Continuăm cu relaxarea pe plajă

După peripeţiile de prin Kotor am simţit nevoia de odihnă, aşa că am petrecut mai tot timul pe plaja mică şi idilică din Petrovac. După vreo două zile însă am început să fim tot mai iritaţi şi să ne certăm din nimicuri. Marius avea mereu impresia că nu stăm destul la plajă şi că ne irosim timpul scurt şi preţios pe care îl mai aveam aici, iar eu aveam impresia că stăm prea mult la plajă şi nu mai facem nimic altceva. Am stat şi am analizat scurt de unde a apărut iritaţia asta şi am ajuns la concluzia că principala cauză e înghesuiala de pe plajă. Cum am avut ghinionul să ne aflăm în plin sezon şi să nu ne permitem răsfăţul de a sta pe şezlonguri a trebuit să ne găsim câte un loc pe micile porţiuni de plajă libere. Aici înghesuiala întrecea orice mi-am putut imagina, era o luptă acerbă pe fiecare peticel de plajă. Dimineaţa când mergeam la plajă ne gaseam cu greu un loc în care sa ne întindem rogojinile, apoi era un adevărat efort să găseşti o ieşire la apă prin labirintul de culoare înguste de doar o palmă dintre cearceafurile înghesuite pe pietriş. Şi dacă la apă mai înaintam cumva, căci era distanţa scurtă, parcă iesirea spre casă, pe la amiază, era şi mai dificilă, iar traseul era definit de întoarceri, îmbârligături, întortocheală şi împiediceli care au stors din noi toată energia.

Bun, odată definită cauza nemulţumirilor nu ne-a mai rămas decât să o eliminăm şi să ne aventurăm în căutarea unei alte plaje mai liniştite.

La mare, cu soare, pe vapoare, dezamagiti si rataciti

Cum spuneam, am ajuns la mare, iubita mea mare. Am savurat valurile, mirosul, apa sărată, pietrişul ce fugea de sub picoare, plajele stâncoase şi pădurile de pini din jur. Am respirat adânc, ne-am odihnit, nici măcar nu am scos aparatul din geantă. Am vrut să simt, să încadrez fiecare moment în inimă şi nu să mă concetrez pe a face poze, poate cunoaşteţi senzaţia. Am înotat în apa adâncă, în care nu am ajuns cu picioarele până jos, am luptat cu panica de a nu avea nisipul sub picoare în cazul când obosesc sau îmi intră apă pe nas. Da recunosc, nu prea ştiu să înot, dar de asta tot nu mă las, iar marea e minunata exact de aceea, pentru că te ajută şi dacă nu eşti prea priceput. Acum e ciudat, că nici să zic că nu ştiu înota nu e tocmai corect, că de scufundat nu ma scufund chiar ca un bolovan, ştiu să mă ţin la suprafaţă şi să înaintez cumva, dar aşa mai freestyle, necoordonat corespunzător şi de aceea şi obosesc destul de repede, aşa că totuşi nu pot zice nici că aş şti înota. Dar oricât de neîndemânatică aş părea, şi oricât de repede aş obosi eu tot iubesc să mă bălăcesc în mare şi nu să stau la pârjolit pe mal.

ziua 3 - cu dor de mare şi vise împlinite

Am uitat să vă povestesc că în prima noapte am visat cum îmi iau zborul de pe podul Tarei. Aşa că am hotărât să nu plec de aici până nu mă dau cu tiroliana aia ce mă bântuia.

Era duminică şi am hotărât să o luăm la drum cât mai devreme pentru a ajunge în timp util la mare. Ne-am strâns cortul şi am pornit la drum înapoi către canion. A durat un pic până s-au mobilizat organizatorii căci era totuşi cam dimineaţă pentru astfel de activităţi. În timp ce am aşteptat, curiozitatea de a încerca experienţa asta a crescut şi în Marius, a ezitat el la început, dar parcă nu a vrut să se lase la mine, cel puţin aşa mi s-a părut. Aşadar până ce oamenii au pregătit liniile pentru folosire noi am fost deja doi care vroiam să le folosim, şi ca urmare ne-am dat amândoi în paralel. Eu am fost încântată şi m-aş mai fi dat de câteva ori iar Marius nu dădea semne că i-ar părea rău hotărârea luată.

Din păcate toate se termină, aşa şi timpul petrecut aici, dar consolarea plecării a fost promisiunea de a vedea marea la sfarşitul zilei deşi până acolo am mai avut încă un traseu lung şi extrem de frumos.

