inceputul Postului

Post cu folos si dreapta masura tuturor!

in nopti ca acestea

In nopti ca acestea, imi place sa privesc stelele.

Mereu mi-am imaginat ca stelele sunt sfintii care si-au regasit deja drumul de reintoarcere inspre ACasa. Cand vad lumina fulgeratoare a unei stele cazatoare, ma gandesc ca sfantul acela care a cazut mai are ceva important de invatat aici si se va reintoarce iar catre un alt fel de acasa care-l va conduce inspre o alta acasa: 

A-Colo 

A- iCi. 

In nopti ca acestea stiu ca singurul dusman care exista ma priveste mereu din oglinda de dimineata, de noapte, de seara. Si imi ranjeste, incercand sa ma intimideze in aflarea drumului inspre Acasa. Ma gandesc la toti sfintii care au probat caderi, suisuri, coborasuri si urcusuri si la modul tainic in care ne incurajeaza...

In nopti ca acestea nu am niciun fel de inspiratie si-n nopti ca acestea nici macar nu stiu daca am avut-o vreodata. Uneori, cand recitesc ce am scris, ma tulbur, ma inspaimant. Apoi, cineva din lautru ma linisteste: mai bine sincer si tulburat, decat prefacut. Mai bine sincer. Nu mai vreau sa traiesc sub povara unui chip prefacut.

In nopti ca acestea, cand mintea ar vrea sa-mi spuna tot ce n-as vrea sa aud, simt un glas incurajator inauntru: 

iubeste-Ma asa cum esti ACUM si-Mi este indeajuns. Tu doar iubeste-Ma asa cum esti, atat cat poti, atat cat esti. Nu-Mi trebuie mai mult! 

Atunci prind curaj si dusmanul din oglinda pare ca se tulbura singur. Pentru ca stie ca imi doresc sa fiu mai mult dar stiu ca nu sunt. Atunci cand el se tulbura si pleaca, eu ma linistesc... atunci cand el se linisteste, incep sa ma intreb de ce ma amageste ca s-a potolit?! 

Cunoaste-te pe tine insuti! - spune. 

O, dar adevarul asta doare infiorator daca nu-i urmat pana la capat.

In nopti ca acestea, as vrea sa scriu mai mult, dar fiecare vorba imi pare prefacuta, risipita, falsa. 

In nopti ca acestea, cand s-a luat curentul... cand am stat la lumina unei lumanari pastrate de la Inviere.  Doi copii alaturi- noi trei- o lumanare si o lanterna. Apoi a venit mama... apoi bunica... apoi am inteles ca in nopti ca acestea, cand se ia curentul si tu vezi un chip de copil luminat de lumina unei lanterne, pe bunica pe marginea patului si pe mama intr-un colt al camerei poti simti cum freamata o farama desprinsa dintr-o altfel de lume. O lume simpla, gingasa, curata. Plina de candoare. Senina; si-atat de in pericol sa se piarda. 

In nopti ca acestea, ma bucur cand vina trecutului imi este aratata cu degetul! Pentru ca in nopti ca acestea stiu ca pot sa aleg in orice clipa sa nu mai traiesc acolo.

In nopti ca acestea, din farama de putregai a trecutului se naste freamatul unei poezii descperite in adolescenta. Ea spune:

"la ceasul rasaritului, al cui mesaj trebuie sa-l auzim? 

El spune: nu te teme! nu te teme! 

cel care si-a daruit intreaga viata 

nu poate muri! nu poate muri!"

De ce tocmai poezia asta, nu stiu, n-am chef sa ma tulbur.

E (doar) o incurajare venita din timpul adolescentei.

E doar o incurajare... pur si simplu.
nimic mai mult.

 In nopti ca acestea, in dureri ca acestea poti auzi o tacere indemnandu-te sa nu te rupi de iubire, orice ar fi. Nu pentru ca-ai fi aflat ce este iubirea, ci pentru ca a aflat Iubirea ce este durerea. Si doar cel ce-a aflat durerea poate ierta si iubi. In nopti ca acestea ma mir de maretia puterii lui Dumnezeu de a ne ierta si a ne iubi. Si nu pot sa plang, caci am incremenit. Cand privesti inapoi, chiar pret de o clipa, ceva impietreste in tine, intocmai cum sotia lui Lot a-mpietrit. Dar cand te readuci la moment, la prezent, la lumina unei lumanari sau la chipul unui copil - atunci stalpul ala de sare impietrit care esti incepe usor sa se transforme intr-o stalactita. Cat va dura topirea?! Nu stiu, habar n-am. Poate o vesnicie. Poate o clipa. In prezenta alor tai- oricare-ar fi ei, stalpul asta de sare se transforma intr-o fiinta. Simti, dintr-o data, o apa cum curge prin tine. Ceva te trezeste, te invie, te scoate din puterea visului, din amintire, din adormire si simti ca traiesti, ca vezi, ca esti, ca poti sa respiri.

