Papi (15.04.2014)

Pe Papi am cunoscut-o în mai 2009, când am devenit voluntar al Asociaţiei Robi şi am început să merg şi eu să ajut la adăpostul de câini. Avea vreo câţiva ani, nu prea mulţi, dar nimeni nu mai ţinea minte câţi. Stătea în afara ţarcurilor, nu ca ceilalţi căţei, pentru că nu-i plăcea în ţarc şi mereu sărea gardurile din sârmă, înalte de 2 metri. Când ne-am cunoscut, era foarte, foarte sperioasă şi, deşi dădea din codiţă când i se acorda atenţie, nu se lăsa deloc atinsă. Nu muşca, nu mârâia, ci fugea mai încolo, să n-o ajungi. Nu mi-a plăcut în mod special de la început (oricât de ciudat ar părea, nu mă omor după câini, sunt gălăgioşi, lasă bale şi miros urât, iar de cei necunoscuţi mi-e frică) şi nici nu mi-am pus în minte s-o socializez. Oricum, la dresat câini nu mă pricep. 

Şi totuşi, cumva, după un an şi patru luni de când ne ştiam, a stat la mângîiat. Mi-a spus că-i place, şi că ar mai vrea. În următorii trei ani şi jumătate am făcut tot ce-am putut să merg pe la adăpost măcar o dată pe săptămână. Pentru Papi. Pe caniculă, sau ploaie torenţială, sau noroi până glezne, sau viscol, sau ger de -15 grade sau bălţi până la genunchi, reci, de zăpadă topită. 

 

Rar, rar de tot s-a întâmplat să nu pot ajunge două sau trei săptămâni la rând. Aveam grijă să-i duc mereu bunătăţi, măcar un pic (mâncare gătită, pâine muiată prin oalele mamei, dar fără cartofi, că ăia nu-i plăceau, iar iarna i-o duceam încălzită), dacă dădeam altor căţei conservă neapărat îi păstram şi ei o lingură-două şi-i strecuram în coteţ (ştia că-i dădeam să mănânce înăuntru, şi stăteam la gura coteţului pănă termina, să nu-i halească alt căţel bunătăţile). 

Când era furtună sau viscol nu dormeam noaptea, mă gândeam la cât de speriată o fi sau cum îi îngheaţă sufletul acolo, în câmp. Pe drum, de când începea să se zărească adăpostul şi până ne apropiam, stăteam cu inima cât un purice, dacă nu apare? dacă o fi păţit ceva? - şi pe urmă, când o vedeam că vine în întâmpinarea maşinii, ţopăind, nu ştiu care dintre noi se bucura mai tare. Coboram repede şi-mi sărea pe piept, şi eu o strângeam în braţe şi-i spuneam cât de frumoasă e, cât de dor mi-a fost de ea şi cât o iubesc. 

În ziua în care am aflat că au fost vânători pe lângă adăpost şi, de plictiseală, au tras în câinii liberi din jur şi ne-au omorât unul, am lăsat totul baltă şi am zburat până acolo, să văd dacă n-a păţit ceva, şi să încerc s-o bag într-un ţarc (altcineva n-ar fi putut), să n-o împuşte şi pe ea. 

La fel am lăsat totul baltă şi am mers într-un suflet la adpăost şi când mi-au zis colegii că n-o găsesc, cu altă ocazie. Stătea ascunsă într-un tufiş şi nu răspundea, o bătuseră alţi câini şi era muşcată rău. Când am strigat-o eu s-a ridicat, şi aşa am găsit-o unde era ascunsă. Am dus-o la cusut, am stat cu ea în braţe tot drumul, în maşină. 

Altădată a primit tratament pentru dirofilaria, laolaltă cu toţi căţeii din adăpost, şi i-a fost foarte rău vreo două zile, iar eu n-am dormit de grija ei. 

Când a început hingheriada, în septembrie 2013, iarăşi am avut nopţi cu gânduri negre şi cu frică. 

