheiat acest capitol de viaţă, imaginile par să se pulverizeze, iar poeziile par să adopte un ton mecanic. De altfel, înseşi titlurile lor (hybrid #1... hybrid #3), unele simple numere (#1... #7) par să trimită la o anume depersonalizare suferită de relatările autorului. Spaţiul pare să se fi schimbat, iar modalitatea poetică introduce (deşi mai timid ca la alţi autori) referirile la noile medii electronice (email, Messenger, Google). Sunt fragmente de spaţiu cotidian, crochiuri voit anodine:

încetişor

bătrâna de vizavi dă jos din fereastră steagul

pe care-l pusese de 1 decembrie în locul
posterul cu „şi eu votez echipa lui Vanghelie“
şi agaţă o mare cunună de brad
împodobită
cu beteală şi flori.
                                       (schiţă de crăciun #2)

Cum stăteam la masă, şi oricum se vorbea în germană

eu mă uitam pe pereţi - era desenată o vacă şi
părţile ei componente
cu o mică legendă într-un colţ al panoului
                                                      (#2)

Printre aceste resturi diurne se strecoară şi câte o discretă aluzie la viaţa sentimentală. Nu prea e timp pentru aşa ceva, omul e ocupat, prins în menghina obligaţiilor profesionale şi a servituţilor capitalismului autohton. O poezie prozificată, dacă se poate spune aşa, neostentativ anticalofilă, în care se infiltrează câteodată un lirism reamenajat pentru necesităţile noii societăţi, care aminteşte de poemele care l-au făcut celebru pe Mircea Dinescu la începutul anilor 1980:

te văd în microbuz cu foaia de drum în mână

pe care o ai gratis de la noul iubit
despre care tocmai am aflat că
e patron local - firmă de transport -
şi cu un pic noroc poate chiar
viitor patron al unei echipe de fotbal în B
                                                 (hybrid #3)

 Rămâne de văzut dacă viitoarele creaţii ale autorului (care e, din câte înţeleg, debutant în volum) vor reuşi să consolideze o originalitate deocamdată ezitantă şi tributară multor clişee şi formule poetice. Nu-i exclus să vedem un transfer la echipa prozatorilor, căci poezia lui m. duţescu are pe alocuri nervul unei proze de calitate.

☺☺☺ Lucian Boia - Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit.

De la o vreme, ori de câte ori începe un an nou, alături de torentele de urări şi şuvoaiele de cadouri de intensitate şi utilitate variabilă, îşi face loc întrebarea: pe ce dată pică Apocalipsa anu' ăsta? Este exact ideea pe care o ascunde titlul cărţii lui Lucian Boia, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit (Humanitas, 2007), anume paradoxul unor discuţii interminabile despre un eveniment care ar trebui să pună capăt tuturor dezbaterilor, dar care se lasă aşteptat.

Şi asta nu e de ieri, de azi, căci sfârşitul lumii îl preocupă pe om din totdeauna. Lucian Boia trasează traiectoriile principalelor idei, curente, credinţe şi teorii eschatologice. Demersul lui e cronologic şi pleacă de la primele atestări ale preocupării respective în preistorie şi istorie (Eterna reîntoarcere, primul capitol al cărţii, trece în revistă miturile îndeobşte cunoscute ale potopului la diferite popoare, ale greco-romanilor, vechilor indieni, mesopotamieni sau scandinavi, fără a omite fanteziile culte gen Atlantida). Subiectul e vast, nu-i nevoie s-o mai spunem, aşa că forţa de sinteză a autorului e remarcabilă, după cum e şi umorul de care dă dovadă nu o dată. Iată de exemplu o observaţie despre pieirea lumii din cauza potopului, temă recurentă în multe mitologii, dar absentă în altele (cum ar fi cele africane care se disting de altfel şi prin refuzul ciclicităţii şi reînnoirii perpetue a universului):

Găsim membri ai familiei lui Noe cam peste tot în lume. Doar africanii se îndoiesc de Potop; indienii din America, în schimb, se dau în vânt după el. Istoriile lor care descriu acest eveniment au făcut deliciul misionarilor sosiţi după descoperirea lumii noi. Pentru ei, era dovada că sălbaticii americani aparţineau totuşi familiei noastre, descinzând în linie dreaptă din strămoşul nostru comun.

Sfârşitul lumii e o trecere de o concizie remarcabilă prin istoria eschatologiei. Pe mai puţin de 300 de pagini, Lucian Boia îi oferă cititorului o adevărată bogăţie de nume, fapte, titluri şi observaţii privind nu doar mitologia, ci şi evenimentele consemnate istoric, cele din urmă, din Antichitate până în zilele noastre. Teama de sfârşitul lumii apare constant pe parcursul istoriei omenirii, iar sfarşitul marilor imperii (cum a fost Imperiul Roman) pare să o exacerbeze. La fel spune tradiţia că s-a întâmplat şi la venirea rotundului an 1000, când lumea ar fi fost cuprinsă de convulsii şi angoasă. Chiar aşa să fi stat lucrurile? Aici intervine Lucian Boia în ipostaza lui binecunoscută de demitizator şi citează cazul a trei istorici foarte onorabili, William Roberston, Jules Michelet sau Henri Martin, care au scris despre nebunia lumii medievale în preajma anului 1000, foarte în ton cu imaginea generală a publicului despre perioada respectivă. Mergând la surse, istoricii mai noi au descoperit, nu fără surprindere, că cei trei istorici exageraseră, în cel mai bun caz. Anul 1000 sosise pe un fundal mult mai liniştit.

O bună ocazie de demitizare o constituie şi studiul Renaşterii. Considerată îndeobşte o perioadă de „recul al spaimelor superstiţioase, afirmare a omului, domnie a umanismului“, Renaşterea contrastează în mod tradiţional cu Evul Mediu cel întunecat şi cuprins în permanenţă de frisoane eschatologice. Se pare totuţi că lucrurile nu au stat (mereu şi peste tot) chiar aşa, iar capitolul din cartea lui Lucian Boia consacrat perioadei respective surprinde o Renaştere „marcată de superstiţie, frică şi intoleranţă, de spaima apocaliptică, de vânătoarea de vrăjitoare“. Foarte dense sunt capitolele despre ideologia eschatologică din Epoca Luminilor sau din secolul al XIX-lea (aşa-zisa „epocă a optimismului“), perioade în care avântul raţionalist şi credinţa în progres nu reuşesc decât în parte să liniştească angoasele milenare. Secolul XIX, care văzuse născându-se paleontologia şi evoluţionismul, se remarcă printr-o diversificare a scenariilor catastrofice.

Recent-încheiatul secol XX are parte de o tratare substanţială. Început el însuşi printr-o adevărată criză pe la 1900, în plină belle époque, când făceau furori descrierile apocaliptice ale lui Camille Flammarion, veacul recent încheiat a diversificat considerabil repertoriul de cauze care ar putea să aducă sfârşitul lumii, adăugând la cele deja tradiţionale războiul atomic, invaziile extraterestre, terorismul sau (modă mai recentă) schimbările climatice şi angoasele ecologiste (încălzirea sau răcirea extremă a planetei). Iubitorii de literatură sau cinematograf găsesc în Sfârşitul lumii un repertoriu de lucrări de o bogăţie neobişnuită, de la monştri sacri precum H. G. Wells până la semi-anonimi cunoscuţi numai specialiştilor în SF. Din păcate, undeva trebuia să se oprească şi autorul, iar linia de finish e trasă de postfaţa scrisă în 1999, căci cartea reprezintă o reeditare, în traducere românească, a unui volum apărut în Franţa la sfârşitul anilor '80. Din fericire, ce s-a întâmplat imediat înainte, dar şi după anul 2000 ne dă speranţe. Teama de sfârşitul lumii şi milenarismele de arome şi gusturi variate sunt vii şi active. Acuş, acuş vine 2012 şi vedem ce se alege de noi. Deşi am citit recent că toată sindrofia s-ar fi amânat (a câta oară?) pentru 2016. Vorba lui Lucian Boia: o istorie fără sfârşit.

a, e, i, o, u

Să fie liniştiţi cititorii blogului, atâţia câţi sunt: n-am de gând să copiez poezioara lui Arghezi şi nici să scriu despre ea. Azi, fiind început de weekend, fac un lucru mult mai prozaic, pun o postare despre fonetică, foneticieni şi întrebuinţările lor artistice.

