Ljubljana și Slovenia - Împreună cu prietenii și gerul e mai călduț

Anul trecut a fost, dacă stau să mă gândesc, unul plin de evadări. M-am trezit că am călătorit mai mult decât aş fi putut visa la începutul anului. Mă bucur nespus că am avut tot felul de ocaziile surpriză şi mă bucur şi mai mult că ele au fost alături de persoane foarte dragi mie.

O să încerc să recapitulez aşa încet pe unde am fost şi ce am văzut,
căci mi-am dat seama că bucuria şi emoţiile pe care le-am trăit în orice călătorie mi se imprimă mult mai bine când le aşez pe hârtie (vorba vine pe hârtie - pe ecran de fapt).

După o perioadă de călătorii, atât personale cât şi de business, am zis că, gata,  pot să trag linie şi să mă declar mulţumită de câte am vizitat, dar mi-am făcut calculele fără să ţin cont de factori externi şi m-am trezit cam cu o săptămâna înainte de weekend-ul prelungit de 1 Decembrie că sunt invitată la o escapadă până la Ljubliana. Era cam mult, îmi cam irosisem din concediu, şi la Marius era cu schepsis dacă va primi concediu, dar astrele s-au aliniat şi noi nu ne-am putut împotrivi, aşa că, peste câteva zile, ne-am trezit pe drum spre Slovenia.

Drumul până acolo, 700 de km pe autostrada, ar fi fost anost în mod normal, dar călătoria în grup a făcut că timpul să treacă mai uşor şi veselia generală să ne sporească bucuria unor zile petrecute împreună aşa pe neaşteptate.

Era prima dată când călătorim cu cineva cu un selfie stick, şi aş fi zis că e aiurea să ne afișăm cu băţul ăla ca egocentricii sau asiaticii dar ne-a prins bine pentru poze de grup şi ne-am distrat de minune fâţâind băţul la fiecare ocazie şi râzând cu poftă de modul de autodeclanşare pe baza de zâmbet ce îl are telefonul.

Am ajuns seara în Ljubljana şi nu am ratat ocazia să facem o prima vizită nocturnă oraşului, care ne-a surprins pe toţi. Strada pe care aterizasem era decorată cu beculeţele de sărbătoare în formă de stele căzătoare, dar nu va imaginaţi acum becurile alea kitschoase în formă de stea cu 5 colţuri şi un contur de coadă cu trei zimţi, ci mai degrabă o groază de beculeţe grupate deasupra întregii străzi intro mică ploaie de meteoriţi, bineînţeles totul într-o singură culoare.

Ne-am plimbat agale şi am ajuns să ne mirăm cât de miniaturale par clădirile. Orașul ducea puţin a Timişoara dar parcă mai mic, sau aşa ne dădea senztia pe noapate. Decoraţia de crăciun în apropiere de podul triplu era tot cu tematică astrală şi forma galaxii, planete şi stele căzătoare, mi-a plăcut mult tema cosmică aleasă şi ne-am bucurat cu toţii că am ales orășelul ăsta pentru excursia neaşteptată.

Deoarece ziua ce urmă se anunțase senină cu maxime de 8 grade am decis să profităm de ea şi să vizităm lacul Bled şi împrejurimile. Am pornit de dimineața, după un mic dejun copios, ca să avem forţe pentru explorarea zonei, şi am savurat la maxim soarele proaspăt de decembrie. Am început cu o urcare la Castelul Bled de unde am avut o privelişte excelenţă spre lac şi Mănăstirea de pe insulă. Ne-am făcut poze cu miile şi ne bucuram de fiecare dată când mai urcăm puţin şi descopeream câte un loc de unde vedeam şi mai bine zona, râzând cu poftă ce fraieri am fost cu câteva minute mai devreme când ne înghesuiam toţi la poze într-un loc care acum părea că nu e nici pe departe aşa fain ca cel pe care l-am găsit între timp. Am repetat faza de vreo trei ori până am ajuns în curtea interioară a castelului unde grupuri de turisit stăteau cuminţi la rând să îşi facă poza ce mai bună cu peisajul cel mai cel. Am stat şi noi la rând, că doar de aia am venit, să fim turişti până la capăt atunci.

