Era seara. Putin trecut de fix. Ne sarutam. In spate ne privea…tot fix.Il ignoram. Era doar el...Un Sfinx. Era din ce in ce mai seara. Stiti cum? Un fel de albastru.Vorbesc de un albastru inchis...ca acel albastru inchis intr-o calimara...Da,exact, albastru de cerneala. Asta era deasupra noastra. Urme de albastru, urme de mister....urme de noi si urme de Cer. Dar erau doar detalii. Faceau parte si ele din decor. Dadeau povestii noastre, nuanta de color. Brusc, ne luam din ce in ce mai strans in brate. In ochi ne priveam.Prin pletele mele, prin pletele ei vantul trecea. Trecea asa intr-un sictir amestecat cu-o nesimtire. O nesimtire care a si trecut. A fost de ajuns doar o clipire. Clipirea mea, clipirea ei...si vantul ce venea de jos...De jos de la Pestera. Era un vant rece ce imi amintea…de Zamolxe…Da, Zamolxe, acel suprem zeu, care aici prefera a se izola. Primea si mici vizite…sa zicem ca in drumul lui facea un scurt popas. Nici prea rar, dar nici prea des...E vorba de Hades. Si el era mare…Ma rog, nu la fel de mare ca Morfeu…dar ce conta. Era Zeu. Stapanea Intunericul. Dar aceste lucruri-s demult spuse. Precum s-au spus…asa au si apus… Iubito. Nu vreau sa adormi povestindu-ti file din trecut..Prefer acum sa tac. Sa stau. Sa te ascult…
Era dimineata. Putin trecut de fix. Nu ne mai sarutam. In spate tot el. Acelasi Sfinx. Acelasi ignorat. Nu eram preocupati decat…decat de un cantat. Nu mai ma tineai in brate. Tineai o chitara. Nici nu mai era albastru...Adio Calimara! Era rosu. Ba nu! Era portocaliu. Perfect! Era portocaliu....Ba nu...Acum se facu Violet...Dar tot perfect.Ce mai conta. Eram noi doi. Eram al tau. Erai a mea. Eram in rai. Erai un inger. In loc de harpa, chitara aveai. Si imi cantai. Ooo....da, imi cantai. La fel de sublim cum il ascultam pe dl Zamfir. Ne canta iubirea, simplu, la nai.... Rasaritul de acum ne privea si el. Natura-n jur te asculta. Pe tine si....pe chitara ta... « Caraimanul, Costila-ascunsa sub un Nor…Si Morarul « …Doamne, ce glas aveai…era partea mea preferata din Imnul ce adesea mi-l cantai. Dar hai sa ne oprim...te rog. Hai sa hoinarim. Acum...cat sunt nori. E mult mai fermecator. Brusc, nu ma simt un muritor. Sau, cel putin, nu in jurul tau. Căci, tu esti Zeita mea. Iar eu... zeul tau.Hai sa pasim incet spre Caraiman, acela care ne asculta povestea. Da exact, Povestea Acelui 7 mai…din acel An…off acel an…. Pasim, tinindu-ne de mana…mergem agale pana…pana cand simtim in talpi roua diminetii. Acele mici franturi de racoare care asa mici dau savoare vietii. Hmm...dar ce ciudat. De ce nu e nici asta o poveste cu tente-n minunat? De ce ca orice vis frumos...de multi ravnit si-nchipuit...de ce...de ce sa fie brusc stricat? Ochii nostri se umezesc. Sunt lacrimi ursuze, lacrimi amare…lacrimi care nu-s franturi de racoare , nici datatoare de savoare. Sunt doar amare. Atat…amare. Si dor. Brusc realizez. Chiar sunt un muritor. Si privesc pe jos. Mai sus un pic de Floare de Colt. Cum mergi pe Platou. Trebuie sa stiti... Ca au ajuns aici si alti muritori. Dovezi sunt multe...pacat ca nu-s marunte. Pacat ca nu-s nici miraje. Si doare…ca sunt atatea ambalaje. Ne asezam langa ele. Langa noi gunoaie. Langa ele, lacrimi. Da, lacrimi. Inca vii si ale noastre. Lange ele, alte lacrimi...dar moarte si ale altora. Ne este dor de acel albastru, tanjim dupa acel portocaliu perfect, cautam cu jind un violet. Degeaba. Totul devine atat de integru. Bucegiule ai fost cuprins de negru. Si noi de acum, alaturi de tine. Preferam sa murim...caci ne doare. In loc sa-ti porti camasa verde, atat de rara, iti porti aceste straie de nuanta funerara? Iubito...nu inchide ochii...Nu inca. Priveste acel colt de ziar. Il vezi? Hai sa-l citim inainte sa....
“De unde stii ca Pamantul nu este Infernul altei planete?”
L-am citit. Acum sa-nchidem ochii. Amandoi…
