Viorica Huber - Vălurea

Debutantă de timpuriu, cu volumul Schiţe (1943), Viorica Huber[1] publică în 1953 Vălurea[2], povestea unei fetiţe îndrăgostite de apă, care locuia cu bunicul ei într-o colibă de pe malul Dunării. Acesta, pescar, trăia în sărăcie, căci cei mai buni peşti pe care îi prindea îi erau confiscaţi de boierul local. Ca într-un basm clasic, bătrânul prinde într-o zi un peşte de aur, dar Vălurea, sensibilă la lamentaţiile acestuia, îl eliberează. Urmează răsplata pentru fapta cea bună. La fel ca Alice a lui Lewis Carroll, fetiţa se va micşora şi, călare pe peştele fermecat, va face o călătorie pe Dunăre şi dincolo de vărsarea în Marea Neagră, pentru a lua parte la Sărbătoarea apelor, o paradă grandioasă a faunei marine. Călătoria este un prilej de cunoaştere a celor mai importante vieţuitoare ale fluviului şi mării, batracieni, peşti ciudaţi („moşul cu trei ghimpi”), dar şi un şarpe „viclean”, o vidră prietenoasă, cumplitul somn uriaş şi vorace poreclit Spaima-Apelor, raţe, un păianjen şi chiar focile de Marea Neagră, azi dispărute. Peripeţiile fetiţei culminează cu participarea la Sărbătoarea apelor, cu defilări feerice de căluţi de mare, bancuri de peştişori argintii, delfini, ţipari şi tot felul de alte animale nemaivăzute de copilă. Întoarsă acasă, Vălurea va reveni la dimensiunile normale ale unei fetiţe de vârsta ei, iar bunicul se va bucura de o recoltă pescărească nemaivăzută, care le va permite celor doi să trăiască o vară şi o iarnă (asuprirea boierului pare să fi încetat de la sine).

            În Vălurea intervenţia elementului supranatural este limitată cu grijă. Este adevărat că fetiţa înţelege graiul animalelor şi poate conversa cu ele, că avem un peşte fermecat sau că sunt posibile măriri şi micşorări ale corpului protagonistei, însă toate acestea sunt mai degrabă accesorii introduse pentru a facilita comunicarea unor informaţii factuale despre călătoria întreprinsă de aceasta. Avem de a face, după cum s-a observat, cu o „povestire fantastico-ştiinţifică”[3], sau, cu un termen care a făcut carieră în epocă, cu un „basm ştiinţific”. Avându-şi originea în literatura sovietică teoretică consacrată creaţiei pentru copii şi tineret[4], denumirea de basm ştiinţific capătă notorietate la noi în urma contribuţiilor lui Vladimir Colin[5]. Fără a complica prea mult discuţia, iată ce scrie Colin:

 

              Basmul ştiinţific (deosebit de povestirea ştiinţifică prin tot ceea ce deosebeşte basmul de povestire) este prototipul poveştii adevărate. Ceea ce e esenţial pentru reuşita basmului ştiinţific, e evitarea didacticismului, care usucă floarea vie a basmului. Nu cunosc exemple mai grăitoare de basme ştiinţifice decât cele care au stat la baza scenariilor după care s-au turnat filmele sovietice „Grăuntele preţios“ şi, mai recent, „Floarea din Kara-Kum”, admirabilă transpunere pe planul basmului a poveştii adevărate a bumbacului.

Prin ce se caracterizează aceste basme ştiinţifice? În primul rând, fireşte, prin faptul că sunt poveşti adevărate. Adevărul ştiinţific este însă transpus pe plan fantastic în cadrul unui subiect bine închegat, care face din vântul uscat sau din capsula de bumbac personaje vii, ce se înfruntă, prilejuind peripeţii pline de neprevăzut. 

 

            Dacă în arta sovietică basmul ştiinţific căpătase un statut bine conturat, fiind reprezentat de numeroase opere, în mai tânăra literatură română pentru copii şi tineret el se afla încă la început şi în esenţă, potrivit lui Vladimir Colin, încă nici nu fusese „realizat”. Cu toate acestea, existau şi la noi creaţii literare care tindeau cel puţin spre statutul de basm ştiinţific, printre care teoreticianul menţionează Aventurile lui Elec Troni de Tölgyesi László[6], scrisă în limba maghiară şi tradusă de Virgil Teodorescu şi, desigur, Vălurea.  Dacă despre prima lucrare ni se spune că „suferă cumplit din pricina didacticismului şi a alunecării în povestirea descriptivă”, cea de a doua are parte de o apreciere mai blândă, căci, fiind „[c]eva mai puţin uscat, dar încă suficient de didactic”, acest basm ştiinţific „tinde să familiarizeze copiii cu lumea vieţuitoarelor din apele Dunării”. Niciunul din aceste texte, susţine Vladimir Colin, „nu izbuteşte să-şi transmită învăţăturile sub forma unei acţiuni, a unei întâmplări, care angrenează eroii”, ceea ce este în sine adevărat, căci este vorba de lucrări de factură modestă. Rămâne totuşi notabil efortul Vioricăi Huber de a face cât mai verosimilă călătoria acvatică a personajului său, aşa cum încercase ─ să ne amintim ─ şi Nina Cassian când relatase peripeţiile lui Nică pe fundul oceanului lui Caracatiţă Împărat. Oricum ar sta lucrurile, potrivit lui Vladimir Colin basmul ştiinţific al Vioricăi Huber este mai bine realizat ca atare decât Clocot Voinicul al lui Ion Jipa, despre care am discutat în capitolul consacrat apariţiilor literare din 1951.  Teoreticianul basmului susţine că în Clocot Voinicul se produce o confuzie între basmul propriu-zis şi cel ştiinţific, iar autorul sfârşeşte prin a alege o cale greşită de reflectare a fenomenelor naturii. Să-i dăm cuvântul lui Vladimir Colin:

 

              O confuzie care întunecă drumul basmului ştiinţific îşi are originea în mintea autorului, care n-a înţeles deosebirea dintre basmul ştiinţific şi basmul propriu-zis şi le amestecă planurile. Este ceea ce i s-a întâmplat eroului lui Ion Jipa, Clocot Voinicul, care porneşte la luptă împotriva secetei, personificată prin personajul Uscata. Pe tot parcursul basmului aflăm de pustiirile secetei, dar Clocot Voinicul o ucide la sfârşitul basmului pe Uscata, de parcă ar fi o mumă a pădurii oarecare, uitând că are de a face cu seceta, forţă a naturii, care nu poate fi ucisă, ci doar alungată prin perdele forestiere, irigaţii etc. Autorul confundă, aşa cum am spus, planul basmului ştiinţific cu cel al basmului tradiţional.