În vreo trei rânduri, mai grave, am vrut s-o iau acasă, dar mi-am tot zis că eu n-am curte de ţinut căţei (n-aş fi putut s-o iau doar pe ea şi să-l las în adăpost pe Clu, prietenul ei matusalemic şi schilod), m-am gândit că au să comenteze vecinii, că ei n-o să-i placă închisă într-un spaţiu mic şi cu ciment pe jos, după ce trăise în libertate, cu kilometri de câmpuri verzi în jur, şi tot aşa.

Dragostea mea pentru Papi n-a fost una senină. Mereu, dar absolut mereu, a plutit deasupra teama că, într-o zi, n-am s-o mai găsesc. 

În mod cu totul neaşteptat, o familie din Germania, care mai avea un căţel salvat nu ştiu de pe unde, a văzut-o pe un site şi s-a hotărât s-o adopte. Le-am scris oamenilor şi, până n-am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să mă asigur că sunt oameni responsabili şi că înţeleg că vor adopta un câine timid si sperios, care a trăit toată viaţa în câmp, fără prea mare socializare şi fără să fi văzut vreodată cum arată o casă de om,  n-am fost de acord să plece.

A plecat pe 15 aprilie. E încă destul de timidă, dar a prins repede rostul lucrurilor. E cuminte şi nu creează probleme. Se înţelege bine cu fratele ei căţel. Oamenii o iubesc, îi iubeşte şi ea. În vacanţa de vară au fost la mare, în Croaţia. Papi a fost la mare!!! I-a plăcut mult să se bălăcească în apă. 

A trebuit să ajungă la vârsta de 8 ani, petrecuţi într-un adăpost mizer (pentru că aşa e, cu toate eforturile noastre) ca să aibă parte de viaţa pe care orice animal de companie merită s-o aibă. Nu ştiu dacă mă mai ţine minte, sper că nu, pentru că n-are cum să înţeleagă de ce n-am mai venit la ea. Ar trebui să fiu în al nouălea cer de bucurie pentru norocul ei, dar eu mă simt ca un om care şi-a abandonat copilul, şi care nici măcar atâta lucru n-a fost în stare să facă pentru el, să-i ofere un cămin. Nu mi-a trecut în opt luni şi jumătate. Şi de tot atâta timp n-am mai putut merge în adăpost. Nu pot să ajung acolo şi să-i văd coteţul, gol.

Mara a fost adoptata (11.03.2010)

Noutati, pe scurt...

Poate va amintiti de cei sase pui de catel pe care mama lor nu i-a recunoscut si care au fost impartiti intre fetele de la Asociatia Robi, la cateva ore de la nastere, si crescuti cu biberonul... Din cei sase pui au supravietuit pana la urma cinci, din care trei sunt deja adoptati si fac nazdravanii la casutele lor.
Din cei trei pui care au trecut si pe la mine, Mara a stat mai multa vreme.

Daca mai statea putin cred ca invata sa si miaune, de la fratii blanosi mai mari, Chiţi si Tibi... oricum, primele bobite si cele mai gustoase au fost cele de pisici, jucariile cele mai interesante au fost niste soricei, iar partenera de joaca pe care ne puteam baza oricand a fost Chiţi...

Tibi s-a ocupat mai mult cu educatia, poate nu in modul cel mai diplomat, dar oricum eficient :-D

Pe 11 martie, la 7 saptamani, Mara a fost adoptata... iar eu n-am mai stat mult si m-am pricopsit cu doi pisoi sugari, gasiti la ghena. Eterna ghena...

Simple Life (2.02.2010)

Inca n-am apucat sa scriu despre asa-numitul adapost pentru caini de la Glina... urmeaza s-o fac atunci cand voi avea timp. Deocamdata, imaginati-va doar un loc in camp deschis, efectiv in the middle of nowhere, unde cateii, multi, stau cate 2-3-4, in tarcuri destul de spatioase, ingradite cu plasa de Buzau, inalta. Fiecare are cusca lui, acum, iarna, cu paie inauntru si  "usa" din  carpa groasa. Fiecare are castronul lui pentru mancare, in cusca respectiva, iar galeata cu apa, la comun, este afara. In perioada asta e zapada multa si frig. Sunt zile in care ti se lipesc degetele de metal, iar apa ingheata bocna in galeti.