Cine vrea să citească o introducere în fonetică (adică acea ramură a lingvisticii care se ocupă de sunetele limbilor naturale din punctul de vedere al proprietăţilor lor fizice) are la dispoziţie câteva cărţi minunate scrise de profesorul englez Peter Ladefoged (1925 - 2006). Ar fi, fără o ordine precisă, Vowels and Consonants (ediţia a doua, Blackwell, 2005), The Sounds of the World's Languages (ediţia a treia, Blackwell, 1998) sau clasicul A Course in Phonetics (cea mai recentă ediţie, revizuită de Keith Johnson, Wadsworth, 2010).

Dacă există o disciplină contemporană în care spiritul dinastic este viu şi activ, aceea este fonetica. Nu-i, se ştie, o ştiinţă prea veche. Printre părinţii ei fondatori se numără englezul Henry Sweet (1845-1912). Acesta i-a fost profesor lui Daniel Jones (1881-1967), celebru prin născocirea sistemului vocalelor cardinale şi prin dicţionarul de pronunţie a limbii engleze. La rândul lui, Jones l-a avut elev pe David Abercrombie (1909-1992) care i-a fost profesor lui Peter Ladefoged. O adevărată dinastie, ai cărei membri au fost toţi consideraţi, când erau la apogeul carierei, cei mai mari foneticieni ai lumii. Printre foneticieni circulă de altfel superstiţia că nu ai cum să fi învăţat cum trebuie vocalele cardinale decât de la Daniel Jones sau de la unul din elevii lui, adică trebuie să ţi se fi transmis cunoştinţele respective în linie.... genealogică.

Să parcurgi Vowels and Consonants e ca şi cum ai face o excursie într-o lume exotică şi plină de culoare fără să te ridici din fotoliu. Cartea, fără să fie un ghid al ageamiului, e suficient de accesibilă pentru a fi citită şi de laici. Cine n-are aplecare spre teorie, poate sări părţile mai tehnice (caracterizarea acustică, formanţii şi spectrogramele, detaliile anatomiei aparatului vocal) şi se poate limita la imensa bogăţie de exemple şi descrieri de sisteme fonetice ale unor limbi care mai de care mai diferite. Descrierea unora din aceste sisteme a fost făcută pentru prima oară de însuşi Ladefoged, care a petrecut mult timp făcând cercetări pe teren în Africa de Vest sau în alte regiuni îndepărtate. În materie de vocale, multe limbi (cam 20 % din totalul de circa 7000) se descurcă cu cele cinci din titlul postării. Cu toate astea, există limbi cu sisteme sensibil mai simple, cu doar trei vocale (a, i, o sau a, i, u), dar autorul menţionează straniul caz al limbii kabardiene (e o limbă cât se poate de reală, n-a inventat-o alde Borges), care ar avea chiar mai puţine. Engleza, o limba mult mai prozaică, are, în funcţie de dialect, între 14 şi 20 de vocale, iar dialectul Weert al olandezei deţine recordul de 28. Dacă vocalele sunt aşa de diverse, ce să mai spui de consoane, care sunt (dacă e să te referi, iarăşi, la ansamblul limbilor vorbite pe glob), chiar mai pestriţe. Noi suntem, desigur, obişnuiţi cu sunete precum p, b, s, t, g sau m, relativ banale, dar există limbi care numără printre consoanele lor legitime aşa-numitele clickuri, nişte sunete care seamănă cu nişte plescăituri (diferite în funcţie de regiunea aparatului vocal unde sunt produse). E drept că asemenea limbi nu sunt foarte numeroase, fiind vorbite mai mult în sudul Africii. Iată probabil cea mai cunoscută piesă muzicală cântată într-o limbă cu clickuri. E vorba de limba xhosa (al cărei nume se pronunţă într-un mod cu totul şocant), iar interpreta e Miriam Makeba:

N-ar trebui să creadă cineva că Vowels and Consonants e o carte pur teoretică, un produs al erudiţiei sterile a unui învăţat. Nu e doar o carte scrisă într-un stil foarte viu şi diferit de cel al manualelor româneşti (la citirea cărora multora le vine să se spânzure de plictisul stilului belferesc-birocratic). Găsim în ea capitole cu aplicaţii practice imediate, cum ar fi analiza, sinteza şi recunoaşterea vocii, iar volumul e însoţit de un CD pe care poţi asculta sunetele despre care se vorbeşte în lucrare.

Îşi mai aminteşte cineva de filmul My Fair Lady, cunoscuta adaptare regizată de George Cukor a operetei lui Loewe, cu Rex Harrison şi Audrey Hepburn în rolurile principale? Se pare că în Pygmalion (piesa care stă la baza tuturor acestor producţii) personajul Higgins, foneticianul care o educă pe Eliza Doolittle, e o replică a lui Henry Sweet sau, după alţii, a lui Daniel Jones. Oricare ar fi adevărul, producătorii filmului din 1964 au fost extrem de scrupuloşi cu reconstituirea atmosferei. Ei au apelat la un expert - cine altul decât Peter Ladefoged - la acea vreme tânăr profesor la UCLA. Iată o poză celebră făcută pe platoul de filmare:

În stânga stau Rex Harrison (Higgins) şi Wilfrid Hyde-White (colonelul Pickering). Bărbatul mai tânăr şi brunet din dreapta este Ladefoged, iar cel cărunt, mai în vârstă, e George Cukor, cel cu Pe aripile vântului. Higgins şi Pickering studiază o planşă cu semne ciudate. Nimic născocit. E vechiul alfabet fonetic folosit în secolul al XIX-lea, înainte ca un grup de foneticieni să-l propună pe cel modern, al International Phonetic Association, folosit azi în toate lucrările serioase. Detaliu frivol, Peter Ladefoged a fost toată viaţa un individ activ şi nonconformist. La 80 de ani încă făcea surfing pe plajele din Hawaii. După fiecare vacanţă, slideshow-urile PowerPoint care îi însoţeau prezentările la conferinţe se deschideau cu poze făcute pe plajele cu pricina. Prezentările nu erau din cauza asta mai puţin serioase.

☺☺☺☺ Adrian Marino - Jurnalul unui om singur

He holds a grudge like Khomeini, spune cineva despre simpaticul şi totodată enervantul George Costanza într-un episod din Seinfeld. Dacă stai să te gândeşti, schimbând ce trebuie schimbat, afirmaţia i s-ar putea aplica şi lui Adrian Marino, aşa cum ni-l dezvăluie volumul Viaţa unui om singur (Polirom, 2010). Atât de rău şi ranchiunos faţă de contemporanii săi va fi fost teoreticianul clujean al literaturii, că nu i-a uitat nici după moarte şi i-a încondeiat în memoriile apărute la cinci ani după dispariţia fizică. Cu Viaţa..., deşi procesul începuse cu mult timp înainte, autorul a reuşit performanţa destul de rară chiar şi în lumea răutăcioasă a literelor de a-şi ostiliza aproape întreaga comunitate. Unul din puţinii autori care a izbutit o ispravă asemănătoare este Paul Goma.

Cauze ar fi destule, iar autorul le trece în revistă. Premisele resentimentelor s-ar afla chiar în datele personale ale individului Marino, „un om fără amintiri frumoase“, după propria caracterizare, un individ supus represiunii (şi acest termen îi aparţine) încă din tinereţe. A fost mai întâi familia, un mediu rece şi ostil. Şcoala nu a îmbunătăţit nici ea situaţia. Liceul şi colegii nu i-au spus nimic, iar începuturile carierei au fost, tot cu un termen propriu, confuze. Ajuns pentru scurtă vreme asistent al lui G. Călinescu, Marino e oripilat de caracterul abject al criticului, despre cabotinismul şi arghirofilia căruia vorbeşte pe şleau. După plecarea din universitate, au urmat ani de închisoare politică şi de domiciliu forţat în Bărăgan. În mod semnificativ, Marino nu-şi idealizează colegii de suferinţă penitenciară şi nu împărtăşeşte valori decât cu foarte puţini din ei. A luat-o de la capăt la începutul anilor 1960, la Cluj, unde se stabilise la nişte rude.