 

            În ceea ce o priveşte, Viorica Huber va persevera şi va publica în 1957 Ulcicuţa cu vrăji, care conţine, potrivit lui Vicu Mîndra, „trei încercări de a încuscri basmul cu naraţiunea ştiinţifică”[7]. În deceniile următoare ea va publica lucrări istorice şi ştiinţifico-fantastice.

Volumul, apărut la Editura Tineretului, este ilustrat de Ioana Olteş.

 

---

[1] Născută la Timişoara (1927-2020), s-a căsătorit cu prozatorul Adrian Rogoz şi a semnat un număr însemnat de cărţi, mai ales din genul ştiinţifico-fantastic, cu numele Georgina Viorica Rogoz. 

[2] Editura Tineretului, ilustraţii Ioana Olteş.

[3] Calificarea îi aparţine lui I.D.B. (Ion Dodu Bălan) în articolul Sărbătoarea cărţii din nr. 1/1954 al revistei Viaţa românească.

[4] A se vedea Vera Smirnova, Despre basmul sovietic pentru copii, în nr. 29 din 3 februarie 1952 al revistei Komsomolskaia Pravda (reprodus în Culegere de materiale documentare,  Editura Tineretului, Bucureşti, 1952, pp. 55-63).

[5] Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955, Problemele şi drumurile basmului cult, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.

[6] Editura Tineretului, 1954, ilustraţii Catrici Marilena.

[7] Cărţi pentru copii, în Scânteia tineretului nr. 2669 din 7 decembrie 1957.

Demostene Botez - Sfredeluș

Dintre cărţile pentru copii ale anului 1953 se disting, prin prezenta unui personaj titular proeminent, Sfredeluş[1] de Demostene Botez şi Ghiduş Arcăduş[2] de Sonia Larian. Cu cea dintâi, Demostene Botez (1893-1973), care avea în spate o carieră literară şi gazetărească prodigioasă, îşi face debutul în literatura juvenilă. Preocuparea pentru acest domeniu nu era însă chiar aşa de nouă, căci încă din 1950 poetul colaborează la revistele pentru copii, cu texte originale[3] sau traduceri, cum sunt cele din poetul comunist italian Gianni Rodari[4]. Cea mai fermă dovadă de ataşament pentru literatura celor mici o oferă un articol[5] pe care îl semnează în 1950 pe prima pagină a muribundului ziar Universul, ocazionat de discuţia despre literatura pentru copii care avusese lor la Uniunea Scriitorilor şi în care afirmă: 

              Ceea ce este cu siguranţă câştigat [de pe urma discuţiei] este că literatura pentru copii nu-i o literatură minoră şi că cei mai consacraţi scriitori o pot crea cu aceleaşi satisfacţii de creaţie şi îndeplinind acelaşi mare rol social.

Ba poate, s-ar putea spune că scriitorul pentru copii trebuie să fie perfect, condiţie care nu-i indispensabilă sensului pentru adulţi.

              Copilul reprezintă un cititor total pretenţios. Dacă-i place, i se aprind ochii, i se încreţeşte fruntea şi i se înroşesc obrajii. Dacă nu-l place, nu mai citeşte. Dar deloc.

    Iată aşadar că autorul lui Sfredeluş ia foarte în serios scrisul pentru copii. Cartea, o suită de poezii care îl au în centrul lor pe un copil de grădiniţă vioi, activ şi doritor să ajute, începe cu un portret amănunţit al protagonistului (Sfredeluş), văzut ca un lider de opinie capabil să-i adune în jurul lui pe ceilalţi ţânci:

               Sfredeluş e-un băieţel,

              Ca şi tine, mititel.

              Are nasul mic, turtit,

              Părul creţ şi ciufulit,

              Ochii vii de veveriţă

              Şi pe-obraz o aluniţă.

              El nu-i singur niciodată;

              Împrejurul lui stau roată,

              Bucuroşi, ceilalţi copii

              Şi lucrează jucării.

    Avem în continuare ocazia să-l vedem pe Sfredeluş în diverse ipostaze cotidiene. El este, pe rând, un copil cuminte şi gata să dea o mână de ajutor (Sfredeluş şi bunica) şi plin de curaj atunci când, lovit la deget, i se oblojeşte rana (Nu mă doare). Se trezeşte devreme şi nu întârzie la cămin (Azi începe săptămâna), iar odată ajuns acolo, se spală şi se îmbracă singur, ajutându-i şi pe copiii care nu sunt încă în stare s-o facă singuri (La cămin). Jocurile în care este angrenat Sfredeluş sunt nu doar eminamente masculine, ci şi în deplin acord cu ocupaţiile şi obiectivele evidenţiate de regulă de propaganda regimului. Astfel, el ia parte, alături de alţi băieţi, la construirea unei „uzine” alimentată cu „electricitate” prin intermediul unor sfori (Uzina) şi devine, tot împreună cu nişte colegi de cămin, un „feroviar” priceput (Trenul, În gară).

   Poeziile din ultima treime a ansamblului sunt dedicate vieţii în colonie, văzută ca o binemeritată odihnă după lunile petrecute la cămin (Crocodilul, În ogradă, Melcul curier), sau relaxării din vacanţa de iarnă (Iarna, Cu săniuţa). Sunt versuri simple, antrenante, care conturează imaginea unei copilării fericite, însă pline de responsabilităţi, într-o lume nouă şi ofertantă. În definitiv, în Sfredeluş Demostene Botez pune în aplicare programul pe care îl enunţase în finalul articolului din care am citat mai sus:

 

Personagiile scrierii literare,pentru copil trebuie să fie perfect consecvente. Desfăşurarea naraţiunii nu numai că trebuie să fie dinamică, dar să se desfăşoare mereu crescând. Repetiţia nu-i distracţie pentru copii. Asta-i comoditate de bătrâni, ba poate chiar un fel de fericirea lor. Iar dacă este vorba de o literatură pentru copii, cu tendinţă, iar nu un simplu joc de distracţie, ca balonaşul de celuloid cu grăunţe înăuntru, care sună a gol, atunci nici în partea ideologică nu trebuie să fie nicio greşeală. Copilul ia de bun tot ce citeşte. Iar o deviere iniţială duce, ca în geometrie, la un unghi care se deschide din ce în ce mai larg spre bază.