Castelul avea câteva încăperi cu obiecte de muzeu, un atelier de fier forjat care era mai degrabă un magazin de suveniruri, o mică tipografie, un magazin de vinuri şi alte câteva suveniruri. A fost destul de drăguţ şi ne-am plimbat pe toate culoarele ce le-am putut găsi.  Nu pot spune că a fost un castel impresionant dar peisajul din josul stâncii, pe care era clădit, a meritat totuşi văzut, mai ales într-o zi senină cu puţină ceaţă prin depărtări, cum am prins noi.

Am coborât apoi la lac şi am aşteptat să vină barca cu care să trecem spre insula minusculă cu mănăstire în vârf. Luntrașul ne-a trecut în tihnă şi ne-a deschis şi trapa bărcii pentru a putea face poze mai bine. Insula e mică şi pe ea se află doar o mănăstire cu turn şi un mic magazin de suveniruri. Noi nu am mai intrat în turn şi nici în mănăstire şi, deşi aveam cam trei sfert de ora pentru explorat şi făcut poze era cât pe ce să pierdem vaporaşul înapoi, că dacă suntem mulţi trebuie făcute poze şi mai multe ca de obicei.

Când ne-mă întors ne-mă luat castane prăjite să ne mai încălzim şi voiosim un pic, se ştie doar că cine are maţele cârâinde stă cam încruntat.

Pe când să plecăm am mai ronţăit nişte biscuiţi şi ne-am trezit cu o lebădă cam șmecheră ce a venit la cerşit de mâncare şi, pe când să ăplecăm, ni s-a pus exact în faţă maşinii, mai clinteşte-o dacă poţi. Am urcat cu toţii în maşină şi am încercat să pornim, în speranța că se sperie de gălăgia motorului, dar ea nimic, sta neclintită ca o stânca şi se holba la noi. Eu, vitează, am zis că ies la ea şi o hâșâi, că doar am învăţat de mică să nu îmi fie frică de gâste, şi asta nu era decât o gaşcă supradimensionată. Ies deci, plină de încredere, şi încep: hâș, hâș - ea nimic, ba din contra, începe să se umfle în pene şi să facă urat către mine. Eu i-aş fi dat un şut să o mişc din loc, dar acum deja se uita lumea la noi şi se distra de lebăda ce părea de neclintit şi nu aş fi vrut să mă fac de miru' lumii şi să par vreo chinuitaore de animale aşa că o las mai moale. Marius vede că nu e de glumă şi iese şi el şi începe să caute în portbagaj, scoate un biscuite, îl aruncă şi o fentează pe duduie să se dea mai în colo ca noi să putem pleca din loc. Am pornit râzând de gâscoiul umflat şi tupeist.

Următoarea oprire pe lista de azi era la Radovljica, despre care ştiam doar că e un cătun mic şi pitoresc şi că sunt experţi în turtă dulce. Am ajuns acolo pe la orele 14.00 iar centrul vechi era dominat de o linişte deplină. Nici oameni pe stradă parcă nu găseai, doar câţiva lucrători ai primăriei ce împodobeau bradul din piaţă principală îşi vedeau de ale lor. Clădirile şi străzile mici erau întradevăr pitoreşti, dar în lipsa forfotei, care probabil ar fi început spre seară, căci se vedeau tarabe ce îşi aşteptau cuminţi, înşirate, vânzătorii, noi am făcut doar câteva poze şi am mers mai departe. Am găsit o biserică mică pe care nu am putut-o vizita datorită unor renovări şi ne-am întors în piaţa principală unde am văzut un indicator spre "gingerbread museum".

