Chiar fulgi uitati. Mai tineti minte fulgii din copilaria noastra? Fulgi mari … fulgi dupa care alergam… alergam zambind in inocenta noastra pura pentru a-i fura pret de cateva clipe efemere. Si ii prindeam. Da, ii prindeam si ne minuna forma lor de steluta, apoi, regretam cand se transformau in stropi mici sub caldura palmelor noastre. Dar erau fulgii de-atunci, fulgii copilariei noastre …
Traditii din sate de munte. Cati mai credem in ele? Sau cati dintre noi pornim spre redescoperirea lor? Mai stim sa ascultam crivatul suierand pe ulite; Si dincolo de acest crivat, mai stim sa strigam la ai nostri, prin glasuri pline de entuziasm, privind printre florile de gheata de pe geam, caci : “ Mama, uite, vin colindatorii-n prag?” Mai stim ca exista ulite sau … sau ne complacem in uitare, pasind pe bulevarde luminate? Mai stim de gospodariile de lemn inaltate cu atata truda? Dar chiar… mai stim de truda? Ma doare ca azi … “truda” poate fi un cuvant cu tente arhaice, demodat, posibil cautat in google-ul zilelor noastre. Sau, mai trist, la “T”… in Dex. Mai stim sa apreciem caldura unei case de lemn presarata cu simplitate si traditie locala? Sau… mai bine o pensiune cu facilitatile-i existente? Ce alegem? Comoditatea de azi… sau simplitatea de-atunci? De-atunci, cand eram noi atat de mici printre fulgi mari… Da, acei fulgi mari, fulgi asternandu-se peste simplitatea unor locuri, peste simplitatea satelor copilariei noastre … Fulgi albi, pufosi, purtati de vant. Dar fulgi ...
Acum e azi. Si noi ne-am adunat azi sa ne-amintim “ieri-ul” clipelor hoinare de copii. Vrem sa ne mandrim ca azi putem zambi cum o faceam “ieri”. Deci, azi… am ales Sirnea. Sirnea… un sat de munte , vegheat de batranul Crai , un batran cu creasta-i incaruntita de nea, privind cu mandrie spre noi, cand ceturile din Grind se ridica.
13. Atatia eram. 13 zambete, 13 copii ce vor porni pe ulitele din Sirnea cautand calea spre Stana din Grind. Si 2. 2 caini , doua suflete loiale, doi ghizi patrupezi dand din coada a fericire… a fericire ca aveam si snitele cu noi…
Paseam rand pe rand, privind cu ochii mari si plini de emotie, in dreapta ori in stanga noastra, si incercam sa furam prin ochii mintii fiecare casa de-un firesc zonal aparte, fiecare copac dezgolit de frunze, simbol al solitudinii iernatice.
Dinspre culmi iarna cerne mistere si le trimite prin viforul sau spre noi. E uimitor cum seninul existent este spulberat de un stranut al iernii, stranut de ger aducator de cristale de gheata. Pret de cateva clipe eram prizonierii iernii, prizonierii albului nesfarsit peste care vantul sulfa cu putere …
Urgia cu straie albe a durat cateva minute. Doua, maxim. Doua minute care sa ne atentioneze ca suntem pe teritoriul iernii. Asemeni povestilor cu Craiese… Apoi, zarile ni s-au deschis din nou. Norii se aleargau pe cer, iar noi, noi eram 13 spectaori privind spre imaginara scena de gheata a unui spectacol celest. Iar viforul de dinainte… era doar o cortina hivernala pe care iarna a tras-o cu atata migala …peste noi si peste sat…
Parca suntem inconjurati de simboluri; De lucruri minunate care ne fac sa ne punem intrebari, sa interpretam. Chiar si o casa aparent uitata prin desertul alb, nu poate fi doar o casa… si-atat. Poate ca ea reprezinta speranta, speranta existenta, reala, ca “ieri-ul” se poate intampla si astazi !
Alb. Alb pe jos, alb pe dealuri, alb sub talpile noastre… si un detaliu ce ne sageteaza privirea. O sanie trasa de-un cal. Da, o sanie trasa de-un cal, pe care azi multi o descopera doar prin filele cartilor de povesti. Sau din spusele bunicilor. Dar noi… noi am crescut cu asa ceva. Si da, tot noi… astazi le redescoperim. Si ne bucuram, si tresarim… realizam ca “ieri-ul” nu este doar o fila de poveste inchisa intr-un sertar al amintirilor. Si da, astazi pentru noi este ca “ieri”… Si sania merge mai departe…
Au nins 40 de minute de la plecarea noastra, timp in care am hoinarit pe ulitele satului Sirnea, iar acum este timpul sa incepem urcusul spre punctul numit Curmatura Groapelor. Urcusul nu este deloc unul anevoios si ne permite sa privim inapoi, admirand astfel, de sus, Satul Sirnea. Copacii dansandu-si ramurile prin vant, parca ne spun prin crengile tremurande un soptit “la revedere”.
Insiruirea noastra de clipe se orienteaza dupa marcajul triunghi rosu, pe care-l intalnim fie pe copaci, fie pe stanci reci si indiferente.