    Apreciat de critică în anii următori[6] şi reeditat, Sfredeluş va reprezenta pandantul lui Ciopârţilă, eroul de peste câţiva ani al lui Tiberiu Utan, prototipul copilului neastâmpărat şi distrugător, după cum remarcă Domiţian Cesereanu[7] cu ocazia reeditării primei cărţi şi apariţiei primei ediţii a celei de a doua.

---

[1] Editura Tineretului, ilustraţii Fred Micoş.

[2] Editura Tineretului, ilustraţii A. Sirin.

[3] Spre exemplu, Cârtiţă, fă-mi un tunel!, în Pogonici nr. 19 din 1 octombrie 1950 (înglobată în volumul Sfredeluş), Baba Floarea, în Licurici nr. 211 din 1 mai 1953 sau La revedere, în Cravata roşie nr. 11 din 1 iunie 1953.

[4] În Cravata roşie nr. 7 din 1 aprilie 1953.

[5] Literatura pentru copii, în nr. 17771 din 19 mai 1950.

[6] A se vedea, de exemplu, O poezie mare pentru cei mici de Lucia Olteanu, în Gazeta literară nr. 22 din 31 mai 1962.

[7] Două cărţi pentru copii. Demostene Botez: Sfredeluş; Tiberiu Utan: Ciopârţilă, în Gazeta literară nr. 33 din 16 august 1962.

Din cărțile pentru copii ale anului 1949 (I)

În 1949 debutează în literatura pentru copii Mihail Calmâcu (n. 1921)[1], cu placheta de versuri Martinel, feciorul codrului (Editura de Stat, Literatura pentru copii). Sunt peripeţiile unui ursuleţ, cel mai zvăpăiat şi curios din trei fraţi, care, rănit la o labă, este luat acasă de un pădurar. Puiul de urs e îngrijit de Lenuţa şi Vasilică, copiii pădurarului şi pare a se integra printre celelalte animale din ogradă, până în momentul în care chemarea străbunilor, pe care am văzut-o în acţiune şi asupra vulpii lui Alexandru Şahighian, îl readuce în pădure printre fraţii lui. Sunt versuri simple, pentru copiii mici, lipsite de vervă şi inventivitate:

Într-o pădure depărtată,
la margine de luminiş,
într-un bârlog trăiau odată
trei ursuleţi,
trei fraţi isteţi,
cam dolofani,
cam năzdrăvani.
Aveau cojoace mititele
iar ochii le erau mărgele
scânteietoare câteşi două
ca picăturile de rouă...

Corespondentul din lumea acvatică al lui Martinel este Solzişor (Solzişor cel neastâmpărat), un peşte pus pe şotii, care tulbură liniştea bălţii sâcâindu-le pe celelalte vieţuitoare, până în ziua când e pescuit de un băiat şi ajunge în acvariul acestuia. Povestea are totuşi happy end, căci, sesizând melancolia lui Solzişor, copiii se decid să îl readucă în mediul lui de baştină. Lipsite de constrângeri ideologice, limitate la universul animalier familiar copiilor, versurile lui Calmâcu se bucură de aprecierea revistei Pogonici[2], care publică o recenzie semnată „Fănuţă”. Nu la fel de încântat este recenzentul de la rubrica Marginalii a Contemporanului[3], care observă evidenţa, lipsa de originalitate a versurilor din poezia care dă titlul volumului, ba chiar ironizează repetitivitatea unor structuri, vorbind despre o poezie constituită „pe sistemul ipotetic al unui «perpetuum mobile» care s-ar putea întinde „nu pe 17, ci pe 177 de pagini sau chiar mai multe”.

Autorul ilustrațiilor nu este menționat.

[1] Va activa mai ales ca traducător, dar şi pe post de colaborator la revistele copii.
[2] O carte pentru noi, în nr. 32 din 10 august 1949.
[3] Nr. 145 din 15 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (II)

Maria Rovan, autoare aparţinând valului de tineri scriitori (se născuse în 1919), publică în 1948 volumul Teatru pentru copii (Editura de Stat, Literatura pentru copii), prin care pare să se impună ca dramaturg de frunte pentru publicul de vârste fragede. Ideea care pare să o fi călăuzit pe autoare pare tratarea dramatizată într-o manieră nouă (azi i-am spune postmodernă) a unor teme literare larg răspândite. În Scufiţa roşie şi capra cu trei iezi sunt contopite cele două cunoscute poveşti, elementul unificator fiind aversiunea faţă de inamicul comun, lupul, iar Pe urmele Mioriţei are ambiţia de a adăuga elemente noi la istoria cunoscută a baladei, precum existenţa unei surori a oii năzdrăvane (Florica) şi dizolvarea conflictului pastoral existent în textul folcloric clasic. Din păcate, această rescriere a unor poveşti arhicunoscute este sterilă, căci autoarea, lipsită de inventivitate, nu reuşeşte să creeze texte care să atragă şi caută să instruiască la tot pasul, într-un stil strident, pe alocuri bombastic. Alte două piese (Ţara păsărilor şi Şapte mici pitici sunt de un didacticism supărător („Aşa este precum zici / Să fim buni cu cei mai mici” rosteşte, trăgând concluziile, un personaj din cea de a doua piesă). Cenuşăreasa este o dramatizare mediocră a basmului omonim, ca şi Un bob de mazăre cu bucluc  (trimitere la Prinţesa şi bobul de mazăre de Andersen). De un moralism generic, în mare măsură burghez, fără elemente prea apăsate de critică socială (Cenuşăreasa nu are reţineri în a-i ceda prinţului tânăr şi fermecător), creaţiile Mariei Rovan nu atrag atenţia criticilor zilei. Volumul este salutat, cu amabilitate, în recenzii de câteva rânduri (ca în Universul nr. 232 din 6 octombrie 1948, unde titlul e menţionat greşit ─ Teatru de copii). Ceva mai amplă este prezentarea făcută în ziarul Luptătorul nr. 239 din 26 noiembrie, unde se spune că „[a]utoarea reușește să creezi în câteva personaje modele de viață pentru cei mici: «Nu suntem iepuri ca să fim sperioși ca ei», spune unul din cele trei personaje scoțând în relief astfel curajul, care trebuie să fie o calitate a tineretului nostru. «Teatru pentru copii» este o carte care trebuie să fie citită de toți acei cărora li se adresează”.