Actul I. Preambul.

Am plecat spre Glina trei colege, M, D si cu mine, curate, calcate si parfumate, ca deh, urma sa vina televiziunea!!! Asociatia ROBI fusese contactata pentru o emisiune, in care, din cate am inteles noi, copii defavorizati fac voluntariat in diverse locuri si astfel dau dovada de bogatie sufleteasca, sau asa ceva. Am fost de acord sa vina sa ne viziteze la Glina si ne-am dat intalnire acolo. Intre noi, am comentat totusi ca tema emisiunii e cam stupida, mai bine i-ar lua pe copiii de bani gata sa-i puna la treaba, sa vada si ei cum e o realitate de care ei n-au habar. 

Actul II. Intalnirea.
Ajungem noi, ajung si ei. Noi razbim cu Dacia prin zapada pana aproape de tarcuri, ei nu se incumeta si parcheaza hat departe, pe drumul cat de cat batut, asa ca D si cu mine ne intoarcem, pe jos prin zapada, sa-i intampinam. Din masina lor ies doi tipi si o tipa, tinerei, echipa tehnica a postului de televiziune. Asteptand "copiii", ma uit sa vad cine si cati mai sunt inauntru, dar prin geamurile fumurii nu vad mai nimic. Mi se pare totusi ca vad sclipind doua perechi de ochelari de soare imensi. ???. Singurul gand care-mi trece prin minte e unul stupid, recunosc: or fi copii mai... bronzati, ca pe astia ii vad in general umbland cu ochelari de soare cand nu-i nevoie! Ash. Se deschide portiera si de data asta mi se taie picioarele: Isi fac aparitia doua ... domnisoare, sa le numesc asa, ca trase la indigo, imbracate dupa ultimul tipic: amandoua cu trei capete mai inalte ca mine, parfumate la greu, brunete vopsite si cu pletele intiiiiiiinse bine de tot, cu fetzele crocante de la solar, fardate gros si temeinic, cu o tona de ruj roz pe buze de s-ar fi vazut si noaptea, unghii aplicate, ochelari de soare cat niste farfurioare, gecutza neagra stramta pana la buric, pantaloni tot negri foaaaaaaaaaarte mulati pe poponetze, cizme inalte din piele cu toc imens si bineinteles nelipsita gentuta Louis Vuitton!!! 

Gasp!!!
Ma lupt din rasputeri sa-mi pastrez look-ul profesional. D, langa mine, si ea cu ochii mari cat cepele. Nu ma pot abtine si-i soptesc printre dinti ca fatucile astea nu pot fi decat varianta romaneasca a lui Paris si Nicole in Simple Life. 

Imi golesc mintea de orice gand, le urez bun-venit domnisoarelor si le rog sa se echipeze, ca avem treaba.
Domnisoarele ma privesc, senin, cu mintile evident netulburate nici de cel mai firav proces cognitiv. 

- Cum adica sa ne echipam? 

- Pai sa va schimbati, nu v-ati adus haine de schimb? 

- Nu.
- De ceee??? ii intreb pe cei din echipa tehnica. Noi le spuseseram exact la ce sa se astepte, ca sa fie imbracati corespunzator.
Ei bine, NU li se zisese "copiilor" unde vin, trebuia sa fie o surpriza. Domnisoarele deja bateau din picioare si se vaitau de frig.
- Pai, dragelor, aici se vine echipat, uite-asa! le zic, aratandu-le hainele mele: un fash de tavaleala, deja mozolit de cateii care ne intampinasera bucurosi, sub care aveam canadiana cea mai groasa din garderoba, pulovarul cel mai gros si, dedesubt, doua tricouri cu maneca lunga; pantaloni de fash, tot de tavaleala, tot agatati si carpiti de N ori, peste blugi peste hamletii de Glina; caciula bineinteles, manusi groase si cizme de cauciuc antiderapante cu foarte multe perechi de sosete groase inauntru.
Ele, uimite la culme:
- Pai si noi de unde sa ne cumparam asa ceva? Ce e asta, costum de schi?
In gandul meu, de la second hand, haina si pantalonii de fash au fost doi lei bucata, dar mi-e rusine sa va zic...