Dar noi… noi nu putem trata cu indiferenta detaliile ce ne inconjoara si furam amintiri din aceste colturi rurale pudrate-n alb. E vorba despre noi, despre Sirnea, despre bucurie…
Si purtati de zambete si de incantare am ajuns la limita superioara a dealului pe care l-am urcat, si-acum, este timpul sa admiram cum natura parca ne-ofera tablouri rurale peste care iarna-si ninge aspectele.
Din loc in loc, copacii par ostasi care strajuiesc Imparatia Pietrei Craiului, purtandu-si griul armurii dezolante pe marginea cararilor. Doar vantul pare sa-i clinteasca, parca dorind sa le scuture dezolanta si sobrietatea.
Si cand iarna se intoarce la noi, descopera zambete si voie buna , caci noi nu uitam sa fim copii, nu uitam sa ne bucuram de firescul lucrurilor, de tot ce natura ne ofera - de la verzi muguri pe ramuri pana la reci fulgi de nea…
Si vorbind de reci fulgi de nea, iarna chiar vrea sa ne incerce, trimitand spre noi inca un stranut de gheata… dar asta nu ne impiedica sa inaintam prin tinutul troienelor…
Suntem convinsi ca dincolo de stranutul iernii… apar, rand pe rand, zambetele noastre, care insenineaza zarile . Oricat de morocanoasa pare suflarea iernii, nu rezista caldurii sufletelor si zambetelor unor copii aducatori de voie buna pe carari de munte.
Imaginea feeriei ne este completata de culorile toamnei, rezistand albului nesfarist. Culori ruginii ce fosnesc povestea copacilor far’ de padure, acesti solitari care ne soptesc prin trunchiurile crapate de batranete , calea dupa care sa ne orientam…
spre locuri incarcate de traditie, spre tot ce noi vrem sa descoperim… spre Stana din Grind…
Si cum patrundeam din ce in ce mai mult pe teritoriul iernii, aceasta ne trata cu obisnuitele stranuturi … care insa, dincolo de gerul lor, isi purtau farmecul glaciar pe care chiar speram sa-l simtim…
Poteca noastra devine din ce in ce mai lina, intersectand poieni unde iarna si-a tras plapuma de-argint, peste care noi calcam cu grija, pentru a nu o sifona prea tare.
Din loc in loc, ne opream pentru a pastra in amintire dovada ca noi… noi simplii doi, am avut convingerea ca nu am uitat astfel de locuri si ca ele nu sunt doar fictive povesti auzite la gura sobei… Deci, bucurosi si emotionati zambim caci le-am redescoperit impreuna .
Fericire. Cuvant ce ne caracterizeaza. Si da, ninge peste fericirea noastra. Si asta ne bucura si mai mult. Sa ninga… sa ninga foarte mult, sa ninga ca-n povesti . Sa ninga cu fulgi de fericire. Sa ne zambeasca fulgii. Sa le zambim fulgilor. Iarna sa stranute; Noi sa-i zambim. Sa-i spunem chiar: “noroc” sau “sanatate”. Sa radem un pic de ea. S-o intrebam daca nu cumva ii este frig. Sau…daca-i ragusita. Sa ne jucam… Suntem copii, copiii iernii, copiii fulgilor de nea! Si asta ne bucura! Fericire …
Dar mai era cineva cu noi. Credeati ca pe ei i-am uitat? Deci…sa latram de fericire. Sa fim atat de fericiti incat sa… sa dam din coada! Stiti ce gandim noi doi ? Haideti sa va zic:“Sa ninga… sa ninga cu snitele; Multe snitele, snitele eterne… si…sa va intrebam ceva …Stiti cum le mancam? Raspuns: “HAMandoi” !
Si noi… adica, noi cei 13, ne continuam drumul printre nameti si unii dintre noi saream de bucurie pentru ca asa se manifesta copiii. Copiii fericiti!
Dupa aproximativ 90 de minute cararea troienita ne-a condus pana la intersectia drumului ce urca din Valea Seaca a Pietrelor, dinspre Cabana Brusturet. Lasam in stanga acest drum ce coboara spre Brusturet si continuam, in urcare, printre fulgi, spre Stana din Grind.
E timpul ca noi sa facem o poza cu zambitorii fulgi care parca vor sa ne impodobeasca cu stelute argintii si reci.
Dupa inca 20 minute, emotia ne cuprinde, simtind fiorii reusitei. Da, acum, in fata ochilor nostri apare dovada existentei traditiei pastorale . Stana din Grind, cainii loiali aparand-o chiar si pe viscol, steagul Romaniei fluturand in crivatul iernii. Detalii impresionante… iar noi, noi martorii lor .
Si iata cum, copiii au ajuns la Stana din Grind. Am adus cu noi zambete, bucurie, respect si apreciere. Fiindca noi nu ignoram aceste lucruri. Noi mai credem in ele! Noi le respectam! Noi le apreciem! Suntem fericiti ca suntem aici, dar dincolo de fulgii fericirii, sunt si cativa fulgi de tristete, caci… astazi, aici, noi suntem 13, dar oare, in lumea mare, mai sunt multi ca noi ?
Fulgi… albi, pufosi, purtati de vant. Dar, fulgi …
Autor : Catana Cristian-Alexandru
Fotografii : Catana Cristian-Alexandru
©Copyright : Catana Cristian-Alexandru ( http://clipe-hoinare.blogspot.com/ )