Coperta şi desenele interioare sunt realizate de Ligia Macovei. 

Alexandru Andy - Pădurarul cel voinic

Foarte departe de proza despre lupta ilegaliştilor a anului 1949 se situează culegerea de poveşti Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy (Editura de Stat – Literatura pentru copii şi tineret). Publicist, autor de scheciuri comice (singur sau împreună cu Mircea Crişan) sau scenarist, Alexandru Andy (1930-2023) este şi autorul unor texte pentru copii, precum Tică şi Rică la teatrul de păpuşi (în colaborare cu Erna Albu) sau schiţele publicate în revistele consacrate acestei vârste. Cele patru bucăţi din volum ilustrează categoria deja consacrată a noului basm. Pădurarul cel voinic, piesa care dă titlul întregii cărţi, este relatarea călătoriei întreprinse de un voinic neînfricat într-o ţară cârmuită de un împărat care e dispus să-şi dea fata de soţie aceluia care va fi în stare să-i spună numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi. Mai obişnuit cu lupta cu sălbăticiunile codrului decât cu anchetele sociologice, pădurarul (un flăcău cam simplu, congener cu germanicii Siegfried sau Parsifal) se pune pe treabă, dar dintre oamenii cu care stă de vorbă nu găseşte pe nimeni pe care împăratul să-l fi făcut fericit. Era şi de prevăzut: monarhul încerca să-şi cumpere supuşii oferindu-le aur şi bogăţii, ignorând adevăratele valori, din rândul cărora se detaşează munca, după cum îi explică, la plecare, pădurarul: 

Uite: mie poţi să-mi dai tot aurul din împărăţia ta şi nu m-aş despărţi de toporul meu! Da! E de oţel şi coada lui e de lemn, dar îl iubesc şi-l preţuiesc mai mult decât orice nestimat. Şi nu-l iubesc fiindcă ar fi vrăjit sau ar avea cine ştie ce farmece într-însul! Îl preţuiesc fiindcă el ─ toporul acesta ─ înseamnă munca mea. Şi munca mea mi-e mai dragă decât orice pe lume.

Mult mai concisă, La gura sobei este relatarea unei seri de iarnă petrecută de un bunic cu nepoţii lui. Bătrânul este pus în încurcătură de cererea copiilor, care vor să li se spună poveşti clasice, cu personajele fantastice consacrate:

─ Ce poveste să vă spun, măi draci împieliţaţi
─ Zi-o pe aia cu Ileana Cosânzeana, bunicule!
─ Iar aia? Nu v-aţi săturat de ea?
─ Atunci spune alta... Pe care o vrei tu, pe aia cu balaurul cu şapte capete... Sau pe aia cu căpcăunul...
─ Ia ascultaţi aici, nepoţilor! Sunteţi copii mari acum, cum mai vreţi voi să vă spun poveşti cu spurcăciuni d-astea? Aţi văzut voi vreodată balauri sau căpcăuni? Nici nu există aşa ceva!
─ Ba există, bunicule! Nu ne-ai spus chiar tu?
─ Dacă există, de ce n-aţi văzut niciodată nici balauri şi nici căpcăuni?
─ Dar tu de ce ne-ai spus poveşti cu căpcăuni, dacă nu-i adevărat?
─ Dacă n-am avut altă treabă, ce să fac! Dar uite, de acum înainte n-o să vă mai povestesc niciodată năzbâtii d-astea cu farmece vrăjitoreşti şi mai ştiu eu ce.

Nu este un dialog lipsit de vervă şi spirit dialectic, în urma căruia bunicul se angajează ca pe viitor să spună numai poveşti „cu oameni ca şi noi”, în spiritul realismului întronat peste tot în literatură.

Ursita ilustrează o temă dragă propagandiştilor vremii, cea a luptei împotriva superstiţiilor şi fatalismului. Doi fraţi află de la tatăl lor, aflat pe patul morţii, ca la naşterea lor ar fi venit două ursitoare care le-au fi prezis o viaţă scurtă şi plină de nenorociri. Întristaţi de pierderea părintelui şi derutaţi, cei doi pornesc în lume pe căi diferite, dar, la împlinirea sorocului de trei ani pe care îl fixaseră pentru revenirea acasă, bărbaţii sunt complet schimbaţi. În peregrinările lui, fratele cel mic sfidase destinul şi răzbise, ajungând un conducător stimat, în vreme ce cel mare, resemnat, se împăcase cu soarta lui şi ajunsese sărac şi îmbătrânit înainte de vreme.

Ţara fericirii, povestirea care încheie seria, relatează peripeţiile unui băiat nemulţumit de viaţa lui şi care, povăţuit de un cărturar, pleacă în căutarea fericirii. Ajunge în Ţara Odihnei, la prima vedere un tărâm perfect, în care nimeni nu munceşte şi toţi cetăţenii se odihnesc în permanenţă. Desigur, e o soluţie utopică ─ nemuncind nimeni, nici nu există prea multe bunuri de primă necesitate ─, aşa că viaţa e departe de a fi bună. Autorul adoptă o soluţie facilă pentru final, căci totul se dovedeşte a fi fost un vis. Totuşi ─ iar acesta nu mai este o plăsmuire a imaginaţiei ─ o ţară a fericirii există, după cum le explică copiilor un profesor:

Atunci când se aştepta mai puţin să primească de undeva vreun răspuns la întrebarea care-l frământa, profesorul şi-a-nceput lecţia şi le-a vorbit despre „Ţara Fericirii".
O ţară frumoasă, cu păduri bogate şi câmpii întinse, unde munceşte toată lumea şi unde toţi cei ce muncesc sunt mulţumiţi.
Şi ţara aceasta nu e peste mări şi ţări, ci foarte aproape, spre soare răsare, chiar vecină cu ţara noastră.