Simt ca pleznesc daca nu comentez cu cineva, asa ca o las pe D cu trupa vesela - le mai era si frica de caini :-D - si dau fuga la M, langa tarcuri, s-o pun la curent. M tragea cu ochiul de dupa Dacia noastra si cred ca si ea abia astepta noutatile :-D
Aveam doua variante, fie sa ne enervam la culme de bataia asta de joc, fie sa radem de sa ne stricam de domnisoare si de ce le asteapta. Am ales ultima varianta si ne-am spus ca era ziua noastra :-D

D mi-a spus ca, dupa ce am plecat eu, a asistat la urmatorul dialog intre tipul cu camera de filmat si una dintre domnisoare:
Cameramanul: Ai grija sa nu-ti zgarii cizmele!
Domnisoara: Lasa draga, dau un telefon si in doua ore imi vin altele acasa!

Actul III. Tinerele sperante in actiune.
Am asteptat dupa ei o groaza, pentru ca nu le mergea nu stiu ce aparatura, cred ca microfonul de buzunar. In cele din urma au fost gata. Ca sa iasa filmarea "bine", eu si D (pentru ca M facuse ce facuse si disparuse in peisaj) ne-am intors la Dacie si ne-am facut ca le asteptam acolo, iar domnisoarele au venit singurele (bineinteles cu echipa la cativa pasi in urma, cu aparatul de filmat si batul cu microfon intins spre ele). Abia mergeau, pas cu pas, prin zapada, si tot isterizandu-se de cateii care sareau in jurul lor si dadeau din coada. Le-am explicat in doua vorbe ce trebuie facut (hranit cateii, pus apa, curatat un pic, socializat un pic), ele puneau intrebari senine si puerile, noi raspundeam rabdatoare.
Una dintre domnisoare a gasit solutia sa scape de geanta Louis Vuitton (pe care n-o putuse lasa la masina lor, cum i-am sugerat de la bun inceput, pentru ca vezdoamne se filmase deja cu ea, si nu putea sa apara in alt cadru, brusc, fara ea). Dreapta si sigura pe ea, domnisoara face un pas in fata camerei de filmat si rosteste apasat:
- Stiti ce? Eu de geanta aceasta cred ca nu voi mai avea nevoie. Pot s-o las undeva?
- Desigur, ii raspundem, si-i deschidem portbagajul Daciei, cu buchetul lui de arome de la toti cateii si sacii cu mancare trecuti pe-acolo de-a lungul timpului :-D

