... si ochii celor mandri vor fi pogorati

"1. Vreau sa cant pentru prietenul meu cantecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coasta manoasa. 

2. El a sapat-o, a curatit-o de pietre si a sadit-o cu vita de bun soi. Ridicat-a in mijlocul ei un turn, sapat-a si un teasc. Si avea nadejde ca va face struguri, dar ea a facut agurida.

3. Si acum voi, locuitori ai Ierusalimului si barbati ai lui Iuda, fiti judecatori intre mine si via mea.

4. Ce se putea face pentru via mea si n-am facut eu? Pentru ce atunci cand nadajduiam sa-mi rodeasca struguri, mi-a rodit agurida?" ISAIA, CAP. 5, Via neroditoare

Oamenii sunt Lumina

in contradictii fara iesire

Una dintre cele mai frumoase si sincere rugaciuni la care sufletul meu a ajuns.
Multumesc lui Dumnezeu (si) pentru aceasta incurajare!

"Cu inima indurerata, ii arata starea jalnica in care se afla:

Tu mi-ai dat porunca Ta- sa iubesc, si eu o primesc cu toata fiinta mea; dar iata, eu nu aflu intru mine insumi puterea de a dobandi aceasta dragoste... Tu esti dragoste; vino Tu Insuti si te salasluieste intru mine si savarseste tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele. Duhul meu se istoveste in cautarea Ta. Nu poate duhul meu sa patrunda in tainele vietii Tale... vreau ca intru toate sa savarsesc voia Ta, dar zilele mele se scurg in contradictii fara iesire. Ma inspaimant la gandul ca Te voi pierde pentru aceste ganduri rele care se incuibeaza in inima mea; iar aceasta frica ma rastigneste."

S-A DUS SA-L VADA PRECUM ESTE

perspectiva samanica asupra bolilor mentale

preluat de la Anticariatul de Noapte

In perspectiva samanilor, bolile mentale semnaleaza “nasterea unui vindecator“, explica Malidoma Patrice Somé. De aceea, dereglarile mentale sunt de fapt irumperi spirituale, crize spirituale si trebuie sa fie privite ca atare pentru a ajuta vindecatorul sa se nasca.

Ceea ce in vest este vazut ca boala mentala, poporul Dagara priveste ca “o veste buna din partea lumii exterioare”. Persoana care trece prin criza a fost aleasa ca medium pentru un mesaj pentru comunitate, ce trebuie sa fie adus din taramul spiritului. “Dereglarile mentale, de orice fel, sau de comportament, semnaleaza faptul ca cele doua energii in mod evident incompatibile au fuzionat in cadrul aceluiasi camp“, spune Dr. Somé. Aceste dereglari se nasc atunci cand persoana nu are asistenta atunci cand apare prezenta energiei din taramul spiritului.

un articol extrem de interesant, care poate fi citit pe urmatoarele linkuri:

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea 1

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea a doua

aurul dumnezeiesc in noroiul omenesc

Photo: For the Love, for the Death and the Poetry

„Creştinii sunt creştini pentru că ei caută în peri­sa­bil veşnicia, în vizibil – invizibilul, în omenesc – dum­ne­zeiescul. Ca pelerini ai nemuririi, călătoresc prin ceea ce e supus timpului spre eternitate, prin ceea ce e uman spre divino-umanitate. Caută neîncetat aurul dumnezeiesc în noroiul omenesc, şi-l află. Pentru ei, lucrurile sunt diafane, prin vizibil percep invizibilul, prin vremelnic sesizează nepieritorul. În tot ce este vizibil caută şi află acea esenţă invizibilă, acel nucleu invizibil care leagă printr-un nerv tainic văzutul de Nevăzut.” 

Sfântul Iustin Popovici- Abisurile gandirii si simtirii umane

nepartinirea

era copil-

sfiosul gest ii mangaia faptura

in rasuflarea  clipirilor de gand;
aspre cuvinte, ascunzandu-si nepartinirea 
in trupul arsului lut,

care din adormire, la viata se REintorceau

precum nou-nascutul.

pur si simplu

Lui M., care mi-a dat ochi

a venit toamna-

gandurile s-au imbracat in fiinte

unele si-au cumparat paltoane lungi si negre

altele si-au cumparat bastoane gri, de metal.

si-mi amintesc acum de vara lui douamiipaispe'

si de acel moment in care am rostit

ce ar fi trebuit sa tac.

te-ai speriat dintr-o data atat de tare

si cand ma gandesc: Doamne,

te-ai tinut atat de bine o vreme.

imi amintesc exact momentul

in care ti-ai aruncat, pe rand, pieile de sarpe:

-uite, asta e tabacita, nu mai vreau s-o port

asta e imbacsita de amintiri, asta are buzunarele goale.

asta e plina de al tristetilor impovarator rol.

asta-i o soapta care inca arde.

mi-ai ingaduit apoi sa te privesc asa, gol-

fara de masca, lipsit de dorinta, 

fara de neastampar, fara de tulburare.

