O parte a opiniei publice, împinsă de frustrări uşor de explicat, îi ocăra pe cei întorşi în ţară imediat după decembrie '89 reproşându-le că n-au mâncat salam cu soia (uitând că în Occident soia e folosită pe scară largă la fabricarea mezelurilor, dar asta e o altă poveste). Geniul calamburistic naţional a transformat nu peste multă vreme reproşul în „a mâncat salam cu Zoia“, aluzie transparentă la relaţiile intime pe care le-ar fi avut unul din noii puternici ai zilei cu fiica fostului dictator. Desigur, cel puţin la vremea aceea, a fi fost un intim al Zoiei Ceauşescu (demascată la televizor pentru cântarul de aur cu care drămuia mâncarea câinilor în vreme ce poporul flămânzea) nu era motiv de mândrie.
La aproape 20 de ani de la aceste întâmplări, Petru Popescu transformă în Supleantul (Editura Jurnalul - Curtea veche, 2009) porecla în renume şi publică un ditamai romanul inspirat, cum ar veni, dintr-o idilă pe care ar fi avut-o, la începutul anilor '70, cu compromiţătoarea Zoia. Schema e destul de simplă şi deloc nouă în ansamblul prozei petrupopesciene. Se dă un tânăr scriitor şi jurnalist, numit supleantul, pentru că se procopsise cu demnitatea de membru supleant al C. C. al U. T. C. Acesta, deşi face parte mai degrabă din plevuşca nomenclaturii oficiale, se bucură de mici avantaje altminteri refuzate muritorilor de rând, printre care şi călătoriile în străinătate. E drept că numai în fostul RDG, dar cu ocazia respectivă o cunoaşte la întoarcere, în avionul TAROM, pe însăşi Zoia Ceauşescu.
Între cei doi se înfiripă o idilă, iar supleantul nostru are parte de incursiuni în cercurile intime ale puterii comuniste şi îi cunoaşte pe înşişi Nicolae şi Elena Ceauşescu, asupra cărora face o bună impresie. Nu pentru că, vezi Doamne, ar fi fost conformist şi i-ar fi lipsit coloana vertebrală, ci dimpotrivă, pentru curajul şi inteligenţa cu care îşi apăra convingerile, adesea diferite de cele oficiale şi în orice caz exprimate altfel decât în limbajul de lemn al epocii. Aflat pe cai mari, supleantul e inclus ca gazetar în delegaţia oficială care îl însoţeşte pe Ceauşescu într-un turneu în America Centrală şi de Sud. Ascensiunea tânărului pare de neoprit. El ajunge să redacteze ştiri, dă sugestii la nivel înalt, are chiar un început de implicare în politichia mare. Idila cu Zoia nu e neglijată, iar cititorul are parte de relatarea unei escapade romantice în jungla andină. La momentul oportun supleantul face opţiunea corectă şi alege, cum se zicea, libertatea, nemairevenind în ţară. Ne dăduse de altfel să înţelegem că Zoia, deşi mai deschisă la minte decât alţi membri ai familiei, avea o viziune limitată asupra vieţii şi nu pricepea cât de represiv e sistemul pe care îl patronau ai ei.
Se poate spune că Supleantul face parte din categoria cărţilor vag autobiografice în care autorul se dă de ceasul morţii pentru a se scoate, peste ani, basma curată. Într-adevăr, or fi făcut alţii vrute şi nevrute, dar el, prozatorul întruchipat în personaj principal, a fost limpede ca lacrima, chiar şi atunci când a servit regimul acela. Iar Zoia a fost o victimă a circumstanţelor. Dincolo de aceste reglări de conturi cu istoria şi, cine ştie, cu propria conştiinţă, romanul nu aduce multe noutăţi faţă de alte creaţii ale autorului. Deşi pare surprinzător, şablonul nu diferă esenţial de cel din vechile scrieri ale lui Petru Popescu. Ca şi în Prins, avem ca personaj principal un bărbat tânăr şi înzestrat cu tot felul de calităţi, înconjurat de prieteni de toată isprava, deşi îşi au problemele lor (Marcel, Luminiţa, Stejar). Cu mai multă surdină decât în Prins, avem şi aici destule instantanee din Bucureştii de acum aproape 40 de ani. Mai puţină tensiune şi mai puţin dramatism. Supleantul este, vorba italienilor, cavoli riscaldati sau, în traducere liberă, o ciorbă reîncălzită care îl poate tenta mai degrabă pe amatorul de mondenităţi decât pe cititorul de proză de calitate.