Buun. Ne impartim in doua echipe, D cu una dintre domnisoare, eu cu cealalta. Scotocesc la noi in masina si-i gasesc domnisoarei mele si o pereche de manusi, probabil inmiresmate si ele. Luam fiecare echipa cate un sac de boabe si un bidon cu apa. Haideti sa hranim cateii. Intra D cu domnisoara alocata ei in primul tarc. Aparatul de filmat gramada pe ele. D foarte calma si cu tact, domnisoara ca picata de pe alta lume. D ii arata ce are de facut, domnisoara nu pricepe si e preocupata mai mult sa se tina pe picioare si sa n-o atinga doamne fereste cateii. Dureaza o mie de ani pana reusesc sa le dea de mancare cateilor si ies de acolo. In sfarsit e si randul meu. Eu, sincera sa fiu, deja imi pierdusem rabdarea si abia ma stapaneam sa nu le reped pe domnisoare...
O iau pe-a mea la instruit: Uite, asta e tarcul, vezi, il deschidem asa, ne uitam sa nu iasa cateii, luam boabele si apa, da, apa, aia pe care o tii tu in mana, da o iei, nu, nu o lasi, o IEI cu tine, lasa c-o iau tot eu, asa, deci intraaam, intra si tu, nu, daca stai afara inseamna ca n-ai intrat, si uite, le punem boabele in cotete ca sa nu le ninga si sa nu inghete.
- Cum le punem in cotete?
- Asa bine!
- Nu inteleg, le aruncam asa inauntru?
- NU!!! Scoatem castroanele, le umplem si le punem inauntru, nu in mijloc ci intr-o parte, ca sa aiba loc si cateii sa se culce. Hai.
Nici o miscare. Bine, iti arat eu la primul cotet. Ma aplec, dau la o parte carpa de la usa, scot castronul, pun boabe din sac cu mainile caus, iau castronul si-l pun inapoi in cotet. Hai, draga mea, e randul tau acum.
- Pai nu cred ca pot aaaoleu cum sa le scot eu si vaaaai ma manaca cainii va rog frumos sa nu ma muste!!!
(Paranteza, am apreciat ca-mi vorbeau cu dumneavoastra, si paranteza doi, domnisoara a avut ghinionul sa nimerim la prietenul nostru Rex Ranjitul, care saracul, cand se bucura ranjeste, cum zambim noi, si-si arata coltzii, dar e total inofesnsiv :-))
- Bine, hai ca pun tot eu boabele, dar ajuta-ma tu si pune-le apa.
Domnisoara, cu bidonul in mana, si uitandu-se de jur imprejur la orizont, de parca cauta avioane:
- Unde sa le pun apa?
- Aici, draga, uite jos galeata!!! Pune de trei degete.
- Cum?
- Pune-le un pic.
- Cat?
- Trei degete.
- ???
- Stii ce? Am gresit. Lasa ca le pun eu, tu ajuta-ma si tine capacul. Capacul e si el foarte important. Buuun. Le-am pus. Acuma inchide te rog bidonul, si sa ne apucam de treaba urmatoare.
- Cum sa inchid bidonul?
- Cu capacul!
- Dar nu mai stiu ce-am facut cu el...
(Andreea isi smulge, mental, parul din cap...)
Am trecut apoi mai departe, au aparut niste lopeti si domnisoarele au fost puse sa dea zapada, pentru ca si asta e una din muncile care trebuie facute pentru catei. Domnisoara mai curajoasa si cu initiativa (cred ca era cea cu tocuri mai mici) ia o lopata, scurma un pic cu ea si arunca cu precizie, direct in capul cateilor din tarcul de alaturi. Staaai, iubita mea, nu asa! Ii explicam frumos ca zapada se poate pune intr-un colt, in acelasi tarc, si le lasam sa racaie pe acolo un pic, bineinteles fara succes. Ba le aluneca lopata peste zapada si nu luau nimic in ea, ba se intepenea in paletii si placile de lemn de pe jos, ba luau un pic de zapada, dar pana sa faca doi pasi le pica din lopata, ba trebuiau sa se opreasca pentru ca li se incurcau pletele in cozile de la lopeti, nu ma intrebati cum ca n-am reusit sa-mi dau seama. Vaaai, vaaai ce greu e, si cat am inghetaaaat, bieeeeetele de noi. Si intre ele:
- Fata da' nu ma lasa numa pe mine cu lopata!
- Da' ce-ai fata nu vezi ca si eu dau?
- Hai fata pune mana!
- Lasa-ma fata ca fac pitici aici de frig!
Si asa mai departe...
A urmat cireasa de pe tort, si nu stiu cine a avut ideea geniala, dar dispare D un pic si se intoarce cu o galeata pentru gunoi, odinioara alba, si cu un racaici, si le comunica domnisoarelor, aaabsolut senina (mi-a venit s-o pup :-) :
- Pentru ca in tarcul acesta este un pic (!!!) mai murdar, va trebui sa facem si putina curatenie. Uitati, cu astea, si faceti voi.
Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Asta da moment dramatic!!! Ah, dulce razbunare, sorb din elixirul tau!!! Eu am iesit din tarc sa trag o tigara si sa jubilez un pic, D a ramas cu domnisoarele in chinurile iadului. A durat cat a durat, ele comentau la nesfarsit, complet oripilate, si se dadeau de ceasul mortii...