A fost o rupere de mediul de până atunci, nu însă neapărat una fericită. Lui Adrian Marino nu i-au plăcut niciodată Clujul, universitarii clujeni (cu care a evitat, cu tenacitate, contactele umane sau instituţionale) şi ardelenii în general. Probabil că în afară de Lidia Bote, soţia lui, n-a avut acolo nicio persoană apropiată. Din acest motiv n-a considerat niciodată Clujul altceva decât un „refugiu“ şi a refuzat cu încăpăţânare să intre în câmpul muncii, cum se spunea în epocă. De altfel, Adrian Marino se mândreşte cu statutul de freelancer pe care l-a avut toată viaţa.

Scurta perioadă de dezgheţ a anilor 1960 - 1970 i-a permis să scrie şi să publice. Şi nu puţin şi nu oriunde. Adrian Marino (laureat al premiului Herder, deşi nu ştiu câtă însemnătate are în realitate această distincţie) este teoreticianul român al literaturii cel mai cunoscut şi publicat în străinătate, alături (cred) de Mihail Dragomirescu, dacă e să-i luăm în calcul pe cei care şi-au desfăşurat activitatea în ţară. Au fost 11 volume de critică publicate în limbi străine, zeci şi zeci de studii şi colaborări la publicaţii occidentale. În plus, a editat ani de-a rândul (într-o perioadă de mari restricţii) Cahiers roumains d'études littéraires (CREL), o publicaţie de prestigiu pentru apariţia căreia a făcut eforturi considerabile.

Personaj dificil, cu izbucniri violente şi ieşiri adesea impulsive, Marino a luptat pe două fronturi. Mai întâi, pe cel al „junglei literare“ din ţară (galeria de personaje pe care o realizează e vastă şi pictată cu tuşe nemiloase), apoi pe cel din străinătate, unde autorul s-a confruntat cu umorile şi orgoliile cunoscute celor care ştiu cum se fac jocurile în lumea academică. Adrian Marino insistă că el a fost în permanenţă un om liber (într-o lume care numai de prea multă libertate nu se bucura) şi că nu a fost niciodată critic literar propriu-zis, ci mai degrabă un specialist în ideologie culturală, iar pe un plan mai larg, un susţinător al valorilor liberale. Trebuie să recunosc că cel puţin din această carte mi-a fost mai greu să pricep natura exactă a specialităţii pe care pretinde autorul că o avea.

Amatorii de scandal au reţinut, nu mă îndoiesc, încondeierile lipsite de inhibiţie ale unor personaje din epoci diferite şi de valori la fel de diverse, de la G. Călinescu până la N. Manolescu, de la Nae Ionescu şi Constantin Noica până la discipolii (neo)noichişti A. Pleşu sau H.-R. Patapievici, de la Ovidiu Papadima până la Mircea Zaciu. Se cunosc şi detaliile suculente ale scandalului cu un aşa-zis dosar de colaborator al Securităţii pe care l-ar fi avut Adrian Marino, detalii dezvăluite de Mircea Dinescu, desigur întâmplător, după apariţia cărţii de faţă, unde poetului din Slobozia nu i se schiţa un portret prea onorant. Adrian Marino insistă asupra necesităţii unei „alte mentalităţi literare“, vorbeşte de permanenta lui insubordonare şi de incapacitatea de a accepta un „mare maestru“. Că aceste idei aparţin unui individ cu o fire păcătoasă, sensibil, orgolios şi mizantrop, cu abilităţi sociale extrem de firave, e de necontestat. De necontestat sunt însă şi opera autorului, o operă cu care extrem de puţini din conaţionalii noştri se pot lăuda, dar şi anii îndelungaţi de detenţie politică şi domiciliu obligatoriu. Aceste elemente îţi construiesc podiumul de pe care ai dreptul să-ţi pui la punct contemporanii, mai ales când unii din aceştia declară, cu superioritate, că nu acceptă decât reproşuri venite din partea unor personalităţi cu operă pe măsură.

Viaţa unui om singur mi s-a părut o carte vie şi interesantă, e drept, şocantă pe alocuri din cauza durităţii unor verdicte date în cazul unor inşi pe care am tot fost învăţaţi (la şcoală, printre prieteni) să-i venerăm. Lucrul acesta a fost posibil probabil şi pentru că textul a fost destinat să apară numai după moartea autorului, care l-a scris prin 1993 - 1994 şi l-a revizuit în 1999. Ediţia de faţă, deşi e prima, ar fi meritat mai multă atenţie din partea editurii. Un index de persoane ar fi fost extrem de util, după cum folositoare ar fi fost nişte note de subsol care să clarifice anumite circumstanţe şi afirmaţii ale autorului. Impresia generală e cea de lucru de mântuială. Polirom pare să fi tratat Viaţa... ca pe un cartof fierbinte, anticipând probabil reacţia violentă cu care va fi ea întâmpinată de o parte a intelighenţiei naţionale. Există o scurtă prefaţă semnată, tainic, „Redacţia“, care conţine câteva detalii tehnice indispensabile, dar nimic de fond. Numele redactorului acestui volum nu figurează nicăieri (apare doar tehnoredactorul, dar asta e cu totul altceva), de parcă cineva s-ar fi simţit jenat că a lucrat cartea sau, cine ştie, omul s-o fi temut de braţul lung al culturnicilor din ziua de azi. Scenariu fantezist poate, dar ceva e evident în neregulă aici și alimentează asemenea interpretări.

     Fact checking

• Numele ambasadorului american la Bucureşti între 1994 şi 1997 este Alfred Moses, nu Moses Rosen, aşa cum apare (hilar) într-un loc. Încă o dovadă că editura nu şi-a făcut temele. Dacă e o eroare a lui Adrian Marino, o notă de subsol ar fi trebuit să lămurească lucrurile.

☺ Nicolae Merişanu - Cafenele, oameni de altădată. Zeul perisabil

La prima vedere, ai spune că volumul lui Nicolae Merişanu, Cafenele, oameni de altădată. Zeul perisabil (Paralela 45, 2007) nu e operă de ficţiune, pentru că e apărut în colecţia Odiseu a editurii. Noroc că nu se încurcă nimeni cu criterii din astea plicticoase şi - merge şi aşa! - s-a înghesuit şi un volum de povestiri printre atâtea zeci de cărţi de eseuri sau amintiri.

Acum că am lăsat la o parte scrupulele astea metodologic-taxonomice, să purcedem la puricat. Sunt unsprezece bucăţi de dimensiuni reduse (întreaga carte are puţin peste 100 de pagini) situate în marea lor majoritate, cel puţin ca încadrare tematică, într-o vagă zonă a fanteziei expresioniste. Autorul pare să ştie că dacă l-ai dezamăgit pe cititor cu primele pagini, gata, l-ai pierdut pe vecie, aşa că deschide spectacolul cu o proză intitulată, epatant, Miliardarul invizibil. Linia epică nu e prea întortocheată: Almod, un miliardar rău, excentric şi, bineînţeles mai mult ascuns decât expus muritorilor de rând, cumpără de la mama lui adoptivă un copil, Antonio, pentru că ştie că acesta poate ghici gândurile oamenilor. Sigur că o asemenea marfă e preţioasă, pentru că poate fi utilizată împotriva adversarilor (sau duşmanilor, cum se zice în manele). Prozatorul ne poartă prin labirintul subteran tenebros al palatului lui Almod, populat cu tot felul de ciudăţenii tehnico-biologice. Între Almod (care e zeul perisabil din titlul volumului) şi Antonio se poartă conversaţii de genul:

- Antonio, spuse Almod, de astăzi sunt Dumnezeul tău.
Antonio râse scurt, răutăcios:
- Ce ştim noi despre Dumnezeu? Nimic, Almod. Emitem din când în când jalnice supoziţii, în timp ce Dumnezeu ne trimite zilnic semnale pe care nu le putem descifra. Trebuie să recunosc că este un jucător maliţios.
- Nici măcar Antonio, cel care citeşte gândurile oamenilor, nu poate spune mai mult?
- Nu.