Pentru a înţelege corect demersul lui Lucian Boia din „Germanofilii“ (Humanitas, 2009) e nevoie să luăm foarte în serios ghilimelele între care e pus titlul. Departe de a fi un simplu artificiu stilistic, ele delimitează un concept operaţional, căci aceşti „germanofili“ nu sunt pur şi simplu admiratorii Germaniei (sau, prin extensie, ai Puterilor Centrale), ci acei reprezentanţi ai elitei intelectuale care s-au pronunţat fie pentru neutralitate, fie pentru alianţa cu oponenţii Antantei, fie pentru orice altceva decât intrarea în război alături de Franţa, Anglia şi Rusia. Şi nu erau deloc puţini. Dacă propaganda s-a străduit, cel puţin în anii naţional-comunismului ceauşist, să impună ideea că intrarea în război s-a făcut într-un elan nediferenţiat, iar naţia s-a mişcat, vezi bine, „ca un singur om“ în dorinţa de a alipi Ardealul (despre Basarabia şi Bucovina se vorbea cam cu jumătate de gură), Lucian Boia arată că lucrurile au fost mult mai nuanţate, iar unanimitatea, inexistentă.
Societatea românească prezenta multiple clivaje în ceea ce priveşte (şi) intrarea în război sau idealurile care o animau. Dacă opinia publică era masiv în favoarea Antantei, aşa-zisul popor de jos („ţara“), masă îndeobşte tăcută, era mai degrabă indiferent, iar omul de rând nu prea ştia ce e Ardealul, darămite să mai militeze pentru vreo unire. Clasa politică era, aşa cum îi şi şade bine, divizată (cel puţin de atitudinea antantofobă a unor Maiorescu, P. P. Carp sau Marghiloman ştiam demult). În fine, elita intelectuală (scriitori, gazetari, artişti, universitari) era, în cea mai mare parte, ostilă intrării în război de partea Antantei. Erau, desigur, antantofili proeminenţi (Delavrancea, Goga, Iorga), dar lista „germanofililor“ era mult mai lungă (Maiorescu, Slavici, Stere, Arghezi, Rebreanu, Gala Galaction, Coşbuc, Pârvan, Gusti, Sadoveanu şi mulţi alţii).
Meritul lui Lucian Boia e şi de această dată demontarea unor tabuuri. Departe de a fi nişte trădători (deşi nu au lipsit manifestările de colaboraţionism în perioada de ocupaţie germană), „germanofilii“ au văzut pur şi simplu altfel decât antantofilii, iar dacă istoria le-a dat dreptate ultimilor asta nu înseamnă că cei dintâi au fost trădători sau mai puţin patrioţi. Un argument important pus în balanţă l-a constituit relaţia complicată cu Rusia, despre care exista temerea că, războiul odată câştigat, îşi va impune hegemonia asupra estului Europei (asta s-a petrecut abia după Al Doilea Război Mondial, în circumstanţe mai puţin diferite decât s-ar părea). Ar fi fost aşadar mai bine să se meargă alături de Puterile Centrale (fără a lua Ardealul şi luând, eventual, Basarabia) decât cu Rusia (cu Ardealul, fără Basarabia, desigur), dar sateliţi ai acesteia. Diversitatea în epocă a opiniilor se dovedeşte, citind cartea lui Boia, extrem de mare, iar eventualele judecăţi sumare aplicate lor apar de-a dreptul caraghioase. Demontarea tabuurilor la care mă refeream mai sus e cu atât mai valoroasă cu cât nici măcar istorici (literari) îndeobşte stimabili precum N. Manolescu nu îndrăznesc să spargă în totalitate stereotipiile cu care ne-au obişnuit anii de comunism (relevantă e abordarea dosarului de „colaboraţionist“ al lui Slavici). Iar piruetele etice pe care le fac, cu nesimţire, un Sadoveanu sau un Rebreanu ne arată (mai era nevoie?) că înzestrarea cu talent nu suplineşte lipsa de caracter.