Ziua 2 - Parcul National Durmitor

Ziua a doua a început aşadar cu o trezire mai forţată, căci izoprenul nu e la fel de confortabil ca salteaua cum spuneam deja, dar speranţele noastre de rezolvare a problemei erau mari. Am savurat aşadar ceaiul încă călduţ din termos şi am admirat peisajul de poveste în care ne aflam.

După ce ne-am moşmondit noi cu duş, spălat pe dinţi şi toate cele, am pornit într-un final la drum spre oraş. Am vrut să căutăm petec pentru saltea şi să închiriem nişte biciclete pentru a explora cât mai pe îndelete parcul national. Dar cum bine ştiţi planurile de acasă nu se prea potrivesc cu cele din târg, aşa că nu ne-am ales nici cu petec nici cu biciclete.

 După câteva învârteli, ca de muscă beată, am reuşit in final să hotărâm ce vom face: o luăm la pas spre "Peştera de gheaţă" Ledena Pecina ( altitudine 2303 m - nimica toată). Eu tot insist că suntem la 1400 m şi că noi nu prea suntem alpinişti, că traseul nu are cum să fie de doar 3 ore şi tot aşa. Dar Marius NU, îmi pune la îndoială ambiţia şi o ţine sus şi tare că nu e mare brânză. Deci ne apucăm de urcat. Eu sceptică, Marius încrezător.

Din concediu - ziua întâi

Ne-am întors dintr-o excursie planificată din nou pe fugă, un fel de concediu de consolare cu timp redus care ne-a surprins până la urmă prin bogăţia peisajului şi multitudinea de lururi care am reuşit să le facem într-un timp relativ scurt.

Am pornit sâmbătă dimineaţa în plimbarea noastra spre Muntenegru. Pe la ieşirea din Belgrad ne-am rătăcit puţin şi am ajuns să ne mâncăm prânzul intr-o pădurice mai poluată decât orice loc vizitat până acum de mine. Nu credeam să gasesc un loc cu atâtea gunoaie, şi nu doar pe marginea drumului ci aruncate până adânc în pădure, fără raţiune, fără să îi pese nimanui de cum arată covorul pădurii pavat cu plastice de tot felul, cauciucuri, fierătănii, toate murdare, infecte si respingatoare. Am gasit totuşi un colţ din care nu se vedea parcă aşa tare mizeria, ne-am mâncat astfel sandwitch-ul şi ne-am continuat drumul în viteză.

După ce am intrat în Macedonia primul lucru care m-a uimit a fost o cariera de piatră, sau aşa părea, între timp m-am documentat şi am aflat că e de fapt exploatare de cărbune. Oricum impresionantă a fost dimensiunea exploatării care a depaşit  orice mi-aş fi putut imagina. Am mai vazut cariere dar alea par de jucărie faţă de aceasta. Era imensă, şi când spun imens mă refer la dimensiunile unui munte întreg. Noi am coborât pe drumul principal iar şantierul acesta se întindea de deasupra noastră, din vârful muntelui până in vale, unde pe o suprafaţă cât al unei localităţi nu vedeai decât piatră gri şi nişte utilaje ce păreau furnici dar a căror mişcare nici nu o sesizam datorită distanţei mari. Arăta ca şi cum cineva ar vinde muntele pe bucăţi, măcinate, mărunţite şi transformate in pulbere înainte, pentru a uşura transportul. Cam trist şi uluitor în acelaşi timp.

Dar peisajul sinistru a fost dat repede uitării căci au urmat munţi frumoşi, sălbatici şi serpentine cât cuprinde. Am ajuns astfel la Podul peste Tara - Đurđevića. Aici apa cristalină ne-a întâmpinat cu nuanţe magnifice de turcoaz. Aşa cum Grecia rămâne pentru mine ţara în care am văzut albastrul adevarat pentru prima oara, la fel pot spune şi de concediul ăsta că abia acum ştiu ce înseamnă cuvântul turcoaz cu adevărat. Tot drumul ne-am învârtit în jurul unor râuri săpate în munti calcaroşi şi dacă pe Cheile Nerei am învăţat că apa împreună cu calcarul dau nuante magnifice de turcoaz, aici s-a amplificat totul la o scară mult mai mare.

Când am ajuns noi la pod vremea părea să se strice.