Pentru
mine…Românie, eşti un meleag al clipelor hoinare. Îţi iubesc în special munţii
care m-au învăţat respectul faţă de natură, respectul pentru fiecare susur de
izvor sau pentru fiecare frunză care foşneşte a toamna oară. Si-acum îmi
amintesc când îmi păşeam timizii 7 anişori pe cărările de piatra ale Pietrei
Craiului, în comuna Dâmbovicioara, descoperindu-i tradiţia şi frumuseţea
naturală. Astăzi…pensiunile tale, Românie…i-au furat mult din sălbăticie…dar
poate asta este evoluţia, poate aceasta este calea dezvoltării turismului
românesc. Dar nu mă supăr…Românie. Eu încă-ţi ştiu locurile sălbatice, locurile
în care roţile n-au ajuns. Doar paşii…paşii mei hoinari şi poate şi paşii
altora. Acolo Românie, eu te găsesc. Sunt stâne ascunse în freamătul pădurii,
stâne care poartă cu mândrie steagul tău Românie. Si flutură a libertate.
Crede-mă, Românie…acolo chiar este libertate. Spun asta pentru că am simţit-o.
Alţii se simt liberi în pensiuni…cu prietenii, la un grătar…şi beau o bere
pentru tine…Românie. Dar îi inteleg perfect! Si nu le reporesez nimic. Sunt şi
ei locuitori ai acestei ţări şi te cinstesc, Românie. Si oricum…toţi suntem
datori cu stropul de diversitate pe care ţi-l oferim ţie… Românie; Căci, şi tu ni-l
oferi nouă. Lui poate îi place Teleormanul, mie îmi place Dâmbovicioara. Altuia
îi place Neamţul cu Hanu Ancuţei… muzica veche, poveştile sadoveniene, zambetul
hangiţelor şi horele românilor avizi de tradiţii. Of, sunt atâtea si-atâtea
locuri în care tradiţia încă mai există. Si nu este alterată deloc. Mai mult
decât atât, fii tăi…Romanie, prin puritatea vârstei lor duc mai departe această
tradiţie. Sunt copiii tăi, sunt viitorul tău, Românie. Iar noi… noi trebuie să
le arătăm…aceste locuri care te fac să fii unică, să fii apreciată; Căci şi mie, Românie…alţii mi-au arătat
potecile tale, pădurile tale şi mai ales muntţi tăi. Ti-am privit înălţimile,
Românie. Iar vântul mă saluta de fiecare dată când ajungeam pe acoperişurile
tale alpine. Piatra Craiului, Bucegii, Retezatul cu salba sa de lacuri
glaciare, Făgăraşul cu fruntea-n cer, Piatra Mare, Ceahlăul cu Dochia sa
bătrână, Cozia…. Sunt locurile tale pe care le iubesc, Românie…Sunt minunile
tale. La fel cum ai şi altele…atâtea. Si ti le voi descoperi, Românie.
De aceea
sunt hoinar…
Românie…astăzi
este ziua ta…ziua României clipelor mele hoinare! Alţii poate nu gândesc ca
mine… dar când Dâmbovicioara mă va chema în inima sa de calcare, promit să ma
opresc lângă un râu de apă vie... şi să încep să-i povestesc povestea ta,
Românie. Iar apa rece de munte, prin susurul său…va duce povestea mea şi-a ta…
mai departe.
Acum
20 de ani…stăteam pe-un mal. Era vară. Dâmbovicioara susura lovind aprigă
stâncile care-şi acceptau destinul. Eu îi ascultam susurul…care-mi şoptea exact
povestea ta; Poveste pe care astăzi o înţeleg atât de bine…
La mulţi ani …Românie a clipelor mele hoinare!
Copyright: Catana Cristian-Alexandru
http://clipe-hoinare.blogspot.com/