Semnul ne duce în clădirea unui hotel şi indică spre o pivniţă. La intrare nici un semn că ar fi ceva de plată, ne uităm unii la alţii cam neîncrezători, băieţii ne lasă pe noi să înaintăm. Pe dreapta, cum coborâm scările, într-o alveolă sunt expuse câteva trute ducli decorate frumos. Miro ajunge în faţă unei uşi mari şi se uită cu neîncredere către mine, eu o încurajez să între, că toate semnele arată că aici trebuie să fie muzeul. Ea intră prima, apoi vin eu şi pe urmă băieţii. Ne trezim într-o mică bucătărie în care nişte doamne îmbrăcate tradiţional lucrau de zori. Miro se uită din nou puţin confuză la mine, avem impresia că nu am nimerit unde trebuie dar un domn ne pofteşte înăuntru şi începe să ne zică că ne poate explica câte ceva despre proces şi istoria locului şi că ne arată casă. Noi încuviinţăm, de ce nu am vrea să ne explice şi nouă ce fac ei aici, dar nu dăm noi bine din cap că ne şi trezim că ne-o trânteşte în faţă va costă 1.5 Euro de persoană dacă doriţi. Șoc şi groază, de aşa ceva nu era vorba, acum nu că ar fi fost cine ştie ce sumă, dar parcă nu ne place să fim încolţiţi aşa. Miro se uită spre băieţi şi începe să le traducă ce a zis domnul în engleză, nu că nu ar fi priceput şi ei, dar aşa cumva în speranţa că ei vor zice că nu vor, dar ce să mai dai înapoi, că eram prinşi în capcană. Am intrat în bucătăria omului, am zis că vrem să ne explice ce face şi acu să zicem că dacă e pe bani nu mai vrem că suntem zgârcomani, nu mai merge, aşa că nu ne rămâne decât să ascultăm cuminţi ce are de zis. Prea multe nu au fost informaţiile dar eu am profitat să fac poze. Am mai pus câte o întrebare dar am primit răspunsuri destul de generale şi nu pot spune că aş fi plecat cu vreo informaţie utilă. În schimb se pare că l-am iritat un pic pe domnul brutar susţinând că turtă dulce e de origine germană, lucru cu care nu prea era de acord deloc, că doar ei susţineau că ei sunt buricul turtei dulici, dar na cam asta fac toţi când e vorba de turişti îi aburesc că la ei s-a inventat chifteaua, sarmaua, sau turtă dulce. De banii dați nu am primit nici măcar o inimioară, și după ce am aflat că nu prea sunt comestibile ci doar de decor nici nu ne-au mai trebuit, așa că am plecat bătând pe bâtă.

Am ieşit cu toţii cam dezamăgiţi că am picat în plasa de turişti fraieri şi ne-am plimbat de-a lungul unei străduţe până în marginea cătunului, căci părea să avem o privelişte bună de acolo. Impresia nu ne-a fost înşelată şi începem să facem poze când, din depărtare, din josul văii se aud oi behăind. Iulius începe să radă şi zice că parcă ar râde oile de noi că exact aşa ca oile am behăit şi noi când ne-a întrebat ăla dacă vrem să ne povestească de turtă lor dulce şi începem să radem cu poftă ținându-ne de burtă să nu ne prăpădim acolo în marginea satului. Noroc că nu era nimeni pe străzi că ar fi zis că a dat de un grup de oameni duşi cu pluta. Am mai behăit un pic, am mai ras un pic şi am pornit mai departe spre Škofja Loka.

Orăşelul asta l-am descoperit pe google maps şi mi-a plăcut de la prima poză. Nu avea să ne dezamăgească pe nici unul. E un orăşel mic, mic, cu clădiri construite pe malurile ușor abrupte ale uni rău, cochet şi cu farmec, ce duce puţin a Italia, un pic a Croaţia dar are clar şi influențe Austriece.

Ne-am plimbat oleacă pe străduţe savurând atmosfera locului, dar aşa încet frigul ne intră în oase căci soarele apusese deja iar micul dejun şi-a pierdut forţa de mult,  aşa că maţele ne cârâiau, fețele ni se-ncruntau şi doar după mâncare ne mai fugeau ochii. Nu a fost uşor să găsim un loc unde să băgăm sub mustaţă, căci şi oraşul asta părea absolut nevizitat de turişti şi ca urmare era mai gol decât centrul satului meu natal pe timp de iarnă. Marius s-a încumetat să întrebe pe cineva unde putem mânca şi a primit nişte indicaţii de drum. De foame, şi judecata ni s-a întunecat, şi cu chiu cu vai am găsit localul situat la poalele podului. Să vedeţi ce ni s-au luminat la toţi fețele când am găsit intrarea ascunsă. Restaurantul părea întradevăr făcut pentru localnici, iar la mese erau doar oameni tineri aşa că nici scump nu putea fi. Ne-am comandat cu toţii, mânaţi de foame, ce ni se părea cel mai apetisant din meniu şi ne-am trezit cu nişte porţii zdravene de mâncare.

În urmă luptei noastre acerbe cu bunătățile de abia ne-am mai ridicat de pe scaun, dar încălziți şi burdușiți am hotărât să mai facem o plimbare nocturnă prin orăşel pentru o mai bună digestie şi un somn lin. Bineînţeles că ne-am petrecut seară în râsete şi behăituri şi aşteptăm cu nerăbdare aventură de mâine.