De dimensiuni reduse, Pădurarul... lui Alexandru Andy reuşeşte un adevărat tur de forţă, condensând pe parcursul câtorva zeci de pagini teme majore de actualitate în cel de al doilea an al republicii (valoarea supremă a muncii, lupta cu supranaturalul, glorificarea Uniunii Sovietice), într-un stil accesibil, pe placul copiilor. Fără a fi remarcat de recenzenţi, volumul se bucură totuşi de aprecierea cronicarului editorial de la rubrica Fişier a revistei Flacăra[1], care observă că „Valoarea cărţii de poveşti a lui Al. Andy trebuie căutată, în primul rând, în critica pe care autorul o aduce prin mijlocirea eroilor săi la îndepărtarea literaturii mistice cu care au fost obişnuiţi în trecut copiii”.

Ilustratorul volumului nu este precizat.

---

[1] Nr. 30 din 30 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (I)

Printre numele întâlnite pe copertele volumelor pentru copii se numără şi cel al militarului de carieră Siminel Gheorghiu (m. 1967)[1]. Acesta este autorul lui Păcală (Editura de Stat – Literatura pentru copii) cu ilustraţii de Dem Demetrescu. Este reluarea, cu mici modificări, a unui episod cunoscut din isprăvile eroului popular, cel în care Păcală iese biruitor din confruntarea cu un popă viclean şi hrăpăreţ, la care intră argat şi cu care încheie o înţelegere potrivit căreia celui care se supără primul i se va tăia nasul. Este vorba, în realitate, de o reversificare a episodului corespunzător din Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, lucru interesant, dacă ne gândim că Dulfu era interzis şi, mai mult decât atât, înfierat în presa vremii[2]. Siminel Gheorghiu păstrează pentadecasilabul bogat al lui Dulfu şi îl înlocuieşte pe popă cu boierul Melinte, dar nu se abate de la succesiunea de întâmplări relatate de povestitorul ardelean. Păcală apare drept un justiţiar care îi pedepseşte pe cei răi şi rapace, dar fără ca acţiunile sale să urmărească altceva decât sancţionarea relativ blândă a vinovatului, care îşi recunoaşte culpa şi urmează a o ispăşi („E-o pedeapsă tare blândă... pentru tine mai ales... / ─ Văd acuma c-am greşit şi de astăzi înainte, am să fiu om pocăit. / Lasă-mi nasul... ─ Da, Melinte... Nu ţi-l tai. Din partea mea / Socotesc: învăţătura o să-ţi prindă la ceva.”). Cartea lui Siminel Gheorghiu nu este remarcată de cronicarii epocii, dacă facem desigur abstracţie de scurta prezentare a lui Victor Adrian („L-am întâlnit şi pe prietenul nostru Păcală, care trecea pe drum. Acum, domnul Siminel Gheorghiu îl trezeşte din somn, îi scutură colbul şi-l pune «să facă una cu boierul Melinte». încercarea e, oricum, merituoasă, cel puţin sub raportul lui «redivivus». Dar Păcală îşi aşteaptă încă povestitorul, aşa cum şi Făt-Frumos mai aşteaptă încă să fie cuprins cu adevărat in paginile unor de păcălici [sic] al poporului, arma râsului său...”)[3]. Lipsa de entuziasm a acestei caracterizări este într-o oarecare măsură contracarată de prezentarea lapidară din Frontul plugarilor[4], în care se afirmă că „Sub masca umorului, se ascunde instinctul de clasă al țăranului sărac Păcală, care-l pune în mod firesc pe o poziție ostilă boierului exploatator”, unde volumul are parte de o interpretare într-o grilă sociologizantă convenabilă. Siminel Gheorghiu va continua să publice ocazional în revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Poezie, cântec, joc), dar numele lui va dispărea de pe lista colaboratorilor după 1953[5].

Dacă Siminel Gheorghiu este o apariţie efemeră, Alexandru Şahighian (1901-1965)  este, cu începere din 1948, autorul mai multor volume pentru copii şi tineret (Rici-Rici (1948), Lacul cu raţe (1951), Dacă numeri pân’ la zece (1953), Ursul (1954), Poveşti adevărate (1956), Poveşti dunărene (1959), Coiful de aur (1962, reeditat în 1968), O zi din august (1965) etc.). Rici-Rici, apărută în toamna lui 1948, este o suită de cinci scurte povestiri având ca element comun prezenţa animalelor, sălbăticiuni ca aricioaica Rici-Rici sau animale domestice precum simpaticul câine Hector al naratorului. Sunt relatări ─ întotdeauna lipsite de cruzime sau dramatism extrem ─ ale unor aventuri cu vieţuitoare. În Rici-Rici, cititorul-copil face cunoştinţă cu ariciul şi modul lui de viaţă, iar animalele sunt înzestrate cu limbaj şi personalitate. La vânătoare este o bucată în realizarea căreia am putea spune, parafrazând precizările din anumite filme, că nu a fost vătămat niciun animal, căci Hector, prinzând o iepuroaică gestantă, îi dă drumul impresionat de viaţa ei. Povestea unei broscuţe îl familiarizează pe cititor cu pericolele la care sunt supuşi batracienii; din fericire, eroina trece cu bine prin toate încercările. Veveriţa oferă, sub pretextul unei conversaţii cu o ciocănitoare, informaţii despre viaţa acestui animal al pădurii, căruia nu i se face un portret prea flatant. Glasul pădurii, poate cea mai complexă dintre naraţiuni, are ca temă motivul chemarea străbunilor. Prins de nişte copii, un pui de vulpe pare la început să se adapteze perfect la viaţa de animal de curte, însă instinctul de sălbăticiune, imposibil de înăbuşit, iese suprafaţă, iar animalul trebuie eliberat în pădure. Sunt povestiri vii, bine scrise şi captivante, lipsite de moralism strident sau de îngroşări sociologizante, reeditate în anii următori (1952, 1957). Prin informaţiile oferite cititorului, ele se apropie de lucrările lui Ionel Pop[6] sau Eugen Jianu[7], care vor fi tipărite în deceniul următor. Ulterior, autorul va practica un realism socialist conformist şi ireductibil, manifestat până aproape de capătul vieţii (de pildă în O zi din august sau Coiful de aur). Deocamdată, ─ în 1946-1948 ─ perioadă care marchează debutul său editorial, Şahighian dă Cezarului ce e al Cezarului în altă parte (în antologii, prin poeme ocazionale ca Sirena lui Vasile Roaită[8], sau în publicistică).