Sau:

- Da, Antonio, sunt un nefericit, iar adevărata fericire o voi întâlni doar când îl voi atinge, când mă voi contopi cu adversarul meu...
- Nu prin iubire te va înfrânge, Almod!
- Să nu mai vorbim despre asta, Antonio, să mergem mai departe!
- Să mergem!

E nevoie de multă răbdare pentru a parcurge toate bazaconiile astea. Să recunoaşem că tocmai de epigoni ai lui Paulo Coelho nu mai avea nevoie mica noastră literatură.

În Un orăşel fericit ni se schiţează utopia unei republici conduse de un despot numit Timotei (Părintele Poporului) înţelept, bun şi săritor, ţară cu oameni aşijderea, în care se naşte un soi de Calimero, om rău şi zbuciumat pe care îl cheamă Hans. Neputând fi adus pe drumul cel bun de către cei din jur, Hans sfârşeşte prin a se sinucide şi nu are, în posteritate, nici măcar satisfacţia ca gestul să îi fie corect interpretat de cei din jur. Povestirea, care ar putea fi mai bună dacă autorul ar putea s-o rescrie, scuturând-o de preţiozităţi, e plină de reflecţii despre bine şi rău, despre putere şi cucerirea ei. Aceleaşi teme (şi aceleaşi metehne) apar şi în Un basm.

O atmosferă expresionistă care te duce parcă la scrierile lui Gustav Meyrink găsim în Spaima, Profetul sau Fiara întunericului. Toate aceste piese descriu întâmplări horror din spaţii imaginare, populate de personaje terorizate de tot felul de monştri reali sau închipuiţi. În Spaima inşi cu nume precum Albert Kaplan, John Pongratz, Bello Sender se luptă de zor cu nişte creaturi nemiloase şi care sunt anihilate, ca într-un film prost, de iubirea a doi tineri (Peter şi Mara). Profetul e povestea unui copil cu abilităţi excepţionale şi se dovedeşte o rescriere a istoriei patimilor lui Cristos, într-un registru solemn şi sentimental, adică cum nu se poate mai fără har. Tot personajul excepţional se vrea şi Bâlbâici din schiţa cu acelaşi nume, dar din păcate textul nu are nicio miză.

Despre relaţiile dintre sexe, într-un registru mai realist, dar cu inevitabile şi destul de stângace glisări în fantastic, e vorba în Soţul ideal sau Poveste de dragoste. Cu cea de a doua poveste, Nicolae Merişanu tatonează chiar ştiinţifico-fantasticul: o femeie neglijată de soţ se îndrăgosteşte de un extraterestru. Nu-mi pot stăpâni impulsul de a da şi de aici un citat (Angela, pământeana noastră, aflase că extraterestrul avea o iubită pe planeta de baştină):

- Poate că într-o zi te vei întoarce la ea?
- E imposibil, doar ţi-am spus, orice legătură cu centrul este întreruptă. Chiar dacă aş vrea, n-aş putea, dar îţi jur: nu vreau să mă despart de tine... cum te cheamă, iubito, am fost atât de distrat încât am uitat să te întreb...
- Şi pentru mine e prima oară când mă îndrăgostesc de o fiinţă fără a-i cunoaşte numele... pe tine cum te cheama, iubitule?
- K 14...

Sublim, nu? Parca ar fi scena Siegmund - Sieglinde din Die Walküre a lui Wagner. Atâta că se vrea serioasă dar e comică. Cred că amatorii autohtoni scriau, în anii '60 - '70 un SF de mai bună calitate. O răbufnire sefeistică are autorul în piesa care încheie volumul, intitulată Rătăcirea, în care un individ ajunge într-un univers paralel, iar tema (lipsită de noutate) e tratată în acelaşi limbaj pretenţios şi căutat care ne însoţeşte mai peste tot. Rezumând, un volum de proză extrem de slabă, fără originalitate tematică, rău scrisă. E acel gen de lucrare care te transformă în partizan al cărţilor electronice, nu de alta, dar se face economie de hârtie dacă le publici exclusiv pe post de e-book. Cartea e ilustrată cu poze alb-negru, de proastă calitate, reprezentând vagabonzi, cerşetori şi indivizi homeless din Bucureşti. Ut pictura poesis.

Cum am trişat la leapşa cu muzica de film

Am zis eu nu demult că nu-mi stă în fire să joc leapşa din asta, că une fois n'est pas coutume şi tot aşa, dar am acceptat cu plăcere invitaţia lui Lilick de a-mi da cu părerea despre muzica de film. După asta mi-am dat seama că habar n-am ce să scriu, pentru că dacă la muzică mă pricep extrem de puţin, despre film n-am câtuşi de puţin habar. M-am hotărât până la urmă să trişez pe faţă şi să scriu despre muzică şi film, ba mai mult, să iau de la alţii ceea ce nu pot spune de la mine din cap. E instructiv să răsfoim două cărţi apărute recent. Putem să nu fim de acord cu multe din opiniile exprimate acolo, dar n-avem cum să nu recunoaştem că-s interesante şi subversiv-provocatoare. Iar o să înceapă ăsta cu Wagner, vor răbufni unii. Aşa e.

În When Opera Meets Film (Cambridge University Press, 2010) Marcia J. Citron scrie despre similarităţile structurale dintre trilogia Godfather a lui Coppola şi Tetralogia wagneriană. Pentru cine ştie, de fapt şi Der Ring des Nibelungen e, în intenţia lui Wagner, tot o trilogie, pentru că Das Rheingold e considerat prolog, nu operă propriu-zisă. După Citron, filmele Godfather seamănă cu opera mai mult decât orice altă realizare cinematografică. Unii critici au identificat în film o structură leitmotivică similară cu cea a lucrărilor lui Wagner. Leitmotivele, care pot fi imagistice sau sonore, ar avea rolul de a asigura unitatea şi de a adăuga o dimensiune psihologică subiacentă, adică acelaşi rol ca la Wagner. Diferenţa ţine mai degrabă de material decât de esenţă - în film materialul e imagine, în operă e muzică. La un alt nivel, muzica filmelor, compusă de Nino Rota, are şi ea în bună măsură aceeaşi structură leitmotivică. Unii au identificat în ea un leitmotiv al trompetei, unul al destinului, al iubirii sau al unui anumit gen de dor etnic. Mai mult decât atât, s-a demonstrat că unele din aceste leitmotive sunt de fapt dezvoltări ale altora. Exact asta se întâmplă şi la Wagner. În fine (scurtând mult discuţia, pentru a nu o face mai plicticoasă decât e), în Godfather III există reluări ale unor motive anterioare, sub forma unor noi combinaţii, deghizări şi asociaţii. E ca în Götterdämmerung. Iar faptul că toate acestea nu sunt simple speculaţii e dovedit şi de intenţia iniţială a lui Coppola de a numi ultimul film din seria Godfather The Death of Michael Corleone. Numele originar al ultimei opere a Tetralogiei fusese Siegfrieds Tod. Desigur, ar fi o manipulare patentă să susţină cineva că singurele influenţe muzicale din Godfather sunt cele wagneriene. Marcia J. Citron scrie in extenso şi despre asemănările cu opera italiană, insistând pe Cavalleria rusticana şi vorbeşte de o germanizare a lui Mascagni. When Opera Meets Film conţine multe alte analize interesante (cine vrea să afle, s-o citească) şi arată că relaţia dintre muzică şi film poate fi mult mai complicată decât cea dintre o coloană sonoră şi nişte imagini în succesiune.