In nopti ca acestea, imi doresc ca locuintele (de orice fel ar fi ele) sa nu aiba acoperisuri. Ca sa pot vedea- ori de cate ori deschis ochii- licarul cel zglobiu al luminii din stele. In nopti ca acestea imi vin in minte chipuri la care nu m-am mai gandit de la un timp. 

Si-atunci zambesc. Si multumesc. Poate ca sunt ganduri care se gandesc la mine...

Fiindca mai sunt si nopti ca acestea... cand poti sa simti...

imbratisand o umbra

gura i se umpluse de pietre care mai de care

lua gandul fara discernamant, ascutea cu gandul ala- pietre

apoi arunca pietre in lume.

am deschis o carte si cartea asta si-a deschis intr-o buna zi- gura:

vorbirea de rau e ucidere!

apoi, de la o vreme

varsa ganduri deja impietrite, erau atat de ascutite si de tari

n-am inteles niciodata de ce le arunca cu atata dezinvoltura in lume.

noroc cu calugarii- ma gandeam

nu stiu cum se face dar ei dibuiesc parte din pietre la timp

si le transforma in pasari

una  cate una.

vorbirea de rau e ucidere!-

soptea cineva cu o gura care avea o forma de carte.

o, daca as fi reusit sa te conving la timp ca nu sunt nebuna-

daca as fi reusit sa nu te tulbur intr-atat cu joaca mea.

dar cine te poate tulbura, intreba cel cu gura de carte

in afara de propria-ti minte stramba sau tulburata 
chiar de vina ta?!

- nu stiu, am raspuns, cuvintele sau gandurile crima

de care ne (pre)facem ca nu avem habar

................

- conteza teatrul lumii sau glasul constiintei?

- conteaza amandoua, caci suntem vinovati!

- ai sa te poti ierta stiind ca ai hranit atatia ani- o umbra? 

- am sa ma pot, imbratisand o umbra 
ce nu-i numai a mea 

dar este-mi pe masura.

nepartinirea

era copil-

sfiosul gest ii mangaia faptura

in rasuflarea  clipirilor de gand;
aspre cuvinte, ascunzandu-si nepartinirea 
in trupul arsului lut,

care din adormire, la viata se REintorceau

precum nou-nascutul.

sa mai innebunim putin

- da, ma, tie iti dedic acest poem.
daca ai urechi, n-ai decat sa-l auzi, daca n-ai urechi, n-ai decat sa-l visezi!
- pe cine, ma, sa visez?!
- pe tine, ma, sa te visezi, cand erai prunc.

mi-am ramas in lancrimi

mi-am ramas in veghea unui lan de grau

mi-am ramas intr-o padure a baciului unde canta pianistul sfiosului murg

mi-am ramas pe o nava

sau dincolo de scaietii uscati ai desertului

pe marea marilor de asupra oceanelor mi-am ramas

in adevarul imbracat in mantia minciunilor

sau in minciuna necesara lumestilor adevaruri

mi-am mai ramas.

in cugetul actorului celui mai genial 
dintre toti cati au fost sau vor fi printre stele ori pe pamant mi-am ramas 
pe muchia nestiutului mi-am ramas 
acolo unde nici nu vrei sa stii ca 

poti sa mai cuvanti.

mi-am mai ramas in vreun indescifrabil chip
de prunc nenascut;

mi-am mai ramas cu culpa-lupa

cu infrangerea ingerescului si cu sangele omenescului-

mi-am ramas cu osanda

sau cu Poe-Cain-tza tza-tza-tza pasarestilor graiuri 
dintr-un Cugetat Necuvant.

-de ce Ioan Botezatorul are aripile negre aici?

m-a intrebat copilul, tulburandu-mi ruga.

- habar n-am! cat e ora? l-am intrebat.

- e 6 fix, mi-a raspuns el, zimbind mult prea curat
pentru al meu neghicios chip.

am zambit. am lacrimat. am tacut.
sau, poate am inmurgurit, innebunind
de dorul unui pacatos, mirosind 
a ploaie ori a vin, a munca ori a calusar 
printre atatea si atatea chipuri rotunjoare
de sfinti si ingerimi.

- Murim?
- Murim! 
... ... ...
Sa nu zici ca nu ti-am siz.
............