Ziua a doua am decis să o petrecem în Ljubljana. Am pornit de dimineaţă şi am început traseul cu urcatul la Castel. După behăiala din muzeul turtei dulci am decis să nu mai fim turişti fraieri şi am urcat per pedes până la castel ocolind cuminţi funicularul ce te ciupea de 2 euro şi ceva ca să te scutească de efort. Pe mine mă cam durea umărul şi nu eram încântată de idee, că citisem de urcuş că ar fi cam abrupt dar la final m-am bucurat că m-am supus majorităţii, deoarece urcuşul a fost foarte scurt, probabil nici 10 minute nu am urcat şi ne-am aflat deja în faţă porţii. Aici am găsit un leagăn uriaş, atârnat de ramura unui copac bătrân. Leagănul era prins destul de sus şi după ce m-au speriat toţi să am grijă să nu cad pe spate nu am mai reuşit să urc decât cu ajutorul prietenilor ce au ţinut de scândură până mi-am luat avânt. M-am dat un pic şi mi-am amintit că mie de mică mi se cam făcea rău pe leagăne, iar după ce ceilalţi au pus la îndoială rezistenţă crengii de care erau legate sforile, nu prea mai ştiam cum să cobor mai repede, bineînţeles în râsetele de grup ale micii noastre găşti.

Castelul ăsta era mult mai mare decât cel de la Bled iar partea cu muzeele era interesantă, bine organizată şi foarte modern amenajată. Mie mi-a plăcut în mod special muzeul marionetelor şi urcarea în turn, de unde panorama peste oraș era superbă. Mi-a părut puţin rău că am nimerit aici iarna, căci vara există opţiunea unui tur "istoric" cu personaje costumate medieval pe post de ghid.

Apoi am coborât spre oraş şi am bătut străduţele încet, la picior, rătăcind, fără un scop anume, căutând suveniruri şi căsând ochii la bunătăţuri din virinele Chocolateriilor. M-a surprins plăcut cât de cochete erau toate magazinele. E, cred, primul oraş în care şi magneţii kitchiosi (cei puţini  care erau în doar câteva magazine) erau cumva aranjaţi cu gust. Fiecare magazin părea o mică galerie de artă curatată în stilul proprietarului și care nu vindeau toate aceeaşi marfă cumpărată la kilogram. Chiar nu mă aşteptăm la astfel de magazine cochete şi frumoase într-un orăşel care nu părea să aibe multe de afişat.

Odată cu apusul soarelui simţeam parcă instant frigul din jurul nostru şi nu mai puteam să ne concentrăm atenţia decât la găsirea unui loc cald în care se ne revenim puţin. Aşa ne-am trezit din întâmplare întru-n local numit Romeo unde pe lângă ceai şi ciocolată caldă meniul impresiona printr-o varietate mare de clătite, Bineînţeles că nu ne-am putut abţine şi ne-am luat fiecare câte una, fiecare alt model, ca să gustăm cât mai multe, aşa că am avut pe masă câte o clătită Snikers, una Kinder una Rocher şi una Twix. Clătitele erau imense iar umplutura se prelingea din ele când începeai să le tai cu lingura ce le însoțea. Vai! cine naiba ne-a pus să ne luăm atâtea!?! ne-am plâns noi, şi ne-a părut rău că ne comandasem şi ciocolată caldă înainte. Dar toate vaietele nu ne-au fost de folos, că trebuia să ne luptăm fiecare cu porţia lui imensă de ciocolată cu clătită, că aşa ar fi trebuit să se numească de fapt ca să corespundă cu realitatea. Ne-am pus iar pe râs cu toţii când ne-am dat seama că am ajuns să ne mai răcorim papile cu puţină frişcă, care parcă mai spală greaţa de la atâta ciocolată dulce, dulce şi mult prea multă. Iar după ce am râs de Iulius că s-a fentat cu ceaiul comandat în loc de ciocolată caldă acum râdea el de noi că lui îi era mult mai bine cu ceaiul răcoritor de mentă. Of of ce chinuri culinare a trebuit să înfruntăm, dar erau bune din cale afară dihăniile de clătite, şi nici nu le-ai fi lăsat pe farfurie. Dar când e mult, e mult, aşa că eu am capitulat şi am abandonat o bucată măricică la care mă gândesc acum cu jint, ai ce aş putea să o devorez în momentul ăsta.