N-am putut să nu arunc o privire rapidă şi pe Wagner & Cinema, o culegere de studii editată de Sander L. Gilman şi Jeongwon Joe (University of Indiana Press, 2010). Găsim acolo o adevărată bogăţie de texte, de la analize ale filmelor din anii 1920 (Wagner şi filmul mut, ecranizări ale unor mituri pe care le-a tratat şi compozitorul, precum Siegfried sau Kriemhilds Rache ale lui Fritz Lang) până la abordări insolite, cum ar fi Wagner la Hollywood. În treacăt fie spus, dacă ar trăi azi lui Wagner i s-ar potrivi probabil perfect stilul de vedetă hollywoodiană şi ar trăi undeva la Beverly Hills. Sărind de la una la alta, până şi celebrul regizor sovietic Serghei Einsenstein a avut la viaţa lui un proiect wagnerian: a pus în scenă Die Walküre la Teatrul Bolşoi din Moscova (la premieră a asistat şi ambasadorul german). Asta se întâmpla în 1940, tratatul cu Germania se semnase cu un an în urmă şi se cereau intensificate legăturile culturale. Nu au avut loc decât şapte spectacole pentru că a început războiul. În plus, nici Stalin nu-l avea la inimă pe compozitor, dar îşi călcase pe inimă pentru că avea interese politice. Aşa de mare a fost antipatie sovieticilor faţă de Wagner, că Parsifal nu a mai fost fost pus în scenă decât în 1997. Oricum, în Wagner & Cinema avem ce citi.

Dar ai noştri? Întrebarea asta seamănă cu o glumă. Să nu fim, totuşi, mai răutăcioşi ca de obicei şi să ne amintim de filmul Balanţa al lui Lucian Pintilie, care se deschide pe uvertura la Lohengrin. Iată aici un clip, pentru calitatea slabă a căruia îmi cer iertare:

PS Ca şi în alte dăţi, am citit cărţile în format electronic pe iPad cu programul Stanza.

Vizita bătrânului domn

Se împlinesc în aprilie 25 de ani de la vizita lui Vladimir Horowitz la Moscova şi (mai trebuie s-o spun?) postarea de faţă nu e pentru cei care se întreabă cine mai e şi ăsta. Pentru cei care au deja răspunsul la întrebarea respectivă, e suficient să spunem deocamdată că, ajuns la putere cu un an mai devreme, Mihail Gorbaciov ducea o ofensivă susţinută (prin gesturi de imagine, dar şi financiar) de câştigare a simpatiei intelighenţiei locale. În acest efort propagandistic intră şi organizarea vizitei marelui pianist de origine rusă Vladimir Horowitz. Născut în 1903, acesta a reuşit să fugă în Occident în 1925, ca să revină acasă, triumfal, după peste 60 de ani.

Termenul „triumfal“ nu e cu nimic exagerat. La sosirea pe aeroport, Horowitz a fost întâmpinat de o delegaţie oficială condusă de însuşi ministrul Culturii. Acesta - senzaţie pentru un demnitar sovietic într-o împrejurare oficială - purta cămaşă în dungi şi semăna mai mult cu un actor de cinema decât cu un urmaş al lui comisarului Lunacearski (de notat, incidental, că Nikolai Gubenko, ultimul ministru sovietic al Culturii, a fost actor de meserie). Cu ocazia vizitei s-au organizat tot felul de evenimente, cum ar fi vizitarea casei lui Ceaikovski sau un recital al pianistului în sala mare a Conservatorului din Moscova, iar bătrânul muzician a cântat piese de Scarlatti (în care era specialist), Liszt, Rahmaninov, Schumann şi Scriabin. Iată-l pe Horowitz interpretând Rahmaninov la vechiul pian al lui Ceaikovski în faţa strănepoatei compozitorului:

Una din cele mai vechi amintiri ale lui Horowitz datează din 1914, când avea doar 11 ani, şi când a avut ocazia să cânte în faţa lui Scriabin. Cu ocazia vizitei la Moscova, Horowitz a trecut şi pe la casa Scriabin, unde a interpretat două studii ale acestuia la vechiul pian al compozitorului. Nu ar fi în sine o întâmplare ieşită din tipicul vizitelor de acest gen, dar la eveniment a asistat însăşi una din fiicele compozitorului (Elena), iar scena a fost extraordinară. Un fragment de film poate fi văzut aici:

De văzut e întregul film al vizitei lui Horowitz la Moscova, disponibil acum şi pe DVD. Regia lui Brian Large (despre care am scris aici) este în sine o garanţie a calităţii excepţionale. Pentru mai buna fixare în memorie a perioadei şi totodată pentru a face legătura cu vremurile noastre, să amintim că la mai puţin de o săptămână după recitalul lui Horowitz se producea marea catastrofă nucleară de la Cernobâl. Iar pentru mai buna fixare în memorie a personajelor, să nu uităm că celebrul Viaceslav Molotov, cel cu odiosul tratat cu Ribbentrop, a purtat de fapt numele de Viaceslav Scriabin şi este, după unii autori, un nepot al compozitorului despre care a tot venit vorba în postarea de azi. Molotov este un pseudonim revoluţionar menit să-i confere individului o nobleţe proletară (în limba rusă molot înseamnă ciocan).

☺☺☺Gregor von Rezzori - Memoriile unui antisemit

Volumul de povestiri intitulat, provocator, Memoriile unui antisemit (Humanitas, 2008) mi-a făcut cunoştinţă cu Gregor von Rezzori, prozator austriac cu o biografie agitată şi identificată până la un punct cu cea a estului Europei (familie de origine italiană stabilită în Bucovina, tinereţe petrecută în România după ce teritoriul intră în componenţa statului român, apoi la Viena şi Berlin). Memoriile..., fără a fi în totalitate o scriere autobiografică, reconstituie totuşi multe momente din viaţa autorului, care pare să se fi încarnat în eroul-narator al primelor patru din cele cinci povestiri ale volumului (Skuşno, Tinereţe, Pensiunea Löwinger, Fidelitate).

Arnulf (numele i-l aflăm foarte târziu) e un adolescent, apoi un tânăr austriac care, ca von Rezzori însuşi, se trezeşte supus român în urma unirii Bucovinei cu România. Destul de exotic, n'est-ce pas? O fi căutat ce-o fi căutat neamţul în Bulgaria, aşa că de ce să nu caute ceva şi austriacul în România? Skuşno (titlul e un cuvânt rusesc care, ne asigură autorul, e greu de tradus în altă limbă şi înseamnă „mai mult decât plictiseală searbădă: e un gol sufletesc, care te aspiră şi îţi trezeşte un dor nedefinit, dar intens şi stăruitor“). Cum ar veni, risipind tot farmecul, un soi de spleen slav. De acest imprecis skuşno suferă adolescentul care îşi petrece vara într-un mic târg bucovinean, la unchiul Hubert şi tanti Sofia şi care face cunoştinţă cu Wolf Goldmann, un băiat evreu cam de aceeaşi vârstă, fiul unui medic local. E o atmosferă de decadenţă post-imperială, suntem prin anii 1920, monarhia bicefală s-a prăbuşit, dar Gestaltul ei impregnează în continuare totul. Wolf exercită asupra lui Arnulf (şi, ulterior, asupra mătuşii Sofia) o fascinaţie ciudată. E un adolescent cu purtări foarte libere, care îl uimesc pe amicul lui. Acesta, fără a fi antisemit, dar înconjurat de adulţi cu asemenea vederi, îi privea pe evrei ca pe nişte fiinţe ciudate. Experienţa întâlnirii - fie şi numai de-o vară - cu Wolf coincide (dacă nu chiar declanşează) un proces de maturizare latent.