Actul IV. Incheiere.
Pana la urma filmarea s-a apropiat de sfarsit si cele doua domnisoare, vedetele noastre, trebuiau sa-si faca "iesirea". Dialog cu noi:
- Va multumim ca ne-ati primit...
- Va multumim ca ati venit...
- Speram ca am reusit sa va ajutam un pic...
- Mda, exact un pic ne-ati ajutat...
:-D Spre rusinea mea, eu una nu m-am putut abtine si le-am mai scapat mici aciditati (care au trecut cel mai probabil pe langa ele... ), dar una peste alta le-am explicat frumos de ce au nevoie cateii de ajutor, ce-ar putea face ele mai departe si tot asa.
Ne-am despartit, insa a trebuit s-o intorc din drum pe domnisoara mea ca plecase cu manusile de la noi. S-au oprit la zece pasi de tarcuri si li s-a luat interviu despre impresiile proaspete (spre marele meu regret, nu se auzea pana la noi ce ziceau, insa D mi-a spus ca domnisoara alocata ei a avut o revelatie, intr-unul dintre tarcuri, vazand-o pe D cum se purta cu cateii: "Mai, dar tie chiar iti plac cainii... nu?"). Au terminat, s-au caznit cinci minute sa deschida portbagajul Daciei noastre sa-si recupereze gentutza Vuitton cu buchetul proaspat de arome de Glina, si s-au dus la masina lor. Echipa tehnica a venit din nou la noi, au intervievat-o pe D, am mai vorbit un pic si au plecat.

Marele meu regret e ca n-am apucat sa le fac si eu poze. In orice caz, este o zi pe care n-o s-o uitam, si pe care o s-o pomenim inca multa vreme de acum incolo. Deja colegele noastre ne invidiaza pentru cat de bine ne-am distrat la Glina.
Iar eu mi-am promis ca, in ziua difuzarii emisiunii, am sa stau acasa sa ma uit, chit ca-mi iau concediu medical.

Oameni si animale... (21.01.2010)

De fapt titlul pe care voiam sa-l pun este Animale de oameni.

Eram cu masina, doua persoane, in drum spre cateii din adapostul de la Glina. Ajunseseram pe drumul mare (vorba vine) din comuna si mergeam nu foarte repede, din cauza zapezii de pe drum. In fata noastra, doua masini. Masina dinaintea noastra franeaza brusc, ne oprim si noi si incercam sa ne dam seama de ce... ne uitam si vedem coborand din prima masina - o masina buna, nu ca Dacia noastra, o cucoana, si ea imbracata bine, care se apleaca, ridica de pe jos ceva ce parea un animal mic si-l arunca repede si cu vadita scarba la marginea drumului, pe mormanul de zapada. Se intarce, se suie in masina si pleaca. Ma uitam, incepeam sa inteleg ca tocmai il calcase si-l aruncase asa, pur si simplu, si in acelasi timp nu-mi venea sa cred ca asa ceva se intampla fix sub ochii nostri.

Am coborat ca fulgerul din masina si ne-am dus spre acel "ceva". Un pui de catel lovit zdravan la cap, cu un ochi iesit din orbita, dar care inca mai sufla. Gasise, sau cineva ii daduse un ditamai osul, iar el il tarase in mijlocul drumului, unde il lovise masina cealalta. L-am pus in masina si ne-am intors din drum ca sa fugim cu el la doctor, unde n-am mai ajuns, pentru ca si-a dat sufletul in cateva minute.

Catelul care n-a mai apucat sa-si manance osul. Cu atat mai bine daca imaginea va socheaza.