La finalul concediului ne-am dat seama că, de când am intrat la Romeo prima dată, tot restul zilelor petrecute în Ljubljana am orbitat în jurul acestui punct fix, ca moliile în jurul becului şi că probabil din cauza asta nici nu am apucat să vedem prea multe în afară centrului oraşului. A fost o poveste de dragoste şi ura în acelaşi timp, căci localul se pare că e renumit pentru clătitele lui şi bineînţeles că e şi aglomerat pe măsură aşa că ne-am trezit seara următoare că, deşi am încercat de patru ori să intrăm, tot nu am prins loc, căci mesele erau rezervate, iar nouă nici cum nu a vrut să ne facă nimeni rezervare şi am fost nevoiţi să plecăm frustrați acasă salivând la clătita ce nu am mai putut-o savura.

Dar haideți să mai vorbim şi de altceva în afară de mâncare. Sâmbăta ne-am decis să o dedicăm vizitelor celor două peşteri mai renumite ale Sloveniei: Postojna şi Škocjan. Am început cu a doua, datorită orarului de funcţionare. Turul începea cu o plibare prin pădure până la intrarea în peşteră. Mirosul de frunze umede căzute pe podeaua pădurii ne umplea nările alături de frigul de decembrie. Imaginaţia ne lăsa doar să bănuim ce plăcută trebuie să fie plimbarea asta pe timpul verii, dar noi eram voios căci era abia dimineaţă şi promisiunea minunăţiilor ce urmă să le vedem ne mâna înainte.

Peştera era mare şi se deschidea tot mai mult pe cum înaintăm. Imensitatea golului de sub munte se vedea pe deplin când am ajuns în partea ce se numea: Tiha jama - Peştera liniştită. Aici scările iluminate discret la nivelul picioarelor şerpuiai în jos şi apoi în susul cavităţii în care ne aflam şi transmitea senzaţia că intrăm în Moria. De aici în colo am fost tot mai enervată de interdicția de a face poze în peştera, locul ăsta merita pozat în orice caz. Pe parcurs peştera se desfăcea tot impunător iar acum a devenit şi gălăgioasă, căci ne apropiam de fluviul ce a creat acest canion în mijlocul muntelui. A fost foarte interesant să vezi trepte şi poteci amenajate pentru turism, construite cu aproape două sute de ani în urmă şi abandonate apoi. Eu aşteptam cu nerăbdare momentul în care aveam voie să fac poze, şi mi se părea că podul peste Reka ar fi momentul perfect, de aici se vedea de unde am coborât, se vedea şi forţa râului şi vestigiile arheologice, dar nu, se pare că ghidul nu a avut aceeaşi idee aşa că speram să vedem ceva şi mai frumos, că doar ne-a promis că ne lasă să facem poze undeva în peştera. Continuăm aşadar drumul, ne îndepărtăm de apa tumultoasă şi după o vreme și multe formațiuni calcaroase de pe alta lume adunate, începe să apară lumina. La ieşirea din peşteră se gândiseră ei să ne dea voie să facem pozele aşa că eu eram deja nervoasă din cale afară şi îmi venea să strâng pe careva de gât, aşa o peştera spectaculoasă şi ei ne lasă să pozăm ieşirea, ce frast e asta ? Nu mă pot abţine şi o întreb totuşi pe domnșoară care e motivul pentru care e interzis fotogarfiatul în peşteră chiar şi fără blitz şi ea îmi explică calm că e prea complicat să scoată oamenii afară în cazul în care se accidentează cineva. Nu zău? Nu mi s-a permis să fac poze că poate de concentrată ce sunt să apăs cu degetul pe un buton îmi rup un picor?! Arghhh ce prostie, acu chiar că m-am enervat.

Am fost iritată din cale afară după ieșirea din peștera pe care aș fi vrut-o imortalizată, dar noroc că alături de un grup vesel ce face glume întruna nu poţi sta posomorât prea mult timp. Aşa că, la următoarea oprire de belvedere, unde selfie stick-ul nea prins deasupra canionului, deja era totul uitat şi mă distrăm doar de răul de înălţime ce îi înmuiai picoarele lui Miro. 