În Tinereţe şi Pensiunea Löwinger îl regăsim pe Arnulf la Bucureşti în anii 1930. În treacăt fie zis, ar fi destule de spus despre imaginea capitalei noastre în cartea lui von Rezzori. Sunt ani marcaţi de experienţe erotice de intensităţi şi durate variabile, de la aventura într-o cameră sordidă de hotel cu o ţigancă vânzătoare de porumb fiert la relaţia cu o evreică în floarea vârstei („Văduva neagră“) care ţinea o drogherie până la pasiunea platonică pentru o tanără invalidă imobilizată într-un cărucior (Tinereţe). Şi în Pensiunea Löwinger tânărul e atras de o tânără evreică (Bianca Alvaro) pe care o cunoaşte în pensiunea respectivă, un loc în care îşi dau întâlnire oameni diverşi şi ciudaţi, echivalent, la o scară mult comprimată, desigur, al Corăbiei nebunilor sau chiar al sanatoriului din Muntele vrăjit. Apropierea de Thomas Mann nu e pur accidentală, căci stilul prozei lui Rezzori, elegant, nervos şi cizelat, te face uneori să ai senzaţia că citeşti o povestire a scriitorului german, iar discuţiile pe teme morale par a fi replici la dialogurile dintre Naphta şi Settembrini.

În Fidelitate cadrul se schimbă. Nu mai suntem în Bucureştiul interbelic, ci în Viena funestului an 1938, cel cu Anschluss-ul, pe care personajele îl trăiesc fără să-şi dea bine seama ce se întâmplă. Şi aici Arnulf e fascinat de o tânără evreică, Minka, întruchipare a feminităţii în ciuda unei imperfecţiuni fizice cu care rămăsese în urma unui accident. De dezbateri etice avusesem parte în toate povestirile de până acum: despre onoare, despre datorie, despre credinţă, despre atitidinea faţă de evrei (desigur), despre Germania şi Austria, dar Fidelitate surprinde acel moment în care istoria dă peste tine şi-ţi trage un picior în dos în vreme ce tu te pierzi în dileme.

Pravda e o privire aruncată asupra lucrurilor vingt ans après. Războiul s-a terminat, suntem la sfârşitul anilor 1950, într-o atmosferă melancolică, iar un domn trecut de prima tinereţe o vizitează, la Roma, pe mătuşa rusoaică a celei de-a treia soţii. Putem bănui că domnul e Arnulf, putem întrezări ce s-a ales de asipraţiile lui de tinereţe, un om care trăise „vieţi diferite în limbi diferite, mereu printre alţi oameni“. Iar Pravda nu e, desigur, celebrul ziar sovietic, ci numele rusesc al adevărului, pe care, dintr-un motiv sau altul (şi poate nu îndeajuns de convingător), autorul simte nevoia să-l folosească, ca pe un termen din metalimbaj, aşa cum făcuse cu skuşno în prima povestire.

Memoriile unui antisemit nu sunt ale antisemitului, căci personajul-autor nu manifestă nicăieri asemenea sentimente. Uimire, derută, fascinaţie în faţa neamului evreiesc, da, ură însă, niciodată. Alţii (rude, cunoscuţi, oameni de tot felul) o fac fără multă fereală, aşadar e posibil ca o parte din memorii să fie ale lor, în măsura în care scriitorul are mai mult sau mai puţin acces la conştiinţa personajelor sale. Lăsând baltă problemele et(n)ice (care îi pot fascina pe unii în detrimentul celor de ordin estetic), cartea lui Gregor von Rezzori e o scriere foarte solidă, chiar dacă i s-ar putea reproşa pe alocuri un oarece epigonism care trimite la Mann sau Musil.


      Fact checking

• Gregor von Rezzori a fost multă vreme cetăţean român. Anii războiului i-a petrecut în Germania, dar nu a fost trimis pe front, deoarece era cetăţean străin al unei ţări aliate cu Reichul.
• Bucovina a intrat în componenţa Imperiului Austriac în 1775, nu în 1755, aşa cum afirmă autorul, poate ca efect ar unei greşeli de tipar.
• Persecuţiile la care au fost supuşi armenii în ultimii ani ai Imperiului Otoman au început în 1915-1916, nu în anii 1920.
• Se zice Gaia Kurotrophos, nu Gaia Kurothropos, aşa cum cred cei de la editură.
• Traducătoarea foloseşte câteodată o română de-a dreptul proastă: „un vocabular care se limita la doar vreo 300 de cuvinte“ (pag. 164), „deosebirea dintre Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen din sudul Germaniei şi Hohenzollern prusaci ai Casei imperiale din mila lui Bismarck“ (pag. 207) etc.

☺☺ Ruxandra Cesereanu - Angelus

Spune-mi ce admiri ca să-ţi spun ce-o să scrii. Această parafrazare şchioapă a unei zicale cunoscute ar putea suprinde destul de bine ce s-a întâmplat cu Angelus, cea mai recentă carte a Ruxandrei Cesereanu (Humanitas, 2010). Pagina de dedicaţii a cărţii e aproape plină, iar dintre destinatari se disting Mihail Bulgakov şi cei doi Andrei (Tarkovski şi Rubliov). Cortina fiind trasă, ni se schiţează la repezeala scena. Aluziile sunt transparente şi îl trag de mânecă pe cititor. E vorba de „fostul imperiu“ care are „o labă de lup în secolul XX şi o coadă de şobolan în secolul XXI“ şi de capitala acestuia, numită, sibilinic, Metropola. Intriga nu e nici ea prea complexă. Peste înainte-pomenita Metropolă se scoboară (termenul îi aparţine autoarei) trei îngeri identici, „în blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie de-a binelea, pe umeri, apoi cu părul şaten, cârlionţat şi lung, legat într-o coadă“.

Cadrul şi intriga fiind schiţate, planul de bătaie e în aparenţă simplu. Romanul e împărţit în două mari secţiuni (de parcă ar fi Simfonia a VIII-a a lui Mahler, dar fără a reuşi să atingă momentele sublime din lucrarea muzicală). La rândul ei, fiecare secţiune e fragmentată în zeci de capitolaşe. Prima parte se ocupă de reacţiile stârnite de sosirea neaşteptată a îngerilor în cele mai diferite cercuri ale societăţii, de la autorităţile care îi studiază metodic până la personaje fistichii precum Filozoful de mahala sau El Lider Maximo, preşedintele Partidului Naţionalist, plebea care bea temeinic prin cârciumi, centrul de cinematografie, parfumierii şi mulţi, mulţi alţii. Îngerii sunt interogaţi şi studiaţi precum Gulliver la sosirea în Lilliput, iar investigaţiile nu scot în evidenţă mari ciudăţenii. Scopul relatării lor pare să fie descrierea societăţii din imperiu. Spune-mi cum reacţionezi la sosirea unor îngeri ca să-ţi spun cine (şi cum) eşti. Noua patrie e o alegorie transparentă a Rusiei, deşi unele referiri la personalităţi politice („Preşedintele“) sau instituţii (guvernul) ar putea trimite şi spre România de azi (cu toate că Ruxandra Cesereanu nu s-a remarcat, din câte ştiu, prin vreo atitudine critică la adresa actualului regim de la noi). E o Rusie post-comunistă înrudită întrucâtva cu cea din romanele lui Vladimir Sorokin (despre care am scris aici şi aici), dar construcţia autoarei lui Angelus nu are nici pe departe forţa şi coerenţa romanelor prozatorului rus.

Unele portrete sunt mai reuşite decât altele. Capitolul consacrat savantului Lingvist al Metropolei care, confruntat şi el cu puzzle-ul angelic, inventează o limbă a îngerilor e scris într-un registru ludico-burlesc. Omul născocise un sistem de o simplitate zguduitoare:

[...] NUM era particula pentru substantivele feminine, SIS pentru cele neutre, FAN pentru cele masculine, iar terminaţia GLIND era valabilă pentru toate verbele. Calificativele ar fi fost cu toate însoţite de prefixul TRIN. Când vorbimglind despre Dumnezeufan, să nu o facemglind în cuvintelesis trinamăgitoare ale unei înţelepciuninum trinomeneşti, ci numai prin putereanum pe care Duhulfan a dăruit-oglind.

Nu ni se spune dacă ataşarea sufixului FAN la substantivul Dumnezeu a provocat vreun protest al cercurilor feministe.