(21 iunie 2015)

E Luna MAI

E luna mai-

imi cad in suflet pietre

copacii toti s-au dezbracat de suflet

ducand pe frunze cand scuipat de zi

cand lacrima de noapte, 
toata sange.

E luna mai-

aud in ape, planset

scrisori trimiti cu nunta si cu ceruri,

sperand sa vezi padurile apuse

prin care alergam 
la curcubeuri.

E luna mai-

atunci te vad copil

venind pe lume si-ntreband de mine,

ma rog la chipul unui prieten drag

cum sa ma ierte ca gandesc 
la tine.

E luna mai-

priveste inca-o data

la cel tablou ce ti l-am dat in dar

iar noaptea, de citesti cumva Nichita

gandeste-te la negru-mi par, 
macar.

E luna mai-

am fost candva icoana-
tu sa ma ierti ca azi sunt toata lut
mai sper s-ajung copac nascut din ape
sa-i plang pe oameni, dar plangand
sa-i uit.

E luna mai-

sa-mi spui ce crezi de oameni

cand plang copiii, implorand iertare

ma-ntreb de mai visezi in noapte sfanta

si ale ei indemnuri 
ancestrale.

(mai, 1999)

poate ca nu ne mai ramane decat...

asadar-

nu ne-a mai ramas nimeni de care sa radem

asadar-

nu ne-a mai ramas nimeni de care sa ne batem joc-

de azi incolo ne vom lua la doua parale proorocii

pe Mama Pamant, pe Copilul- Imparatul din noi!

apoi ii vom lua si pe Ingeri la doua parale-

si poate-n felul asta vom ajunge eroi

eroi ai prezentului

mocnind in vascosul noroi...

nu pot- inima- sa dau dreptate batjocurii,

caci ea este ucigatoare de om-

nu pot -inima- sa dau dreptate calailor

pentru ca am aflat cate ceva
despre fascinatia victimei
fata de calaul sau.

sangele unuia curge prin sangele altuia,

fratilor!

a fost odata ca niciodata
ca de n-ar FI nu s-ar povesti:
un Copil care, atunci cand a venit vremea batjocurii

s-a suit de buna voie pe crucea pamantului
din care nu facea parte.

Copilul 
n-a scuipat nici macar o data inapoi.

stia de la bun Inceput ca, facandu-se OM

 sangele tuturor va curge prin venele Sale:

sangele cainilor, sangele cersetorilor, sangele fiarelor, 
sangele curcubeului, sangele caprioarelor,
sangele tapilor ispasitori.

si-a luat mana cea sangeranda-

a dus-o la gura

apoi a sarutat-o cum nimeni pan' la El
n-a indraznit sa o faca.

atunci pamantul s-a cutremurat de fiorul Dragostii

s-a rupt pe la mijloc, in doua

si din adancul sau arid si uscat

o inima vie si-a dezvaluit

Legea cea Noua.

asadar-
poate ca nu ne mai ramane
decat sa ne plecam genunchii

sa ne impreunam mainile

si din adancul 'celei inimi nascute acum doua mii de ani-

sa varsam o lacrima si sa cerem indurare Cerului.

nu batjocoriti Ingerii nimanui!
nu batjocoriti Profetii nimanui!
nu va injurati Mama, nu va invinovatiti Tatal
nu va aruncati in gol fara sa probati intai
Sfanta pocainta-a Sfintilor!

e un joc pe viata si pe moarte:

suntem toti in unu

si unu e in fiecare dintre noi.

un model taciturn

daca ar fi sa mi se teasa o ie

pe care s-o imbrac la propria mea nastere

as incuviinta degraba un model taciturn

in care sa se impleteasca in dans 

verdele vindecatorului sarpe.

si chiar daca mi s-ar cuibari o vreme in jurul inimii, sufocand-o 

si desferecandu-i amintirile pana la refuz

eu tot as striga in gura mare:

mai desluseste-mi, rogu-te, 

a nemuririi cale.

vreau sa-mi amintesc hora strabunilor mei

dansul calusarilor si rotirea astrelor 

sa ne invartim pana cand murim

si murind, sa ne reamintim  cine suntem
si nu suntem

fiecare.

suntem totul.

si suntem

nimic.

deseara am sa-mi iau pensula in mana

am sa ma plimb cu ea pe strazile pustii

si am sa strig in gura mare:

heeeeeeeei! 

unde sunteti, frumosilor nebuni?!

in orasul acesta nu se-ntampla deocamdata nimic

vanzatorii de iluzii nascocesc zi de zi

aceleasi planuri moarte.

sau poate ca eu sunt cea care dorme-

si-n somnul cel adanc si greu, 

ma trezesc usor din propria-mi visare.

heeeeeeei!

nebunilor, calatorilor frumosilor, dragilor, zburatorilor

ajutati-ma sa imbrac ia strabuna 

a pamantului meu.