Urmă vizita la Predjama, unde am ajuns la timp pt a vizitat prima data castelul din peşteră. Ăsta mi-a plăcut cel mai mult din toate trei castelele vizitate în zilele acestea. Castelul are un aer medieval dar şi un mister aproape preistoric datorită peşterii, ce e un fel de extensie a clădirii construite. Mi-a plăcut mult cât de ingenios îşi colectau apa din inima muntelui pentru a fi siguri că nu e otrăvită şi cum oamenii au reuşit să facă astfel faţă asediilor, iar ieşirea ascunsă până în cealată parte a muntelui chiar îi da un aer de film criminalistic în care misterele se ascund în faţa celor neinițiați.

Am continuat expediția cu peştera Postajna care, deja înainte să intrăm, părea mai turistică, cu mult mai multe grupuri organizate de vizitatori. Aspectul ăsta de turism de masă nu mi-a plăcut de loc la ea, căci aici chiar te simţeai ca o oaie mânată de cioban, ghidul povestea puţin şi se grăbea tare să meargă mai departe, și noi am fost în decembrie, când în teorie nici dracu nu se duce în excursii, aşa că nu vreau să îmi imaginez cum e vara. Peştera asta e imensă, intrarea se face într-un trenuleţ care te duce departe în mijlocul galeriilor subpământene. De aici urmează iar o plimbare la pas, dar una foarte grăbită. Ca norocul că aici am avut voie să fac poze aşa că am abandonat ghidul şi am rămas în urmă la pozat. Singurul stress acum era să nu trândăvim prea mult că ne ajungea din urmă grupul cu ghid în slovenă, şi aia nu ne era de folos deloc. Mi s-a părut interesant să exloram peşterile astea cu formaţiuni imense şi impresionante aşa de capul nostru. Mă simţeam ca un fel de Alice în ţara minunilor sau un pitic pierdut într-o lume cu vegetaţie imensă ce a împietrit în urmă cu milioane de ani.

Nu ştiu care peşteră mi-a plăcut mai mult şi nu le-aş putea compara căci sunt destul de deosebite una faţă de cealaltă şi transmit senzaţii diferite. Prima peştera era ceva mai ameninţătoare cu hăurile prăpăstioase şi râul spumegând pe când în peştera asta plină de forme ciudate întinse pe suprafeţe largi predomină senzaţia de minunăţie şi lume magică, asta cel puţin dacă reușești să o vizitezi aşa cum am făcut noi. între două grupuri ghidate savurând în linişte peisajul.

La finalul zilei am mai mers odată în Ljubljana, căci seara se lasă repede şi noi am  vrut să profităm la maxim de zilele astea libere și să vedem căt mai multe din oraş. Am orbitat, cum spuneam, în jurul clătitelor de la Romeo, pe care nu am reuşit să le gustăm, şi ne-am relaxat la un ceai superb la Cajna Hisa - o ceainărie cochetă în care ne-am simţit minunat dar care nu a compensat pe deplin supărarea pricinuită de privarea noastră de clătite. 

Ultima zi era planificată doar pentru drumul de întoarcere, dar după dezamăgirea de seara trecută am hotărât să mai facem o oprire în centru şi să mai băgăm o clătită de la Romeo înainte de plecare. După micul dejun copios însă nu era loc de nici o clătită în burţile noastre burdușite, aşa că am hotărât să mai facem o plimbare prin centrul Ljubljanei şi bine am făcut, că ne-am trezit în mijlocul unei pieţe de vechituri pe care am savurat-o din plin. Expuse erau tot felul de antichităţi şi obiecte vintage iar atmosfera de talcioc era încântătoare. Pe cum am început să simţim iar frigul de decembrie, şi ne-am mai săturat de târg, aşa ne apropiam tot mai tare de Romeo, atraşi de căldură şi de deliciile ce ne aşteptau. De data asta am împărţit câte o clătită la două persoane ca să nu ne chinuim iar ca data trecută şi apoi am putut pleca cu inima împăcată la drum. 

Excursia asta neașteptata a fost un adevărat răsfăț şi o încântare cum nu credeam că o să prind şi mi-a încheiat anul într-o notă veselă şi optimistă. Să sperăm că şi anul acesta o să ni-l petrecem alături de prieteni dragi râzând cel puţin atât cât în weekend-ul de pomină despre care am scris cu mult drag.