Din tot ghiveciul acesta nu puteau lipsi personaje supranaturale precum Aghiuţă sau tentativele de tratare a temei în cheie transcendentă ilustrate de isprăvile unui anume Merlin Mistral, creatorul unui imperiu căruia nu-i zice Second Life, ci mult mai neaoş, A Doua Viaţă. Lung prilej de vorbe, (fără ipoteze însă ca-n Topîrceanu), divagaţii lungi despre o rasă hibridă om-înger (omngerii). Merlin Mistral, de profesie demiurg, o creează pe Mesmeea Cuttita, o apariţie mai degrabă urmuziană, dar fără sare şi piper, căreia îi e menit rolul de născătoare a viitoarei rase. Sunt pagini care strică efectul creat de menajeria de personaje şi sarabanda de întâmplări centrate pe cei trei îngeri, dar probabil autoarea a vrut să fie mai bulgakoviană decât însuşi Mihail Afanasievici.

Cea de a doua parte a romanului este dedicată, dacă se poate spune aşa, existenţei civile a tripletei de îngeri. Deoarece interogatoriile nu scoseseră în evidenţă nicio intenţie subversivă a trioului de mesageri celeşti, iar populaţia manifesta nervozitate, autorităţile decid să îi elibereze. Ajunşi într-un cartier mărginaş al Metropolei, îngerii sunt adoptaţi de oameni, iar în jurul lor se stârnesc tulburări sociale care îi fac pe guvernanţi să închidă cartierul şi să-l proclame Zonă. Aluzia la vechiul (şi, să recunoaştem, supralicitatul) film Călăuza e transparentă. Finalul cărţii le aparţine entităţilor din A Doua Viaţă. Autoarea pare să-şi declare, ostentativ, aderenţa la concepţia artei ca joc secund. Ideea, dacă asta va fi fost, e destul de banală.

Angelus e, până la un punct, ca o ciorbă care se face cu atât mai bună cu cât îi pui mai multe legume şi zarzavaturi. Momentele cele mai reuşite ale cărţii sunt capitolele din prima parte în care ni se înfăţişează anatomia societăţii distopice a imperiului, cu puzderia de personaje ciudate şi disfuncţionale. Autoarea ţine însă să ne arate că d-sa ţinteşte mult mai sus. De aici tot haloimăsul cu Merlin, A Doua Viaţă şi făpturile confecţionate pentru atingerea unui scop, precum Mesmeea Cuttita. Un proverb suedez spune că cine încearcă să ajungă la lună ajunge numai până la vârfurile copacilor. Ruxandra Cesereanu a suprasaturat adesea spaţiul cu vorbe şi simboluri fără o justificare estetică prea solidă şi a reuşit să compromită în bună măsură un proiect care părea să promită mult. N-ar fi prima dată, dar unii cititori au multă răbdare.

Roméo et Juliette la Metropolitan Opera din New York (Hei-Kyung Hong, Piotr Beczała, Plácido Domingo)

Tare dezamăgiţi trebuie să fi fost admiratorii Angelei Gheorghiu când au constatat că diva nu cântă în recent reluata serie de spectacole cu Roméo et Juliette de Gounod de la Metropolitan Opera din New York şi că în rolul principal feminin apare soprana sud-coreeană Hei-Kyung Hong. O, legendară răbdare asiatică! Înlocuitoarea Angelei Gheorghiu i-a fost acesteia rezervă 15 ani, timp în care nu a apucat s-o interpreteze pe Julieta. Noroc cu binecunoscutele capricii ale cântăreţei din Adjud. Oricum, chiar dacă înlocuirea s-a făcut cu abia o săptămână în urmă, din programul de sală nu răzbate nicio urmă a agitaţiei care trebuie să fi însoţit schimbarea de interpret.

E greu de spus cum s-ar fi achitat Angela Gheorghiu de sarcinile pe care le ridică rolul Julietei, dar Hei-Kyung Hong a fost departe de perfecţiune şi s-a luptat destul de serios cu notele din registrul înalt, mai ales la începutul actelor I şi IV. E drept şi că pe măsură ce s-a încălzit, vocea sopranei şi-a mai revenit. Spectatorul e cel care trebuie să se decidă cu ce rămâne, cu prima sau cu ultima impresie. În celălalt rol principal a fost distribuit tenorul polonez Piotr Beczała, un cântăreţ tânăr şi aflat în culmea unei cariere artistice cu multe realizări. A fost un Romeo plin de culoare, cu o voce plină, deşi undeva spre sfârşitul acului III şi-a dat şi el în petic şi tot în registrul înalt. Trebuie şi să recunoaştem că marele duet din actul IV a fost, în ansamblu, reuşit. Foarte constanţi Dwayne Croft (Capulet), Sean Panikkar (Tybalt), Lucas Meachen (Mercutio) şi Julie Boulianne (Stéphano). Mai puțin inspirat James Morris în rolul Frère Laurent. Orchestra a fost dirijată de Plácido Domingo, care a avut de făcut faţă unei partituri destul de cuminţi, căci opera lui Gounod nu-şi propune inovaţii deosebite la capitolul instrumental.

Scenografia lui Johannes Leiacker construieşte un spaţiu focalizat pe două cercuri, unul în planul orizontal al scenei şi care înfăţişează un zodiac, celălalt, situat în planul perpendicular al fundalului, care reproduce bolta cerească. Sunt simboluri destul de transparente şi care nu pun la prea mare încercare imaginaţia spectatorului. Un loc central îl ocupă patul nupţial al celor doi îndrăgostiţi, în care aceştia apar, pe jumătate dezbrăcaţi, în actul IV. Patul este suspendat la câţiva metri deasupra scenei, care compune, graţie unor diode luminiscente distribuite mai peste tot, un peisaj cosmic cu steluţe de mărimi şi străluciri diferite. Frumos, dar nu din cale-afară. Ce e drept, la ridicarea cortinei publicul newyorkez mai sensibil din fire a oftat şi a aplaudat. Costumele lui Jorge Jara au încălcat timid convenţia, fiind mai degrabă renascentiste decât medievale, cum ar fi cerut acţiunea operei. Dacă era după mine, aş fi aşteptat mai multă îndrăzneală din partea scenografului şi a autorului costumelor. Poate vom avea parte de aşa ceva în viitoarea montare a operei lui Gounod anunţată peste doi ani şi unde acţiunea se va petrece într-o lume post-nucleară. Mai modest, Leonard Bernstein plasase acţiunea din West Side Story în secolul XX. Oricum, Angela Gheorghiu şi-a anulat de pe acum angajamentul pentru spectacolul respectiv, aşa că de data asta n-o să mai aibă nimeni aşteptări frustrate la capitolul acesta.

Dacă las la o parte maliţiozitatea de wagnerian dus la o operă de Gounod într-o seară ploioasă de martie, n-am cum să nu recunosc că a fost, în ansamblu, un spectacol bun. Orice s-ar spune, experienţa live e greu de comparat cu experienţa înregistrărilor. Să nu uităm nici că atunci când asculţi o operă pe disc ea e rezultatul unor numeroase duble al căror rezultat e aparenţa perfecţiunii. În sală, pe viu, artistul e singur şi nu are decât un glonţ pe ţeavă, iar dacă nu nimereşte uneori ţinta vina e doar a lui.
Photo credits: The Metropolitan Opera, New York

☺☺☺ Jacques G. Costin - Exerciţii pentru mâna dreaptă

Pe Jacques G. Costin, avangardist mai de linia a doua, dar nu şi de a doua mână, l-am citit prima oară în antologia lui Iordan Chimet Cică nişte cronicari duceau lipsă de şalvari apărută în 1999 la editura Universal Dalsi. Editura aceea nu cred că mai există şi e păcat, pentru că cel puţin antologia e minunată. Revenind la Costin, asta e soarta multora din avangardişti, să ajungă să joace pe post de supporting role în asemenea florilegii, pe post de fundal pentru vedetele Urmuz, Tzara, Bogza sau mai tânărul (vorba vine) Gellu Naum. Cu atât mai suprinzător e să vezi că se încumetă cineva să scoată un volum de autor, cum s-a întâmplat în cazul de faţă cu Exerciţii pentru mâna dreaptă (Paralela 45, 2002).