„Germanofilii“ reprezintă o carte densă, reflectând o documentare de o acribie remarcabilă. Alături de o secţiune care dezvoltă ideile de principiu şi expune problematica lucrării în liniile ei generale, există un grupaj de câteva zeci de biografii de „germanofilii“ de diferite calibre, de la figuri arhicunoscute până la personalităţi (azi) complet uitate. Foarte interesant e capitolul final al lucrării, un fel de epilog, acela în care aflăm ce s-a întâmplat cu „germanofilii“ şi carierele lor după război. Au avut ei de suferit în vreun fel? Unii da, alţii nu. Cel mai mult au avut de tras gazetarii antantofobi (unii din ei, precum Arghezi sau Slavici au făcut, ştim bine, puşcărie). Unii din universitari şi-au vazut compromise carierele academice (cazul cel mai notoriu e cel al lui C. Stere). Cel mai puţin au avut de suferit politicienii. În atmosfera de pupat Piaţa Endependenţii de după război n-a fost timp de analize, lucrurile au rămas în mare parte nelămurite (asemenea şi după 1989!), multe cazuri au fost muşamalizate, iar ţapii ispăşitori au fost găsiţi mai ales din presă. Vreo asemănare cu zilele noastre? Dincolo de interesul indiscutabil pe care îl stârnesc adevărurile incomode rostite de Lucian Boia, cartea are destule lecţii pentru prezent. De pildă eu, unul, mă împotrivesc unei ipotetice uniri cu Basarabia (admiţând că s-ar pune serios această problemă şi mi s-ar cere opinia). Probabil e cazul să fiu înfierat degrabă ca nepatriot şi aruncat la lada de gunoi a istoriei, alături de „germanofili“...
Apărut în 2010 la Tracus Arte - Noul Scris Românesc (edituri fără site, desigur), romanul lui Ioan Groşan Un om din Est e povestea câtorva tineri intelectuali dintr-un orăşel transilvănean de pe la sfârşitul anilor '80, epoca de crepuscul a regimului comunist. E vorba în realitate de mai multe poveşti, de naraţiuni întrepătrunse destul de strâns, care îi au ca eroi pe doi buni prieteni şi foşti colegi de facultate, Nelu Cucerzan (zis şi Sanepidu) şi Iuliu Borna. Ajunşi amândoi profesori la aceeaşi şcoală, bărbaţi în preajma vârstei de 30 de ani, au amândoi preocupări literare (Cucerzan scrie recenzii şi e corespondent al Scânteii tineretului, Borna scrie proză), n-au nicio tragere de inima pentru meserie şi chiulesc cât pot şi - treaba asta le ocupă o bună parte din timp - aleargă după femei.
Nu sunt singurele existenţe surprinse în roman. Dacă Cucerzan şi Borna sunt, să zicem aşa, personajele principale, inginerul silvic Willy Schuster şi profesorul de biologie Grigore Samsaru ar putea şi ei să candideze la câte un Oscar onest pentru câte un supporting role. Dacă cel de al doilea e caraghios şi gogolian de-a dreptul în eforturile sale de a deveni membru de partid, primul e pus de autor să cocheteze cu o dimensiune mai profundă şi urmăreşte, precum căpitanul Ahab al lui Melville, un Moby Dick al său, un cerb uriaş şi aproape imposibil de fotografiat.
Fără a fi simplu ca structură, romanul nu e nici din cale-afară de complex. Capitole în care relatarea îi aparţine autorului, care vede realitatea prin ochii reflectorilor Cucerzan şi Borna alternează cu scrisorile celui dintâi adresate celui de al doilea, cu secţiuni scrise cu caractere cursive în care Cucerzan îşi povesteşte aventurile erotice din diferite colţuri ale ţării. Acestea sunt intitulate, invariabil, Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu, trimitere mai degrabă stângace la foiletoanele dintr-o revistă săptămânală cu ambiţii de satiră politică. Avem, în ultimul rând, şi relatări omnisciente ale întâmplărilor prin care trec eroii. În ansamblu, un ghiveci greu de mestecat uneori, în care legumele sunt destul de prost fierte.