- multumesc! am spus

- si eu multumesc! ai raspuns.

ne priveam unul pe altul

printre oglinzile unui teatru mai mult decat inspaimantator

ai luat din rulota o carte-

ai inceput sa te joci apoi cu mana dreapta 

in parul cel decolorat de soare

te-am vazut copil, dintr-o data

si din clipa aceea am inceput sa-mi reamintesc tot.

dar, vezi, reamintirea asta a devenit un pericol

pentru mai toate fiintele-ganduri din jurul inimii mele moarte-

n-am inteles niciodata de ce ne simtim atat de amenintati

in prezenta celor care isi dezvelesc, pret de o secunda-

chipul de soare.

n-am inteles de ce ne simtim atat de amenintati

in prezenta sufletelor curate, blande, copilaroase.

apoi am inceput sa-mi aud gandurile-fiinte

care mai de care mai agresive, mai revoltatoare:

- nu pleci nicaieri! spuneau ele.

- esti inchisa aici pe veci, ai sa te stingi aici, ai sa vezi!

- din labirintul acesta nu mai ai cum sa iesi!

apoi ai fugit si tu, intr-o noapte.

si asta numai pentru ca am indraznit sa-ti aud mai intai gandul

cum paseste, talharul, pe usa camerei mele-

totul ar trebui sa se petreaca la timp

nu mai devreme, nu mai tarziu

altfel riscam sa distorsionam cele mai de pret lamuriri.

dar uneori se-ntampla de se-mpletesc timpurile

se ridica cortina inainte de vreme

sau cine mai stie ce naiba se petrece

de intuim ce nici nu se-ntamplase inca.

intr-un tarziu te-ai aratat si tu-

pentru ca totul in viata mea trebuia sa se lege.

ce bine ar fi fost daca m-as fi bucurat si atat-

ce bine ar fi fost sa fi invatat sa tac, sa ascult-

insa traim vremuri in care unii dintre noi trebuie sa vorbim

stiind, in acelasi timp, ca pentru fiecare cuvant, vom fi pedepsiti, 

si poate vom pierde.

nu puteam altfel, iti spun-

habar n-am, poate chiar exista un destin pentru fiecare din noi.

un destin scris cu mult inainte de a ne naste.

poate chiar cu mult inainte de a ne naste

universul stia bine mersi tot ce vom alege.

de buna seama asa E in lumile 

cele fara de timp.

de dor de oameni vorbim-

de dor de iubiri pe care nu mai indraznim sa le traim-

de dor de intamplari vii, care sunt vesnic aici, printre muritorii de rand-

dar frica de iubire e atat de inradacinta in fiecare

incat alegem sa fugim, sa pierim, sa murim

care mai de care, 

sau care pe care.

gandurile-fiinte au cazut in aceasta seara pe ganduri

si-au aprins o tigara, le-am auzit soptind-

pana pun la cale o alta capcana, mi-e ingaduit si mie 

sa ma odihnesc putin. 

noapte buna, suflete al meu.

deschide-ti o umbrela in aceasta noapte

si trimite lumii o amintire vie:

eram copil, 

m-am asezat intr-un leagan-

briza marii imi dezvelea, prin rochita, glezna cea alba,

am alergat apoi, dintr-o data

sa-ti fur locul ce ducea catre marginea lumii.

nu mai tin minte daca te-ai bucurat sau te-ai enervat.

tot ce-mi amintesc e o imbratisare vaga,

am trecut granita, te-ai asezat in spatele meu

(stii, intotdeauna se mai gaseste cate un loc-

exista un loc, chiar exista un loc 

pentru fiecare).