Ca să nu mai spun că textele avangardiştilor, atâtea câte au rezistat eroziunii modei, sunt mai mult în proză, poezia de avangardă dovedindu-se, din motive pe care nu e locul sa încercăm să le stabilim aici, mai puţin perenă. Creaţia lui Costin nu e foarte întinsă, iar volumul de faţă conţine mai toate producţiile lui. La capitolul versuri, el include sub titlul Abecedar un adevărat bestiar, în care se strecoară, ce e drept, şi câteva profesiuni, cum ar fi cea se cismar, croitor sau tinichigiu, sau câte un obiect neînsufleţit, precum trenul. E vorba în realitate de nişte ghicitori moderne scrise cu multă perspicacitate şi un umor cu tente sadico-sarcastice:

Se trage dintr-o familie bine cunoscută: tatăl era
un porc bătrân, mama, o scroafă.
O să moară de alcoolism; cum se scoală, sughite.
Moise din Egipt l-a tratat ca pe un antisemit. Dar
e mai habotnic decât profetul; nici măcar nu
pofteşte carne de porc.
E bolnav putred. Vara trebuie să facă o cură de
nămol. Iarna face grăsime la inimă.
Cine i-a scos zvonul că e norocos? N-apucă nici
bacşisul de anul nou!
Restul timpului îl petrece la grătar.
                                                      (Porcul)

Sau:

Bate câmpii.
Cine nu este cu el, e contra lui.
Anul trecut s-a ciocnit cu un frate pentru un ac! [...]
                                                        (Trenul)

În proză, Jaques G. Costin încearcă uneori să repare ceea ce (crede el) au stricat alţii în versuri (e cazul textelor din grupajul Încercări pentru restabilirea moralităţei în fabulele regretatului La Fontaine). De un retorism niţel desuet, pe care umorul îl cenzureaza cu mai puţin succes, sunt schiţele din secţiunea Diez şi becar. Bucăţile din De viris illustribus sunt portrete schiţate din câteva linii ale unor figuri legendare (Mithridate, Archimede, Jupiter) pe care autorul le demitizează gospodăreşte. Piesa cea mai lungă a volumului este Don Quichotte, un text cu virtuţi parodice, dar destul de puţin convingător. Costin nu pare să aibă suflul necesar unui alergător de fond.

Volumul cuprinde şi o selecţie din publicistica autorului. Sunt articole publicate în anii 1920 mai ales la Contimporanul (iar asta ne arată şi că avem de a face cu un avangardist din gruparea mai moderată, fără afinităţi deosebite cu extrema stângă, ilustrată de revista unu). Articolele sunt de tip pilulă, majoritatea de câteva sute de cuvinte, pe teme caleidoscopice, unele serioase, altele mai glumeţe, reprezentând replici în proză la poeziile din Abecedar (cum ar fi Lina, Vaca, Barza, Plugul). Din cele serioase n-aveam cum să nu remarc cronicile muzicale, mai ales cea despre festivalul Wagner dirijat la Atheneu de George Georgescu (probabil în 1924) sau audiţiile Béla Bartok din 1924. Jaques G. Costin a scris şi a publicat puţin şi inegal, chiar şi în anii 1920 - 1930, iar după 1947 deloc. E limpede de ce. Exerciţii pentru mâna dreaptă e o carte frumoasă (ilustrată de altfel cu schiţele contemporanilor Marcel Iancu, cu care Costin a fost cumnat şi Miliţa Pătraşcu, cu care a fost prieten) şi cu un aparat critic destul de consistent (Geo Şerban, Ovid S. Crohmălniceanu).

      Fact checking

• Jacques G. Costin s-a născut la Bucureşti în 1895. A murit în exil, la Paris. Culmea, în prefaţă Ovid S. Chohmălniceanu ne spune că autorul a murit în 1987, iar în postfaţă Geo Şerban ne spune că a murit în... 1971. Pas' de mai pricepe ceva.
• Béla Bartok a fost decorat de regele Ferdinand în 1924.

Leapşa PRPRR (adică pe repere literare)

Colegul de blogosferă isuciu m-a invitat zilele trecute să răspund la câteva întrebări pe teme literare. Când eram elev, profesoara de română mă dojenea, reproşându-mi că nu am suficientă trăire în compunerile pe care le scriam, aşa că nu-mi dădea mai mult de nota 9, dar adăuga că mult-râvnitul 10 ar fi la degetul meu mic dacă aş scrie cu mai mult patos. Se crucea probabil biata femeie vâzând cât de sec poate să scrie cineva despre Scrisoarea III sau alte capodopere ale canonului naţional. Probabil asta m-a marcat, drept care în şcoală nu am completat niciodată vreun oracol. Profit acum de invitaţia care mi s-a făcut ca să umplu golul la acest capitol. Iată ce a ieşit:

1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.

Fără vreo semnificaţie a ordinii:
Tolstoi - Război şi pace
Mann - Muntele vrăjit
Ilf şi Petrov - Douăsprezece scaune
Shakespeare - Furtuna
Caragiale - Momente şi schiţe

2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.

Cartea bună (aşa întrebare, aşa răspuns).

3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia?

Felul în care e scrisă.

4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică?

Să lăsam ipocrizia la garderobă: cine mai citeşte literatura antichităţii în afară de unii cercetători, profesori sau studenţi?

5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi?

Da, până la un punct. Lipsa de credibilitate extraliterară (politică, morală etc.) se poate răsfrânge asupra credibilităţii literare. Pe mine, cititor, autorul mă invită să-l însoţesc într-o experienţă estetică şi de multe ori nu poţi pleca la drum cu un individ faţă de opiniile căruia nu ai pic de consideraţie. Nu e ca în ştiinţe. Poate că Nils Abel a fost un ins execrabil, cu mari bube morale, dar asta nu face teorema lui mai puţin adevărată oricât l-ar detesta cineva pe matematicianul care a formulat-o. Dacă dorim să facem cu totul abstracţie de persoana autorului, de convingerile şi faptele acestuia, mă tem ca trebuie să-i reconvertim pe scriitori sau artişti şi să-i facem oameni de ştiinţă.

6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Ştefan Agopian sau Mircea Cărtărescu?

Dacă e valoare estetică, pe Cărtărescu, dacă e valoare morală, pe Agopian, deşi la distanţă de o mustaţă.

7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva?

Sunt cât se poate de democrat: nu depun eforturi deosebite pentru citirea unei cărţi „bine cotate“, oricum, nu eforturi mai mari decât pentru citirea unei cărţi mai puţin apreciate de unii sau de alţii. Dacă e vorba să regret ceva, e vorba de timpul pierdut.

8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic?

Da.

9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor?

În niciun caz pe baza recomandării criticilor (aceia consacraţi, cu sau fără barbă sau ochelari). Nu citesc prefeţe/postfeţe, cronici sau recenzii înainte să citesc textul primar. După, uneori, da. Înainte, niciodată.

10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul?

Da. Să explic. Îmi place de pildă Levantul de M. Cărtărescu, dar nu-mi place autorul şi nici nu sunt de acord cu opiniile sale extraliterare. Îmi place Creanga de aur de M. Savoveanu, dar găsesc abjectă persoana prozatorului (afirmaţie valabilă şi pentru G. Călinescu şi unele din romanele sale). Îmi plac multe din atitudinile publice ale lui Paul Goma, dar ca scriitor îl găsesc extrem de slab. Céline nu-mi place ca individ şi nici ca scriitor.

11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea?

N-am o regulă. Dar nici nu cred că trebuie să renunţi să citeşti Război şi pace chiar dacă ai văzut o ecranizare din acelea reuşite.

12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot?

Nu ştiu cum defineşte autorul întrebării patriotismul, aşa că până mă lămuresc nu pot să răspund.

13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă, japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?

Ajunge cât am tăiat în dreapta şi în stânga şi am împărţit autorii şi operele, nu-i cazul să mai facem şi clasamente.

PS Aş vrea să transmit această leapşă colegului az, pentru al cărui blog am multă preţuire.
Image credits: makeliterature.com