I A

NE-bun-IA

sa-i tulbur putin pe cei ce ne tulbura
focul cel viu.

s-apoi om mai vedea cum se vor regrupa pe cer stelele-

iar si iar-

 asa incat sa fie bine pentru fiecare.

de bine ce-mi este scriu.

de dor ce-mi este.

de jale.

iar tu-

cel care auzi astazi glasul cuvantului meu

sa te-nspaimanti o vreme

afland ca-n jurul inimii mele cuibaritu-s-a 

aprigul sarpe.

el spune:

comoditatea e o povara.

lupta- o bucurie.

el spune:

orice-ar fi, nu te teme!

el spune:

cei care m-au primit la sanul lor

danseaza hora astrilor

si tulburarea inimilor lor

e doar prilej de-a mai desfereca

o alta amintire de pe taramul 

razelor de soare. 

ganduri bune

Un părinte spunea:

Hai să construim o fabrică de gânduri bune. Dacă o fabrică produce gloanţe şi o aprovizionăm cu fier, va face gloanţe. Dacă o fabrică face potire şi o aprovizionăm cu aur, va produce potire din aur. Dacă o aprovizionăm cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obţine.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 184)

dar cand vine iubirea...

 "Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte."

Nichita Stanescu

 

 

"Judec dupa mine insumi: daca Domnul m-a iubit atat, aceasta inseamna ca pe toti pacatosii El ii iubeste ca si pe mine."

Grea este viata fara iubirea de Dumnezeu; sufletul este intunecat si posomorat, dar cand vine iubirea, bucuria sufletului e cu neputinta de descris."

"Din iubire sufletul doreste fiecarui om mai mult bine decat pentru sine insusi si se bucura cand vede ca altii stau mai bine decat el si se intristeaza cand ii vede ca sunt chinuiti."

Cuviosul Siluan Athonitul, "Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei"

Prietene, intelegi ca trebuie sa plang? 

ce este iubirea?!

In aceasta lume, oamenii sunt asemeni celor trei fluturi din jurul flacarii unei lumanari. 

Primul s-a apropiat si a zis:
- Stiu ce inseamna Iubirea.
Al doilea a atins flacara usor cu aripile sale si a zis:
- Stiu ca focul Iubirii poate arde.
Al treilea s-a aruncat in inima flacarii si a fost mistuit.   

Doar el a stiut ce este Iubirea cu adevarat.

 

un poem aproape fra-bi-cat

singura cale de a scapa din iad este sa te ridici si tu odata cu flacarile

scrie-mi o scrisoare 

asa cum i-ar fi scris prietenul nostru, Bukowski

iubitei sale cu maini minuscule 
albastre

da, e-adevarat

am scris si eu poeme despre Ingeri si despre Dumnezeu

dar niciodata n-am folosit majuscule

stiam, pur si simplu stiam ca atunci cand astepti

pe coridorul ingust si intunecat pasi care te fac sa tresari

stiam ca incepi sa nu mai fii atat de sigur ca Dumnezeu e mort-

asa cum spun ei.

am iubit oameni faimosi, da, i-am iubit

dar niciodata asa cum ar fi vrut ei sa-i iubesc

asa ca m-au rastignit putin si au uitat de mine un timp

cam cat sa se scurga din mine sangele rau 
al unui caine iesit dintr-un rau 
blestemat

ar fi fost o adresa 
pe care as fi vrut sa ti-o dau

o adresa pe strada simfoniei nr 1

uneori ma intorc acolo, desi nu mai locuiesc acolo

stiu ca undeva pe-acolo mi-am pierdut un vis important al copilariei

si stiu ca acum-
cand iti scriu acest poem

visul asta stie ca l-am adus in casa asta noua

ca l-am invelit intr-o patura calda

si-acum, dupa atata vreme radem impreuna, 
stam iarasi de vorba, stau cu capul pe umarul lui
ii dau ceai cald si cateodata un biscuit 

si ma intreb-

daca ei, 
daca ei n-ar fi facut ce au facut

as mai fi indraznit eu sa plec

si sa-mi recastig visul asta pierdut al copilariei

de pe strada simfoniei 
nr.1 ?!