si dincolo, dincolo-

(as vrea sa-ti spun ca nu era nimic)-

insa urcandu-ma pe stranca si lasandu-ma sa cad in gol

am gasit si eu, scufundandu-ma in al sirenelor cor, tara cea aspra 

a minunilor.

as vrea sa-ti spun ca dincolo nu e nimic-

suflete al meu

as vrea sa-ti spun 

ce nu se poate spune.

noapte buna, oriunde ai fi.

sa dormi. sa visezi. sa dansezi. sa-ti fie tarana usoara.

deschide-ti umbrela si pune-ti lacat la ochi.

pentru ca mie-mi ploua zborul cu dor de nesomn. de viata. de iubire amara.

de inima arzanda. de rana necesara. de lectie.

sau, pur si simplu, 

de zbor.

in tara aspra a minunilor

omului albului Ionut

voua, cainilor 

credinciosilor care va trageti din lup- 

dar ati ales sa slujiti omul, 

nu haita-

voua, pacatosilor

care ati invatat sa va priviti sufletul la microscop

in timp ce toti inteleptii acestei lumi

nu-si mai vad nici macar 

lungul nasului-

in barca voastra vreau sa trec

cainilor, pacatosilor-

primiti-ma, primiti-ma si n-o sa va para rau

ma doare stomacul de la atata cruzime

si vorbele mele goale ma dor mai mult ca oricand

caci nu vadesc nicio fapta, nici una.

ce dar! ce paradox!

sa te poti vedea la un asemenea microscop

nu pot sa scap nicicum de aceasta oglinda, de aceasta pacoste-

astazi e peste tot!

primiti-ma la voi, 

cainilor, animalelor, fratilor de pretutindeni

primiti-ma si ajutati-ma sa ma redescopar dincolo de aprigul sange

acolo, unde degetul aratator, nasul ascutit, 

trufia sau privirea piezisa a fiarelor

nu ma poate ajunge

acolo, cu picioarele desculte si cu genunchii goi

vreau sa invat de la fluturul albastru 

pe care l-am vazut intr-o dimineata senina

sa-mi inchid aripile si sa ma transform

intr-o molie plina de tina

invata-ma, 

invata-ma arta ta, albastrule flutur

cum te tineai cu piciorusele tale de floarea aleasa

si vantul nu reusea sa te arunce in gol

iti inchideai aripile si nimeni nu-ti intuia praful cel auriu 

erai atat de cenusiu si de comun pe din afara

ca nu te mai baga nimeni in seama-

nimeni nu se mai gandea 

cum sa te prinda si sa-ti infiga un ac cu gamalie

in aripioara cea aurie

si-ti dezveleai minunata faptura

numai cand raza din cer cobora-

caci soarele insusi

in aripa ta aurie

se oglindea.

invata-ma, invata-ma, fluture drag

sau roaga-L, mai bine, sa ma preschimbe intr-un gandac

nu am experienta necesara 

pentru a face fata atator invinuiri

si acuze.

vreau sa fiu mai bine un caine-

numai sa se linisteasca o data aceasta lume!

Nosce te ipsum! Nosce te ispum!

naroada fata, naroada fata-

de indata ce-am parasit caprioarele si cerbii

si am revenit in lumea mea, lumea noastra-

nu mai pot auzi nici un cantec de suflet

in schimb simt haitele, 

pregatite iarasi sa ma inhate 

intr-o secunda.

si daca n-ati fi voi -

cainilor, animalelor, norilor de pretutindeni

tapilor ispasitori-

sa ma invatati coborasul cel lin

fara prabusiri, fara graba

aproape ca aripa grea 

mi s-ar frange.

asa ca pe voi-

cainilor, animalelor,  norilor de pretutindeni

va rog sa ma primiti in ceata voastra

vreau sa fiu o faptura peste care Sfintii vegheaza-

nu mai vreau sa fiu nimic altceva

decat umbra care alearga cu cerbii si cu caprioarele

care se bucura, care danseaza.

toti inteleptii lumii

plece de la mine:

nasurile ascutite-

privirile piezise- 

si lipsa compasiunii.

ramana nebunii-

iubitorii Cuvantului

animalele si copiii

de pretutindeni. 