Oamenii lui Groşan bovarizează din greu în oraşul de provincie, iar debuşeul cel mai lesnicios e sexualitatea. Willy Schuster e niţel gerontofil şi trăieşte cu gazda, Sári neni, o unguroaică de nurii căreia se bucurase, în alte timpuri, şi tatăl lui, Samsaru, în strădaniile sale de a intra în partid, intră (după propria reflecţie) în secretara de partid, tovarăşa Szekely, Cucerzan e cuprins adesea de accese de dromomanie şi bate ţara în lung şi în lat în căutare de aventuri erotice, pentru a fi acaparat în cele din urmă de fatala Vianda, o frumoasă doctoriţă repartizată la şcoala lui etc. Aspiraţiile personajelor nu depăşesc cel mai adesea imediatul şi cad de regulă în derizoriu. Incapabil să prindă cerbul uriaş, Willy sfârşeşte prin a livra un cerb şchiop pentru o partidă de vânătoare a lui Nicolae Ceauşescu.
Deşi miza îi este, dacă nu modestă, măcar confuză, Un om din Est ne aduce câteodată aminte de vremurile bune ale lui Ioan Groşan, cel din O sută de ani de zile la Porţile Orientului. Iată o bucăţică dintr-un un pasaj în care e vorba de Hilde tante, mătuşa lui Nelu care avea obiceiul să scrie pe eticheta fiecărui borcan de conserve făcute în casă evenimentul politic petrecut la data respectivă:
[...] şirul de borcane şi sticle având [...] inscripţii de felul: Dulceaţă de cireşe. Mai 1984. Inaugurarea canalului Dunăre - Marea Neagră; sau: Pastă de măceşe. 1985. Plenara C. C. pe probleme de agricultură; sau: Gem de coji de portocală. Martie 1987. Vizita tov. N. Ceauşescu în Zair.
Tot antologabilă e şi însuşirea pe care o are proza lui Iuliu Borna de a anticipa (à la Oscar Wilde) întâmplări din viaţa reală şi care îi şi aduce o convocare la Securitatea locală. Momente bune dintr-o carte destul de modestă în ansamblu. La impresia generală nu tocmai favorabilă contribuie din plin şi extrem de numeroasele greşeli de tipar, uneori hilare, de parcă o editură mai mică nu şi-ar putea permite un biet spell checker, dacă n-are bani de plătit corectori. E un aspect general dezlânat şi neglijent, la care par să-şi aducă contribuţia şi inadvertenţele de ordin istoric strecurate tocmai în locuri în care autorul se vroia atent cu evocarea (la 6 martie 1945 nu au avut loc alegeri, ci o lovitură de stat, revista Magazin istoric nu apărea în 1964 etc.) În fine, de-ar fi astea scăderile cele mai mari ale cărţii. Dar să nu ne pripim. La capătul celor aproape 300 de pagini ale romanului scrie, negru pe alb, Sfârşitul volumului I. Aşadar va urma.
De data asta nu-i păcăleală, ca data trecută. Chiar a apărut o nouă carte de Ilf şi Petrov şi îi spune America fără etaje (Polirom, 2010). E relatarea, pentru prima oară tradusă la noi, a călătoriei în Statele Unite a celor doi, desfăşurată între noiembrie 1935 şi ianuarie 1936. Reconvertiţi temporar la meseria de bază, cea de jurnalişti, autorii relatează în cele 450 de pagini ale cărţii scene şi întâmplări din America, schiţează portrete, fac evaluări şi comparaţii (mai ales cu Uniunea Sovietică a celui de al doilea deceniu de după revoluţie). Ei bat America de la est la vest, de la New York la Los Angeles şi înapoi, parcurg 10000 de mile cu automobilul şi notează impresii, stau de vorbă cu oamenii de la vlădică până la opincă sau, pentru a rămâne în registrul laic, de la Henry Ford la micul fermier sau autostopistul de pe şosea.