scrie-mi, 
scrie-mi cand iti amintesti de palma trandafirului martisor
pe care singur ti-ai asezat-o intr-o seara pe piept
in dreptul unei inimi arzande

ai sfasiat pecetea unui timp uitat, pustiule

asa ca am sa-ti las o adresa straina dar prietenoasa- strada Fratiei

caci pe Simfoniei nu mai locuieste astazi niciun om
care sa stie sa citesca printre randuri
dorul de nemurire

scrie-mi-

eu sunt tot acolo, 
langa aceiasi fantana

ai putea crede ca-i o fantana din Franta

dar fantana asta e pretutindeni atunci cand scrii poeme

despre Ingeri si despre Dumnezeu

afla intre timp ca nu mai ai nevoie de majuscule

stii deja ca Dumnezeu nu are cum sa fie mort, indiferent de ce spun ei

cei ce stau cuprinsi de frig pe coridorul ala 'ntunecos 
si nu vor sa inspire rasuflarea unei amintiri mai vii decat ei

desi seara de seara o pasare albastra ciripeste pe-acest coridor

pentru fiecare suflet care asteapta 
un semn

insa  numai trubadurul

poate s-auda 
cantecul ei

ciudat

dar de fiecare data un singur suflet-

unul singur aude

asa ca de-acum 
cand stai pe coridorul ala-ntunecat poti zambi linistit, pustiule
stiind ca ceea ce simti nu-s nebunii si nici povesti

ci adevarul ala care nu poate fi inteles

doar re-descoperit
revelat-

scrie-mi o scrisoare 
in timp ce plangi, razi sau zambesti

scrie-mi despre saracie, despre moarte

despre omul trufas, despre omul dependent
despre cel care manipuleaza fiindca n-a invatat sa stea singur cu el-

despre noptile si spaimele singuratatilor tale

scrie-mi mai ales despre tot ce nu vrem sa vedem ca se intampla 
in aceasta lume de o frumusete sfasietoare

si lasa
frumosul ala superficial de-o parte

dar sa-ti amintesti!

cine nu poate vedea frumosul in tot si in toate

nu-l mai poate vedea

nicaieri.

"Fie vreme buna fie vreme rea/ pitici pana la moarte si dincolo de ea..." :)

linistea, iertarea si seninul

Atît de puţine lucruri mă pricep să fac
Nici piersici ca piersicii,
Nici struguri ca via,
Nici măcar nuci
Ca arborii cu umbră amară
Şi foşnet uşor,
Un singur lucru ştiu să fac
Cu o pricepere extraordinară :
Ştiu să mor.

Nu mă laud,
Ştiu să mor cum puţini oameni ştiu -
Mă învelesc întîi în tăcere,
Apoi în pustiu
Şi pornesc astfel încet, un pas,
Încă un pas, şi încă un pas,
Pînă nu se mai vede din mine
Decît un glas
Aşezat somptuos
În al cărţii sicriu.

Nu mă laud,
Credeţi-mă, ştiu să mor
Şi ştiu, mai ales, să înviu,
Dar asta e, bineînţeles,
Mult mai uşor.

Ana Blandiana - Inca un Pas

toate turmele pamantului au aureole sfinte

 Sunt cel mai tembel om de pe acest pamant!!!

Slava lui Dumnezeu mai ales pentru necazuri si incercari, caci acolo e mana ingerilor care vin sa sculpteze sufletele noastre de tina. Sunt cel mai tembel om de pe acest pamant si nu exista unul mai tembel ca mine! Si nu stiu de ce primesc atata ajutor de la Dumnezeu, fiind cel mai tembel om de pe acest pamant.

"Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea
ca un muşchi strămoşesc.
O, de ce am tălmăcit vremea şi zodiile
altfel decât baba ce-şi topeşte cânepa în balţă ?
De ce am dorit alt zâmbet decât al pietrarului
ce scapără scântei în margine de drum ?
De ce am râvnit altă menire
în lumea celor şapte zile
decât clopotarul ce petrece morţii la cer ?
Dă-mi mâna ta, trecătorule şi tu care mergi,
şi tu care vii.
TOATE turmele pământului au aureole sfinte
peste capetele lor.
Astfel mă iubesc de-acum :
unul între mulţi,
şi mă scutur de mine însumi
ca un câne ce-a ieşit dintr’un râu blestemat.
Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii
să-nvârtă roţile
în mori cereşti.

Sunt tremur de fericire :
ziua întreagă deasupra mea
puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri
spre ţinte luminoase."

Lucian Blaga

TOATE TURMELE PAMANTULUI AU AUREOLE SFINTE PESTE CAPETELE LOR :)