Vantule-

Cuvantule-

auzi-ma

si indura-Te!

nesfarsitele stele

O stea- ca un ochi deschis intr-o noapteplinadevise. Apoi inca una si inca una si inca una. Apoi zece, apoi nouazecisinoua, apoi osutaunsprezece, apoi mii, milioane. Apoi nesfarsite. Nesfarsitele stele... Apoi o stea-ochi cazu si se prabusi in bezna intunecimii. Un junghi in inima ca o reamintire. Oare acolo, pe locul in care cazuse, se deschise in burta pamantului, in adanc, un alt fel de ochi? Cine stie?!

Dincolo de piscul montan nu se mai auzea nimic. Stelele, ca niste pleoape minuscule, clipeau jucaus, de parca cineva din bezna aceea carunta ar fi avut, in aceasta noapte, chef de sotii, de glume. Inspre sud-est, un ochi fulgera din cand in cand- cateva ore bune. Un fel de Mordor... gandi. Povestile astea sunt peste tot si se repeta mereu. Sau eu sunt astazi doar un personaj dintr-o poveste si nu-mi reaminteste nimeni? Pacat ca nu am ochiul si mintea deschise in a le deslusi dincolo de aparente.  

Dar aici, aici, fix in acest loc, o liniste cum rar intalnise in aceasta lume. Nici o frunza nu adia, nici un zgomot nu indraznea sa tulbure aceasta noapte de sanziene. Dar in afara de aceasta liniste- nimic! Nici urme de spiridusi, de pitici sau de zane! 

- Or fi toate la mine in suflet... si ce pacat ca inca n-am invatat sa ma scufund mai adanc. Desi linistea asta as putea jura ca ascunde muuuult mai multe decat pot eu pricepe. Si-apoi, dintr-o data ii veni un chef nebun sa danseze. Acolo, singura in padure, cu cerul plin de stele deasupra, cu linistea asta care o impresura de pretutindeni. Parea ca ies din ea atatea si atatea ganduri-idei ce se desferecau sub forma unor varteje. Si incepu sa se invarta si singurul cantec care-i veni in gand in canta si-l canta pana la epuizare, intr-o bucurie nemarginita. Si inca o data si inca o data.

- N-am sa cant in noaptea asta decat cantecul care cere sa improspateze lumea, pamantul. Lumea asta minunata care a invatat sa se piteasca atat de bine. Lumea asta minunata, care se ascunde atat de bine, atat de bine se ascunde printre atatea si atatea iluzii si judecati de tot felul si multe aparente... Si pentru prima oara intelegea de ce e atat de important ca lumea asta minunata sa se ascunda atat de bine. Sa fie tainuita, cumva, sau descoperita doar de cei care au puterea de a transcede o alta lume, o lume acaparata de tristete si multa, multa suferinta. Si se gandi ca poate nici povestea asta n-ar trebui nicicand sa plece in lume. Offf, cate riscuri va trebui sa infrunte aceasta poveste, cate judecati, cate ineptii, cate absurditati. Dar trebuie trimisa in lume, si numai de dragul acelor copii mai mari sau mai mici care au ramas cu zambetul si bucuria in suflet, pastrand si ghimpele acela de imperfectiune, cat sa-i tina treji intr-un discernamant cat mai limpede cu putinta. Si-n plus, toti oamenii aceia frumosi pe care-i cunoscuse, fara de care astazi nici n-ar putea sa danseze, sa cante. Toti oamenii aceia care nu mai cred despre ei ca sunt buni si frumosi doar pentru ca au fost iar si iar pacaliti de iluzoriile umbre. Si daca n-ar fi cunoscut aceste umbre, n-ar zice nimic. Nimic n-ar zice! Dar pe unele le cunostea personal si chiar le strigase candva pe nume.
Si cat isi dorea ca in aceste zile oamenii aceia frumosi sa-si amineasca toate cantecele bucuriei si sa le dea incolo de sobrietati si de incalceli mentale si de analize. Si intelegea, in timp ce dansa, ca intr-o astfel de liniste n-ai cum sa te simti singur. Auzea, in liniste si cantecul lui si cantecul ei si cantecul lor... auzea fiecare cantec. Unul trist, unul impovarator, unul neinchipuit de plin de bucurie. Caci fiecare fiinta are cel putin un cantec de suflet. Dar majoritatea sufletelor au atat de multe si de contradictorii. Si numai din aceste contradicitii cate ar putea afla omul despre sine! Si-atunci n-ar mai judeca pe nimeni... Si continua sa danseze pana cand in cantecul ei se dizolvau toate celelalte cantece triste, pana cand culorile se amestecau si formau o nou-nascuta bucurie. Pana cand linistea noptii deveni mai atractiva. Atunci se opri din cantat si dansat si, cu o oarecare tristete, intelesese ca in noaptea aceasta nu va vedea sanziene. Stia, pur si simplu, ca ele nu se lasa vazute asa, cu una, cu doua. Si-n plus, cine era ea sa poata chema sanziene, ele sa i se arate si sa-i vorbeasca asa, pe limba lor iscusita de zane? Si cum de indraznise macar sa-si inchipuie ca ele vor veni si vor dansa fix acolo, unde le astepta ea si unde le pregatise tot felul de surprize?! Dar ce mai conta, cata vreme cantecul acesta invaluise lumea si maine fiecare zare de dincolo de acest munte va simti un strop in plus de bucurie?! Dar oare va fi asa sau nu va fi asa?! Se vor deschide oamenii catre acest gand al bucuriei sau nu se vor deschide?! Poate vor alege iar si iar sa se vaiete, sa-si planga de mila sau se inspaimante pentru ca lumea nu merge in directia in care cred ei c-ar fi cel mai bine! Si cum se vor impiedica iarasi si iarasi de mintea lor incetosata si ingusta. O, si cat de bine cunostea aceasta minte ingusta, caci iata, de ani de zile se crampona, la randul ei, de acesta naluca.