---

[1] O scurtă menţiune merită un alt militar cu activitate sporadică în publicaţiile pentru copii până în 1948, locotenentul Paul Epureanu (n. circa 1897), mai cunoscut ca promotor al sporturilor în perioada interbelică. Epureanu este eroul unor întâmplări senzaţionale care culminează cu o crimă, relatate de ziarele anilor 1930 .

[2] A se vedea Andrei Băleanu, Maculatura otrăvită a vechii „Literaturi pentru tineret” trebuie să dispară!, în Tânărul muncitor nr. 76 din 14 octombrie 1948.

[3] Victor Adrian, Voinicului i se deschid toate uşile, în Contemporanul nr. 137 din 20 mai 1949.

[4] Nr. 1148 din 17 decembrie 1948.

[5] Pe aceeaşi notă, în Libertatea nr. 1306 din 17 decembrie 1948 se arată că „Humorul care se degajă din viaţa lui Păcală se naşte din contradicţiile care există între acesta ─ ţăran sărac ─ şi boierul exploatator”.

[6] Din fauna noastră, Editura ştiinţifică, 1959

[7] Povestiri cu păsări şi animale, Editura tineretului, 1958.

[8] Apărută în antologia Poezia muncii şi a libertăţii, Editura C.G.M., 1946, sub redacţia lui Alexandru Şahighian.

Banda veselă

Mi-ar fi plăcut să mă pricep la teatrul românesc al perioadei tulburi care ţine din 1944 până în 1947, dar din păcate sunt practic ignorant în materie. Dintre sutele (miile?) de piese, reviste sau cuplete care se reprezintă în sălile şi grădinile Capitalei am reţinut Banda veselă de I. Avian. Puţini ştiu azi cine a fost Avian; ajunge să spunem că după 1948 a scris mulţi ani la Urzica, după care a emigrat în Israel. Revin. Presa vremii dă puţine detalii despre spectacol, care ar fi fost, potrivit unei reclame, „un grandios spectacol jucat de copii, pentru mari şi mici”[1], jucat la Savoy. Să fi fost o piesă pentru copii sau doar una cu actori-copii? Destul de greu de spus, deşi titlul este inclus în alte ziare la rubrica de spectacole pentru copii, alături de cele de la Ţăndărică. Părea, oricum, un succes.

Surprinzător, în Universul nr. 214 din 20 septembrie 1947 găsim o notă destul de scurtă intitulată Spectacole pentru copii interzise. Ziarul publică de fapt un comunicat primit de la Ministerul Artelor, instituţia răspunzătoare pentru aprobarea (şi cenzurarea!) spectacolelor teatrale:

Constatându-se că spectacolele pentru copii, organizate în ultimul timp, au un aspect comercial prin utilizarea copiilor în texte nepotrivite şi in producţii străine de orice semnificaţie educativă, Ministerul Artelor a dispus ca pe viitor, aceste spectacole să nu mai fie autorizate. În această categorie intră şi spectacolul intitulat „Banda veselă, care a fost interzis. Totodată a dat dispoziţii teatrelor de stat şi va face recomandări teatrelor particulare să programeze, în repertoriile lor, câte una sau două piese pentru copii. Pe viitor, nu vor mai fi autorizate spectacole de acest gen, decât cu texte şi personal artistic.

Banda veselă primise avizul „bun de reprezentat” din partea Ministerului Artelor, aşa cum o dovedeşte inventarul aflat la Arhivele Naţionale. Nu era probabil la mijloc o problemă de fond (conţinutul fiind conform cu cerinţele autorităţii), ci mai degrabă una de formă, anume distribuirea copiilor în roluri neadecvate. Nu ştim deocamdată care e adevărul; cine ştie, căutări meticuloase prin publicaţiile teatrale ale vremii ne vor putea spune mai multe. Şi, în final, o mică surpriză: în ciuda interdicţiei Ministerului Artelor, spectacolul pare să se mai fi jucat câteva luni, căci e anunţat la rubrica de spectacole pentru copii a ziarului Universul nr. 296 din 25 decembrie 1947.

[1] Universul nr. 945 din 15 septembrie 1947.

Isprăvile (extra-)literare ale lui Piuici

Începând din 1948, discuţiie despre literatura pentru copii par să se poarte în întreg spaţiul cultural autohton. Presa culturală (Contemporanul, Rampa, Flacăra, Viața românească) publică nu puţine articole generale, menite să înfiereze statutul acestui domeniu literar pe vremea burghezo-moşierimii şi, totodată, să jaloneze viitorul drum al unei creaţii conforme cu cerinţele realismului socialist, care să servească obiectivelor generale de educare a constructorilor viitoarei societăţi comuniste. Publicaţiile adresate cadrelor didactice nu pierd nici ele din vedere subiectul[1]. Presa politică centrală, în frunte cu Scânteia şi Scânteia tineretului, îşi deschide şi ea coloanele acestei problematici[2]. Despre literatura pentru copii – o consemnează arhivele – se vorbeşte şi în şedinţe ale forurilor diriguitoare ale culturii şi ideologiei[3]. Un loc unde ne-am aştepta mai puţin să găsim asemenea dezbateri este Academia (devenită, după reforma din 1948, Academia Republicii Populare Române). Iată însă că literatura juvenilă formează câteodată tema de discuţie a „nemuritorilor”, după cum o atestă relatarea din volumul al treilea al Memoriilor lui Iorgu Iordan[4].

Ilustrul lingvist evocă anii de început ai instituţiei şi figurile unor academicieni... mai mult sau mai puţin merituoşi. Printre cei din urmă, A. Toma (1875-1954), poet antebelic mediocru, adoptat însă de noul regim democrat-popular drept un al doilea Eminescu şi devenit membru al Academiei într-o vreme când Arghezi era marginalizat – ironie a istoriei – şi ca urmare a unor articole ale lui Sorin Toma, fiul noului academician. Revenind la relatarea lui Iorgu Iordan, ne aflăm în vara sau toamna lui 1952 (momentul, neindicat ca atare, poate fi identificat din informaţiile prezente în text), la o şedinţă a Secţiei de limbă, literatură şi arte, în care A. Toma citeşte o poezie pentru copii care urma să apară în următorul număr al revistei Viaţa românească. Titlul acesteia (pe care memorialistul crede că l-a reţinut „exact”) ar fi fost „Piulici şi fraţii lui mici”[5]. Pentru a intra în miezul problemei, să cităm din Memorii:

