Tot romanul ar putea fi citit ca o convertire a nelinistii de dinaintea mortii în bucurie a împlinirii, chiar daca evenimentele evocarii par scurtcircuitate în surdina de idei consonante cu exigentele proletcultismului. Ca si în poezia sa, Iulian Vesper cauta izvoarele, prin identificarea unui ritm nu al naratiunii, ci al vietii care sa asigure transformarea suferintei în armonie, a fatalitatii în destin.