Si de ce, ma rog, sa nu fie cantecul ei mai puternic?! Uite asa se muta muntele din loc, cu un strop de credinta! Si daca credintei ii mai adaugi si putina iubire... Stia asta, stia, desigur ca stia. Dar mai stia si ca povestile astea n-ar trebui spuse si aruncate in lume. Ultima oara cand aruncase o poveste in lume, aproape ca povestea fusese sfasiata in bucati de gurile ... sssstttt!!! Nu spune, nu spune cuvantul acela. Adoarme-l la loc, nu-i da putere, nu-l rosti, nu-i spune pe nume. Si putin de tot se temea, cam cat sa-i arate povestii ca nu-i e tot una daca e primita sau respinsa de oamenii cei cu intentii bune dar cu putin cam multa ratiune si putin cam putina iubire. Oameni care uitau mereu (sau nu aflasera inca) cum ca mintea ar fi bine sa coboare in inima! Dar oare ea nu era mai tot timpul asa?! Si nu se bucura cand primea ajutor - fix atunci cand stia ca-l merita mai putin decat oricine?! Si atunci isi reaminti cata nevoie era in aceste vremuri ca povestile sa fie trimise iarasi si iarasi in lume...

Apoi linistea o invalui si pe nesimtite o inghiti o alt fel de lume. Cazu intr-un somn adanc, cand o ceata de fiinte translucide se apropiara tip-til de corpul ei cazut in iarba incalcita si grea:

- Pai, e toanta rau fata asta, zise una dinte fiinte.

- Pai de ce sa fie toanta?! se auzi o voce pitigaiata.

- Pai, cum sa astepti toata noaptea sa vezi sanziene, sanziana fiind?!

- Pai daca nu stie ca stie ce stie?!?

Cand se trezi, baga de seama ca purta pe cap o coronita inmiresmata de sanziene. Parca-si aminti ca-si impletise una, desi nu era foarte convinsa. In schimb, nu-si mai aminti nimic din ceea ce visase, decat ca cineva, o fiinta cam translucida, o numise toanta! Fain, fain de tot sa te numeasca cineva toanta fix in noaptea de sanziene! gandi. Dar nu se stie de ce, intreaga faptura ii era cuprinsa de o inexplicabila bucurie. Cum sa se bucure o fiinta ca a fost numita toanta fix in noaptea de Sanziene?! O mai fi ceva... sigur am mai primit eu vreo incurajare in vis, o taina ascunsa, ceva ce nu trebuie sa stiu. Fir-ar sa fie, iarasi m-a vrajit careva sa nu-mi mai amintesc ce visez! Si se tranti pe iarba si se cufunda din nou in lumea viselor, in vreme ce soarele rasari. Si in somnul acela adanc se trezi dintr-o data intr-o cu totul alta lume si parca era noapte acolo si stelele-i trageau cu ochiul si-n timp ce dansa si canta si se bucura cineva o prisese de mana... apoi inca o mana si inca o mana si inca o mana... zece... nouazecisinoua... osutaunsprezece... apoi mii, milioane... Apoi nesfarsite... Nesfarsitele stele... prinse in hore-cunune!

amintirea unei clipe din copilarie

"Rostul iubirii. Natura este stăpânită de criteriul delimitărilor. Numai în iubire ea caută confuzia. Căci rostul iubirii este să restabilească pentru o clipă haosul iniţial din care să se nască o lume nouă." - L. BLAGA

Iubirea nu-i o mare, e-un nesfarsit ocean

dar numai in conditiile in care- din frageda pruncie- 

ai invatat sa te cateri pe val.

adevar. sau provocare.