Se vorbea de cei trei pui ai unei rândunele, de fapt aproape numai de unul dintre ei (Piulici!), care, stăpânit de Spirit revoluţionar, la fel cu marea majoritate a cetăţenilor ţării, s-a hotărât să rupă definitiv cu trecutul. A părăsit frumuşel cuibul, călduţ şi frumos, construit de maică-sa sub streaşină casei, şi a zburat spre un prun din apropiere. Nu mai ţin minte, dacă a .izbutit să ajungă şi să se aşeze în el — căci asta îi era intenţia : să-şi stabilească domiciliul în pom — dar ştiu că, fiind încă destul de crud, fără putere, a căzut jos. Noroc de o... pionieră, care trecea pe acolo. Altfel s-ar fi prăpădit, sărmanul de el ! Deci, două... lovituri politice: încercarea, fie şi nereuşită (pentru moment !), de a face revoluţie şi intervenţia salvatoare a pionierei. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat în altă parte, unde nu existau pionieri!

Lectura acestei poezii pentru preşcolari, ideologizată până la insuportabil, ar fi fost foarte prost primită de participanţii la întrunire; de pildă Sadoveanu, care prezida şedinţa; „[s]uferea şi fiziceşte [...] de pe urma suferinţei estetice nemaipomenite”. Luând cuvântul, el a arătat lipsa de verosimilitate a situaţiei înfăţişate în poem, căci nu este de conceput ca rândunica, o pasăre „aproape domestică”, să-şi părăsească sălaşul, ba chiar ar fi declarat că „Este drept că poezia presupune o mare libertate de spirit, dar numai în anumite limite” (adică, aşa cum ar fi spus Aristotel, în limitele verosimilului şi necesarului, oarecum mai potrivite poeziei pentru copiii mici).

Lovitura de graţie pare s-o fi dat Traian Săvulescu. Naturalist, preşedinte pe atunci al Academiei, el lua parte la şedinţele secţiei din admiraţie faţă de Sadoveanu. Intervenţia lui, extraliterară, a fost totuşi de efect: „A luat şi el cuvântul, în calitate de biolog, spunând, între altele, că rândunelele au totdeauna un număr pereche de pui, de obicei doi, mult mai rar patru, dar niciodată trei (sau unu)”. Cu toate acestea, deşi incapabil să dea o replică pe măsură („a dat un răspuns bolmojit”), A. Toma şi-a publicat poezia în revistă (apare în numărul din noiembrie 1952).

Mai mult decât atât, în 1954 apare la Editura tineretului volumaşul Piuici şi fraţii lui mici, ilustrat de Coca Creţoiu. Sunt versuri foarte simple, lucru în sine neimputabil autorului, care se adresează unor copii de vârstă foarte fragedă, însă banale, lipsite de har: „A fost odată / Ca niciodată / Un păsărel / Şi-o păsărică. / Şi păsărelul / Era tată / Şi păsărica / Era mămică. / Şi pe păsărel / Îl chema rândunel / Şi pe păsărică /O chema rândunică”. În mod ironic, A. Toma, întruchipare a conformismului ideologic, dădea un produs artistic de joasă calitate, în vreme ce presa vremii cerea – cel puţin la nivel declarativ – opere de o mare măiestrie artistică, inclusiv în domeniul literaturii pentru copii. „Trebuie dusă lupta pentru un înalt nivel artistic al producţiunilor literare pentru copii”, se arată într-un lung editorial intitulat Spre un avânt creator al literaturii pentru copii apărut în numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului, poziţie exprimată şi în alte materiale din presa acelor ani.

Cel puţin deocamdată, în faţa realizării artistice avea întâietate mesajul ideologic. După ce vor fi absorbit mesajul, copiii cărora li se adresează povestea lui Piuici şi a celorlalţi pui de rândunică vor merge la şcoală: „La şcoala asta / Cu roşu steag / Şi tu, copilul meu drag, / Ai să vii / Să înveţi poezii, / Şi să cânţi, /şi să scrii. / Şi când vei şti / Să citeşti / Singur poveşti / Din carte, / Şi tu să le spui / La alţii mai departe. / Că multe minunăţii / Vei găsi înşirate / În minunate / Cărţi ilustrate. / Nu numai / Despre cei / Trei / Fraţi înaripaţi / Dar şi despre oameni fără frică / Oameni muncitori / Oameni luptători / Oameni zburători / Prin furtuni şi prin nori / Cu ochi privitori / În depărtare, / Tot spre Soare-Răsare.”

[1] Egon Weigl, Literatura pentru copii, în Gazeta învăţământului nr. 2 din 2 aprilie 1949, Cecilia Ioniţă, Concursul Editurii tineretului, o contribuţie la dezvoltarea literaturii pentru copii şi tineret (ibidem, nr. 54 din 14 aprilie 1949), I. Cremer, Mai multă atenţie lecturii în afară de clasă a elevilor (ibidem, nr. 89 din 15 decembrie 1950). Tot Gazeta învăţământului reproduce în numărul 157 din 5 aprilie 1952 un material de îndrumare apărut în Ucitelskaia gazeta, intitulat Literatura sovietică pentru copii – mijloc puternic de educaţie comunistă.

[2] Pentru a da doar trei exemple din primii ani ai noii orânduiri, Ion Mihăileanu semnează în România liberă nr. 1140 din 10 mai 1948 articolul intitulat Avem nevoie de o literatură pentru tineret, Scânteia nr. 1523 din 8 septembrie 1949 publică pe pagina a doua un consistent editorial intitulat Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, iar editorialul de pe prima pagină din numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului se intitulează Spre un avânt creator al literaturii pentru copii.

[3] Raportul Comitetului de Artă şi Cultură şi discuţiile la raport, 4-5 februarie 1948 (Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul CC al PCR – Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 6/1948), şedinţa Comitetului de Presă cu redacţii ale diferitelor organe de presă din Capitală din 1 iunie 1948, şedinţa cu activul scriitorilor, artiştilor şi ziariştilor din 29 noiembrie 1948 (ibidem, dosar nr. 9/1948), şedinţa din 19 mai 1949 cu conducerile editurilor (ibidem, dosar nr. 22/1949) etc.

[4] Iorgu Iordan, Memorii, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, pp. 86-89.