Nu pot descrie furia si sentimentul de neputinta care m-au cuprins atunci, si care ma cuprind din nou, acum cand imi aduc aminte. Poate ca femeia de la volan, oricat s-a straduit, n-a reusit sa fereasca puiul. Se mai intampla, ni s-ar putea intampla, Doamne fereste, chiar si noua. Dar sa-l arunce asa, la marginea drumului, ca pe un gunoi, si sa se suie in masina si sa plece, fara o privire in urma, cand bietul animal inca mai sufla? Sa ne intelegem, nu l-a cules de pe drum si l-a asezat, usor, la o parte, l-a luat de labe si l-a azvarlit pur si simplu de sus, ca sa cada cat mai departe de drum. Atat de mult i-a pasat de el.

Iar altii, mult prea putini pe lumea asta, ar face orice ca sa salveze si ca sa ajute un animal. Nici cu doua zile inainte, am vazut sapte oameni muncind din greu doua ore sa aduca pe linia de plutire sase pui de catel nascuti chiar atunci. N-a mai contat ca aveau alte treburi, n-a mai contat ca era noua seara si cabinetul veterinar isi incheia programul la opt, n-a mai contat ca jumatate din cei implicati erau doar in treacat pe acolo. Pentru toti, in acel moment, nu mai existau decat cei sase pui, care trebuiau convinsi sa traiasca.

Si nu e singurul caz. Am sa mai dau doar un exemplu, din multele pe care le cunosc.

Acum cateva luni, o mana de oameni s-au caznit trei zile incheiate, cu inversunare, sa salveze o catea cu patru pui cazuti in smoala. Cine a urmarit povestea cateilor doar in ziare sau pe website-ul Asociatiei Robi nu poate realiza exact efortul depus, si cati s-au implicat pana la urma in actiunea de salvare - pentru niste amarati de caini ai nimanui. De la cei cativa voluntari ai Asociatiei Robi, la echipa de medici de la City Vet, in curtea carora au fost curatati cateii, in prima zi, si pana la vecinul din curtea de alaturi, care le-a adus fetelor ceva de mancare, gandindu-se ca sunt epuizate. Din nou, pentru nimeni n-a mai contat nimic altceva, toata lumea a ajutat cateii cu inversunare.

In aceeasi seara, citesc intr-un ziar pe internet despre o femeie care si-a omorat cainele in bataie - cineva pentru care viata unui animal nu valoreaza absolut nimic - stalcesti un gandac sub papuc, omori un caine, tot aia.

E bataie de joc, e strigator la cer. De ce, cand e nevoie de atata efort ca sa salvezi o viata, altcineva isi permite sa curme una atat de usor?? Traim intr-o lume de rahat, asta e, oricat de politicos as vrea sa formulez.

Trei sugari (19.01.2010)

Sase pui de catel, nascuti marti 19 seara, pe care mama lor nu stie ca i-a nascut pentru ca se afla sub anestezie, nu-i recunoaste si nu are lactatie. Multe persoane puse pe jar, si care fac tot ce le sta in puteri pentru ca cei sase nou-nascuti sa aiba o sansa. Cam asta ar fi povestea pe scurt, si asa au ajuns cei trei la mine, iar ceilalti trei, fratii lor, la Oana, colega mea de la Asociatia Robi.

Acum, cand scriu, cei trei au implinit trei zile. Tocmai au mancat masa de... noapte tarzie. Le-am facut si toaleta, le-am schimbat si sticlele cu apa fierbinte. Satui, s-au potolit, s-au adunat gramada si dorm dusi, in cutia lipita de soba calda.

Prima oara cand am de-a face cu catei sugari. I-am luat in grija de cand aveau abia doua ore, si de trei zile ma tot uit la ei, cat de micuti si uratei (sa ma ierte :-) sunt, si totusi cat de bine "construiti", din nastere. Dolofani, cu blanita deasa, ba, daca privesti atent, au pana si mustacioare!

Niste vieti micute, care erau cat pe ce sa nu se nasca, apoi cat pe ce sa nu supravietuiasca. Niste vieti pe care le tin in palme, cu grija si un pic cu frica, pentru ca mi-au fost incredintate si raspunderea e mare...