Poem dedicat copiilor de toate varstele  care sunt marginalizati pentru ca au darul de a trezi lumea. Poem dedicat iubitorilor de viata si poezie de pretutindeni.

va veni o zi in care 

vom fi pedepsiti pentru ca imbratisam altfel

decat isi imbratiseaza paianjenul victima-

daca nu va fi vorba de o penetrare imediata

sentimentul curat, indraznet, pur

va tulbura perversitatea lumii atat de profund

incat se vor naste adevarate revolutii dintr-o simpla

imbratisare-

va veni o zi in care 

un cantec cantat cu glas de copil

va ravasi carnea celorlalti atat de puternic

incat ea se va rascula impotriva acestui glas de copil

copilul va fi pus la zid si pedepsit

pentru ca a indraznit sa rascoleasca fiinta

in vremuri cand intreaga lume silita e sa ne convinga ca suntem

doar carne-

va veni o zi in care

poezia va fi atat de lipsita de sens, de substanta

toti peretii si toti oamenii vor fi taguiti

doar pentru a ne mai demonstra unii altora inca o data

ca inauntrul nostru nu mai e nimeni si nimic de gasit in afara
de disperare

va veni o zi

cand fiintele mai mici cu patru picioare

vor fi inchise si pedepsite pentru ca indraznesc 
sa ne iubeasca mai mult decat fiinta cu doua picioare
amenintand masculilor feroce, barbatia

sau pur si simplu dand la iveala impotenta unui prezent

tot mai greu de privit

va veni o zi

cand intreg pamantul acesta fi-va otravit

iar cei cativa care vor cauta sa-i inteleaga suferinta

vor fi intimidati, defaimati, ponegriti pana cand

se vor risipi

va veni o zi in care

va trebui sa stam fata in fata cu toate acestea

si ziua aceea e din ce in ce mai aproape

daca nu cumva

a venit

va mai veni apoi  o zi 

in care calaii isi vor ascuti de trupul blanzilor lamele cutitelor argintii

atunci ochii blandetii isi vor privi tortionarii cu atata iubire

incat turbarile din ei pe loc vor incarunti

coltii fi-vor zdrobiti, parul rar si uscat le va cadea la picioare

cum cade o cortina prafuita care a fost martora unui spectacol prost 

incununat de succesele unei lumi 

nicidecum vii

si va veni o alta zi

o zi ca un rasarit-

in acea zi oamenii se vor trezi ca dintr-un somn adanc

se vor freca la ochi si din cainta lor vor izvori atat de multe lacrimi
incat pamantul  

 fi-va innoit

si ziua aceea e din ce in ce mai aproape

daca nu cumva

a venit

acolo, in miezul fricilor tale

Cineva intreba undeva cine a adus toamna in aceasta primavara...?!

Noi toti am adus-o, noi toti am adus-o, noi toti, fiecare dintre noi.
Intai am adus toamna in sufletele noastre incercanate si obosite.
Apoi dintr-o data s-a intunecat cerul afara.
Au ruginit visele in noi sau le-am calcat in picioare pe cele primite.
Toti, fiecare dintre noi am adus toamna in aceasta minune de zi, numita Buna Vestire!

Acum, in acest moment, sunt trista. Dar poate ca va fi macar o persoana pe aceasta lume care ma va indragi si accepta si asa... Poate ca nu... poate ca da... cine stie?! Sunt trista, pentru ca in aceasta zi ni s-a vestit marele dar, un dar pe care probabil niciunul dintre noi nu-l poate pricepe in maretia Sa. Sunt trista, dar stiu ca-n inima acestei tristeti sta pitita o tainica bucurie. Stiu si simt asta... Dar o mica scufundare in propria frica nu strica, niciodata nu strica. Nu strica nicicand sa afli cine esti... Scufunda-te in tine si afla cine esti acolo, in miezul fricilor tale si alege sa nu faci raul- stiind ca el exista in tine si ca e atat de simplu sa nu lupti cu raul acesta care nu-ti da pace si te provoaca mereu! De ce iubirea sperie in halul asta prezentul acesta in care ne aflam? De ce stergem cu buretele toate zilele frumoase, minunate pentru o vorba sau un gand rau? De ce nu avem puterea de a lupta cu acest rau si a pastra in noi minunile care ne-au fost date?!

