Negruţul opărit (11.01.2015)

Negruţul opărit, dragul meu drag, a fost în sfârşit adoptat. În stilul cu care ne-a obişnuit, ne-a trimis o scrisoare de la casa lui, la câteva zile de la adopţie:

Bucuresti, 18 ianuarie 2015 Dragilor, 
Să ştiţi că eu sunt bine, voios şi sănătos. Minunea s-a întâmplat: după mai bine de 9 luni petrecute la Fata mea, despre care v-am povestit mai jos, am ajuns şi eu la căsuţa mea, acum o săptămână!
Noua mea familie se compune din doi Oameni care mă iubesc, apoi o pisicuţă şi încă un motan, cu care mă împac foarte bine, şi un Pui de Om pe care - aşa am stabilit cu tovarăşii mei - o să ne străduim să-l învăţăm să miaune. E şi el destul de cuminţel şi ştie să ne mângâie frumos.
Aşa că toate sunt bune. Când am plecat, Fata mea mi-a spus că, dacă n-o să-mi fie bine, mă ia înapoi şi nu mă mai dă nimănui, dar n-o să fie cazul. Îmi place noua mea familie şi mă simt bine în blăniţa mea.
Vă mai scriu când mai am răgaz,
Toate bune,
Negruţ

 https://www.facebook.com/media/set/?set=a.722485184489830.1073742282.376586535746365

Papi (15.04.2014)

Pe Papi am cunoscut-o în mai 2009, când am devenit voluntar al Asociaţiei Robi şi am început să merg şi eu să ajut la adăpostul de câini. Avea vreo câţiva ani, nu prea mulţi, dar nimeni nu mai ţinea minte câţi. Stătea în afara ţarcurilor, nu ca ceilalţi căţei, pentru că nu-i plăcea în ţarc şi mereu sărea gardurile din sârmă, înalte de 2 metri. Când ne-am cunoscut, era foarte, foarte sperioasă şi, deşi dădea din codiţă când i se acorda atenţie, nu se lăsa deloc atinsă. Nu muşca, nu mârâia, ci fugea mai încolo, să n-o ajungi. Nu mi-a plăcut în mod special de la început (oricât de ciudat ar părea, nu mă omor după câini, sunt gălăgioşi, lasă bale şi miros urât, iar de cei necunoscuţi mi-e frică) şi nici nu mi-am pus în minte s-o socializez. Oricum, la dresat câini nu mă pricep. 

Şi totuşi, cumva, după un an şi patru luni de când ne ştiam, a stat la mângîiat. Mi-a spus că-i place, şi că ar mai vrea. În următorii trei ani şi jumătate am făcut tot ce-am putut să merg pe la adăpost măcar o dată pe săptămână. Pentru Papi. Pe caniculă, sau ploaie torenţială, sau noroi până glezne, sau viscol, sau ger de -15 grade sau bălţi până la genunchi, reci, de zăpadă topită. 

 

Rar, rar de tot s-a întâmplat să nu pot ajunge două sau trei săptămâni la rând. Aveam grijă să-i duc mereu bunătăţi, măcar un pic (mâncare gătită, pâine muiată prin oalele mamei, dar fără cartofi, că ăia nu-i plăceau, iar iarna i-o duceam încălzită), dacă dădeam altor căţei conservă neapărat îi păstram şi ei o lingură-două şi-i strecuram în coteţ (ştia că-i dădeam să mănânce înăuntru, şi stăteam la gura coteţului pănă termina, să nu-i halească alt căţel bunătăţile). 

Când era furtună sau viscol nu dormeam noaptea, mă gândeam la cât de speriată o fi sau cum îi îngheaţă sufletul acolo, în câmp. Pe drum, de când începea să se zărească adăpostul şi până ne apropiam, stăteam cu inima cât un purice, dacă nu apare? dacă o fi păţit ceva? - şi pe urmă, când o vedeam că vine în întâmpinarea maşinii, ţopăind, nu ştiu care dintre noi se bucura mai tare. Coboram repede şi-mi sărea pe piept, şi eu o strângeam în braţe şi-i spuneam cât de frumoasă e, cât de dor mi-a fost de ea şi cât o iubesc. 

În ziua în care am aflat că au fost vânători pe lângă adăpost şi, de plictiseală, au tras în câinii liberi din jur şi ne-au omorât unul, am lăsat totul baltă şi am zburat până acolo, să văd dacă n-a păţit ceva, şi să încerc s-o bag într-un ţarc (altcineva n-ar fi putut), să n-o împuşte şi pe ea. 

La fel am lăsat totul baltă şi am mers într-un suflet la adpăost şi când mi-au zis colegii că n-o găsesc, cu altă ocazie. Stătea ascunsă într-un tufiş şi nu răspundea, o bătuseră alţi câini şi era muşcată rău. Când am strigat-o eu s-a ridicat, şi aşa am găsit-o unde era ascunsă. Am dus-o la cusut, am stat cu ea în braţe tot drumul, în maşină. 

Altădată a primit tratament pentru dirofilaria, laolaltă cu toţi căţeii din adăpost, şi i-a fost foarte rău vreo două zile, iar eu n-am dormit de grija ei. 

Când a început hingheriada, în septembrie 2013, iarăşi am avut nopţi cu gânduri negre şi cu frică. 