[5] Memoria i-a jucat, cu toate acestea, o festă. Personajul din titlu se numeşte Piuici, nu Piulici. Eroarea lui Iorgu Iordan nu este observată de recenzentul Memoriilor, Eugen Simion, în prezentarea pe care acesta o face cărţii în România literară (Un portret moral, nr. 38 din 20 septembrie 1979) şi în care este menţionat şi episodul la care ne referim.

Elena Mătasă ─ Nodul Pământului (II)

Fire independentă şi mânată de curiozitate, Ionică (Nodul Pământului) va părăsi jităria din Bozieni şi îl va lăsa singur pe Moş Costache, pornind într-o adevărată călătorie iniţiatică prin pădure. Va fi călăuzit de veveriţa Ochi Rotunzi, care îl va duce până în adâncurile codrului, la pădurarul Iordache, şi va face cunoştinţă cu animalele sălbatice. În acest timp, în lumea pe care o lăsase în urmă aveau loc mari schimbări, al căror ecou ajunge şi în sălbăticia în care trăia pădurarul. Soseşte momentul acţiunii, retragerea din lume nu mai este posibilă:

Pădurarul sări de pe buturugă:

─ Nu mai aştept nicio clipă, Ionică. Să plecăm cât mai repede spre casă.

─ Spuneai că războiul a trecut. Să fie adevărat?

─ A trecut unul şi începe altul; începem războiul cu cei care ne-au jecmănit. Se vor împlini prefaceri măreţe. Eu am citit cărţi din Uniunea Sovietică ─ adică de la ruşi ─ ştii tu...

─ Ştiu, şi ce spune în cărţi?

─ Arată prefacerile de la ei, şi cum e acolo, aşa vom face şi noi, că e bine pentru norod.

Găsim în acest dialog, expusă într-o formă condensată, anticiparea unei întregi epoci. Revenit împreună cu Iordache la Bozieni, Ionică asistă la primele transformări revoluţionare („[z]ilele astea luăm pământul ciocoiului pe seama noastră” spune un personaj), ba chiar şi la recuperarea spectaculoasă a lui Moş Costache, care îşi revine din starea de animalitate în care zăcuse. Copiii încep să scrie cartea pe care şi-o doreau; autoarea pare să ne spună că acesta e răspunsul lor la acţiunea adulţilor care scriu o nouă istorie.

Volumul Elenei Mătasă se bucură de numeroase menţionări în presa vremii, lucru firesc, dacă ţinem seamă de faptul că avem de a face cu unul din primele romane pentru copii apărute după proclamarea republicii. În numărul 20 din 20 octombrie 1949, revista Pionierul publică un rezumat al cărţii care evidenţiază prezenţa unor personaje precum învăţătorul chiabur care îi persecută pe elevii săraci sau, într-un registru mai neutru, peripeţiile lui Ionică în mijlocul naturii.

Pe plan teoretic, romanul serveşte drept pretext al unui material apărut la rubrica De la Societatea Scriitorilor din RPR din Flacăra nr. 9 (61) din 5 martie 1949, intitulat Literatura pentru copii şi realitatea. Articolul porneşte de la întrebarea dacă „literatura pentru copii poate face excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”. Apreciind „claritatea stilului autoarei, care posedă o frumoasă şi bogată limbă românească cu expresii populare colorate şi vii”, autorul îi reproşează prozatoarei că romanul nu este „închegat” şi „conţine o succesiune de elemente dezlegate de realitate, ceea ce face ca unitatea şi valabilitatea temei să sufere”. Este vorba probabil de întâlnirile protagonistului cu animalele pădurii, cu care pare să aibă un limbaj comun. Concluzia criticii destul de severe aduse cărţii este, previzibil, că literatura pentru copii „nu face nicio excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”, ea „nu poate fi privită cu uşurinţă” şi „[n]u trebuie bagatelizată importanţa ei, socotind-o un gen «minor»”. Aceste reproşuri sunt destul de aspre, mai ales dacă ţinem seama de ultima treime a textului, intens ideologizată, ca şi cum Elena Mătasă ar fi dorit să compenseze devierile de la linia realistă prilejuite de călătoria prin pădure a lui Ionică.

Sub semnătura M.R., Scânteia tineretului nr. 231 din 6 ianuarie 1950 marchează şi ea, la rubrica Cărţi pentru copii, apariţia Nodului Pământului. Subliniind calităţile operei, recenzentul scrie că „«Nodul Pământului» este o bună carte pentru copil, îmbinând fantasticul cu cunoştinţa [sic] ştiinţifică a vieţii. Fantasticul nu duce aci la ruptura dintre vis şi viaţă, Elena Mătase [sic] înzestrează animalele cu graiul omenesc, nu de dragul fantasticului, ci pentru că în felul acesta serveşte principalului scop pe care şi-l propune cartea, acela de a-i instrui pe tinerii cititori”.

În fine, Nodul Pământului este menţionat în două importante articole de sinteză despre literatura pentru copii apărute în presa culturală a vremii. Primul dintre acestea, semnat de Egon Weigl (Pe drumul unei noi literaturi pentru copii – Literatura pentru copii, factor de seamă în educaţia comunistă, Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950), laudă cartea pentru accesibilitatea ei, punând-o alături de scrieri ale lui A. Toma (poezioarele puse pe muzică din Sună ghiocel, sună clopoţel), Al. Şahighian (Rici-Rici) sau Al. C. (Corodar) Constantinescu (Cei trei voinici). E vorba de cărţi foarte diferite ca tematică şi public-ţintă (categorii diferite de vârstă), aşa că menţionarea pare complezentă. Al doilea articol general (Geo Şerban - Din problemele mari ale literaturii pentru cei mici, Flacăra nr. 11 (115) din 18 martie 1950) face o referire ceva mai amplă la romanul despre care discutăm. Geo Şerban face o caracterizare a eroului principal al cărţii, pe care îl vede ca pe un copil „vioi şi plin de curiozitatea de a cunoaşte”. Până aici, nimic deosebit, atâta că băiatul este numit Iliuţă în loc de Ionică. Autoarea este apreciată pentru a fi ştiut „să trezească curiozitatea cititorilor spre cercetarea naturii, să le dezvolte dragostea de a învăţa”. Nimic despre mesajul propagandistic pregnant şi, dacă adăugăm la asta eroarea de nume, avem dovada faptului că publicistul făcuse o lectură mai degrabă superficială.