"Fiti dar intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii..."

Cu drag, Maria

neputintele

in zilele mohorate ale lunii lui februar

cu cateva saptamani inainte de a se naste iar si iar

obisnuia sa se cufunde intr-un nesfarsit tunel 

oamenii incepusera sa-si puna 

intrebari serioase legate de disparitiile ei

si de coincidentele care se iveau ori de cate ori se ascundea

dupa prafuitele cortine decolorate 

cu aripi intunecate si ciocuri 

de catifea.

nu intelegea aproape nimeni cum se face ca, 

de fiecare data cand era reabsorbita de acel misterios tunel-

soarele reaparea pe cer.

se intorcea epuizata

cu cearcane violacii in jurul ochilor-

isi refacea atent prieteniile, prioritatile, insingurarile

si cel mai mult o-mpovarau 

bolnavicioasele insinuari-

atunci se fereca in imperiul unui cerc

in care nu mai putea patrunde nimeni

in afara celor invitati-

isi cerea iertare fiecaruia in parte

pentru neputinta de a-i face sa inteleaga si sa simta cu adevarat

ale universului tainice soapte.

taia fara urma de mila

legaturile ce cautau sa o posede

iar in somnul acela adanc in care cadea-

pe acel taram neasteptat de familiar-

cineva drag ii canta iar si iar:

mie-mi ploua zborul cu pene...

"despre eroi si morminte" sau despre trandafirul alb

Un citat postat undeva, de curand. O amintire, o reamintire...
O banca, anul 1 de actorie si un profesor care intreaba:

- Care e cartea ta preferata, Laura?
- Despre eroi si morminte, raspund. Proful amuteste.
- Nu pot sa cred, zice. Nu pot sa cred!!!

Aceasta e o farama mica din viata mea, care de-abia de la o vreme incoace pare sa aiba vreun sens. Curioasa fiind, ma pun sa caut una alta. Gasesc ceva care zice:

"Prezentul genereaza trecutul" 
 
 E un citat din roman. Ce mai zice romanul?! 
Zice ca "nu se poate trai fara eroi, sfinti sau martiri". Asta mai zice. Si mai zice ca "„in viaţă mai importante sunt iluzia, imaginaţia, dorinţa, speranţa“, căci „printre neguri, există un trandafir alb şi gingaş“. 

Am deschis cartea, care era acolo, undeva pe raft. Ma asteapta sa o recitesc a treia oara, parca... Pe interiorul copertii am insemnat ceva, prin 2001:

"Si de aceea, a doua zi suntem si nu mai suntem aceiasi oameni, caci apasa asupra noastra ingrozitoarele experiente secrete ale noptii."

Romanul se numeste "Despre eroi si morminte" si are urmatoarele capitole:

1. Dragonul si Printesa
2. Fetele invizibile
3. Dare de seama despre orbi
4. Un Dumnezeu necunoscut



"Iar descinderea în infern, adică în tenebrele subconştientului, descrisă halucinant, cu accente suprarealiste de factură onirică, atingând dimensiuni apocaliptice în „Raport despre Orbi“, este jurnalul redactat de un paranoic, tatăl Alejandrei, Fernando Vidal Olmos, personaj întunecat, – „Întotdeauna m-a preocupat problema răului“, mărturiseşte Sábato –, obsedat de orbi şi de orbire, de convingerea că menirea sa este aceea de a investiga răul din sufletul omului, prin descoperirea sectei orbilor care guvernează implacabil existenţa întregii lumi.
Şi totuşi, mesajul definitoriu al lui Ernesto Sábato, acest mare creator şi totodată apărător al libertăţii omului şi al drepturilor sale, este plin de generozitate şi nobleţe: „În viaţă mai importante sunt iluzia, imaginaţia, dorinţa, speranţa“, căci „printre neguri, există un trandafir alb şi gingaş“.