Le place America? Greu de spus, deşi probabil că nu prea, pentru că mâncarea nu are gust, pâinea e prea albă şi prea pufoasă, toată lumea aleargă după profit, muncitorii sunt exploataţi, indienii şi afroamericanii negrii discriminaţi, Constituţia e doar pe hârtie etc. Cam pe dos decât în URSS-ul lui Stalin. Cei mai mulţi americani cu care stau de vorbă manifestă o simpatie greu disimulată faţă de Uniunea Sovietică. Iată un fragment din discuţia cu celebrul magnat al automobilelor Henry Ford:
La despărţire, Henry Ford, care se interesează de Uniunea Sovietică şi nutreşte o oarecare simpatie pentru ea, ne întrebă:
- Care e acum situaţia financiară a ţării dumneavoastră?
Noi tocmai citiserăm în ajun, în Pravda, celebrul articol al lui Grinko şi de aceea i-am putut oferi cele mai proaspete informaţii.
Citind asemenea pasaje, cititorul e în dilemă: să le privească drept concesie limpede făcută propagandei oficiale, sau să ia totul în cheie ironică? Pentru ultima soluţie ar pleda referirea la celebrul articol din Pravda. Dacă aici o asemenea ambiguitate e posibilă, alteori acest lucru e mai greu de conceput. De pildă, asistând la un concert al lui Rahmaninov la Carnegie Hall, autorii scriu:
Rahmaninov, după cum ne spusese un compozitor pe care-l ştiam, stă în cabină şi spune anecdote. Dar îndată ce se aude gongul, se ridică şi, compunându-şi o faţă tristă de exilat rus, se îndreaptă spre scenă.
Rahmaninov e unul din puţinii exilaţi ruşi recalcitranţi şi de altfel aflăm că publicul nici nu-l prea apreciază. Cei mai mulţi din cei care stau de vorbă cu călătorii ard de nerăbdare să revină în patrie, cel puţin în vorbe, chiar dacă în practică par bine plantaţi în solul american.
Dacă asemenea momente (şi destule altele) se explică uşor prin necesitatea de a face concesii peste concesii (să nu uităm, suntem în plin deceniu de aur al terorii staliniste), se vede câteodată şi mâna marilor Ilf şi Petrov, cei din Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. Asta se întâmplă mai ales când e vorba de portrete. Un exemplu e cuplul Mr. & Mrs. Adams, cei doi americani care îi însoţesc în voiajul lor. Filosovietici, aceştia alcătuiesc o pereche insolită, prezentată cu un umor burlesc irezistibil, deşi nu lipsesc tuşele caricaturale care trimit parcă la Gog-ul contemporanului Papini.
Fatalmente cârcotitori, Ilf şi Petrov nu rămân insensibili la extraordinarele realizări tehnice ale Americii, şosele şi autostrăzi impecabile, baraje (Boulder Dam abia se construise) sau uzine de tot felul. Rămân surprinşi de extraordinara calitate a serviciilor - suntem în 1935! Nu-i lasă reci nici frumuseţile naturale, dar, veritabili reporteri sovietici, ei reuşesc să scrie un capitol întreg despre Grand Canyon fără să se refere decât în treacăt la canionul propriu-zis, fiind mai atraşi de ce se întâmplă în cabana din marele parc natural.
Apariţia Americii fără etaje se anunţa drept un mare eveniment editorial. Ca admirator declarat al celor doi, nu poate decât să mă bucure ca a ieşit cartea asta, deşi între ea şi cele două romane e o diferenţă de câteva clase bune. O vorbă despre isprava editurii care, în treacăt fie spus, nu se oboseşte să onoreze evenimentul editorial printr-o prefaţă consistentă şi se mărgineşte să includă o scurtă notiţă bio-bibliografică. În fine, există o pompos intitulată Notă a traducătoarei, întinsă pe fix trei rânduri, în care aceasta mulţumeşte altor două persoane care şi-au adus contribuţia la ameliorarea stilistică a lucrării. Citind cartea, ne putem imagina ce-ar fi fost fără acest ajutor extern, nu de alta, dar găsim destule exprimări de-a dreptul proaste, de tipul „nu s-a mulţumit numai să...“. Mai ştii, poate aşa se exprimau Ilf şi Petrov, iar traducătoarea n-a făcut decât să fie fidelă originalului.