În vreo trei rânduri, mai grave, am vrut s-o iau acasă, dar mi-am tot zis că eu n-am curte de ţinut căţei (n-aş fi putut s-o iau doar pe ea şi să-l las în adăpost pe Clu, prietenul ei matusalemic şi schilod), m-am gândit că au să comenteze vecinii, că ei n-o să-i placă închisă într-un spaţiu mic şi cu ciment pe jos, după ce trăise în libertate, cu kilometri de câmpuri verzi în jur, şi tot aşa.

Dragostea mea pentru Papi n-a fost una senină. Mereu, dar absolut mereu, a plutit deasupra teama că, într-o zi, n-am s-o mai găsesc. 

În mod cu totul neaşteptat, o familie din Germania, care mai avea un căţel salvat nu ştiu de pe unde, a văzut-o pe un site şi s-a hotărât s-o adopte. Le-am scris oamenilor şi, până n-am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să mă asigur că sunt oameni responsabili şi că înţeleg că vor adopta un câine timid si sperios, care a trăit toată viaţa în câmp, fără prea mare socializare şi fără să fi văzut vreodată cum arată o casă de om,  n-am fost de acord să plece.

A plecat pe 15 aprilie. E încă destul de timidă, dar a prins repede rostul lucrurilor. E cuminte şi nu creează probleme. Se înţelege bine cu fratele ei căţel. Oamenii o iubesc, îi iubeşte şi ea. În vacanţa de vară au fost la mare, în Croaţia. Papi a fost la mare!!! I-a plăcut mult să se bălăcească în apă. 

A trebuit să ajungă la vârsta de 8 ani, petrecuţi într-un adăpost mizer (pentru că aşa e, cu toate eforturile noastre) ca să aibă parte de viaţa pe care orice animal de companie merită s-o aibă. Nu ştiu dacă mă mai ţine minte, sper că nu, pentru că n-are cum să înţeleagă de ce n-am mai venit la ea. Ar trebui să fiu în al nouălea cer de bucurie pentru norocul ei, dar eu mă simt ca un om care şi-a abandonat copilul, şi care nici măcar atâta lucru n-a fost în stare să facă pentru el, să-i ofere un cămin. Nu mi-a trecut în opt luni şi jumătate. Şi de tot atâta timp n-am mai putut merge în adăpost. Nu pot să ajung acolo şi să-i văd coteţul, gol.

Pupi (26.02.2014)

Am prins curaj, văzând de la Veve că pisicuţele cu blana semilungă au căutare şi, când mi-a ieşit în cale una aşa, în drum spre adăpost, la poarta unora care n-au nici cea mai mică grijă de animalele din ograda lor, am săltat-o fără nici cea mai mică mustrare de cuget. Era atât de lihnită de foame că se strecura printre picioarele haitei de câini pe care-i hrăneam noi în mijlocul drumului, ca să apuce şi ea nişte boabe. În mod sigur dacă nu atunci, oricum nu după multă vreme avea să sfârşească mâncată de câini, cum se întâmplă în general cu pisicile din gospodăria aia. Am luat-o uşurel pe sub burtă, am băgat-o în haină (mare noroc că era pisică blândă), am intrat repede în maşină şi pe-aici ţi-e drumul.

Cam 4 luni, frumoasă, blănoasă, uşoară ca un fulg şi pupăcioasă ceva ce n-am mai văzut. Mie nu-mi place deloc să mă pupe animalele, nici măcar ale mele, dar asta mică, şmechera, cerea în braţe şi, când se vedea sus, mă lua cu lăbuţele pe după gât, îşi băga boticul sub bărbia mea, ofta şi rămânea acolo, torcând, lipită de sufletul meu, şi mă topea :-))

După vreo trei luni, a devenit surioara lui Amélie, altă pisicuţă adoptată de la mine în octombrie 2013 (Observ acum că Amélie n-are postare aici, pe blog. I-am zis aşa de la Amelia Earhart, a fost o pisicuţă aviatoare ca atâtea altele (Tavi Aviatorul, Henri Coa(n)dă alias Mitts, Antoine (de Saint-Exupéry) care au zburat de pe terasa unei vecine nesimţite, şi pe care am salvat-o din iedera de pe pereţii casei, noroc cu un vecin cu scară lungă...)

Amélie s-a înţeles bine cu Pupi din prima, aşa că de data asta a fost cu noroc. Mai avuseserăm o încercare, eşuată, de a i-l aduce ca frăţior pe Sonerie, şi nu l-a suportat deloc.

Fetele:

Ţopăilă fost Necăjilă, Spotty fost abandonat şi Zâna lor bună (24.01.2014)

Despre Ţopăilă nici n-am apucat să scriu la timp. Pe 14 iunie 2013 cineva m-a sunat şi mi-a spus că în spatele unui bloc înalt zace într-o groapă o pisică rănită, cu botul plin de sânge, cel mai probabil căzută de la vreun geam. M-am dus să caut. Am găsit un motănel tânăr, bine îngrijit, în stare de şoc de la durere şi speriat de moarte. Căzuse probabil de câteva ore bune, pentru că era ud de ploaie şi în blană avea deja ouă de muscă cu duiumul. Daca nu-l observa persoana care m-a sunat şi dacă eu nu-l găseam, îl mâncau viermii.

Ca s-o scurtez: Stăpânii nu l-au mai vrut înapoi. A avut o fractură de femur şi una la un cot. A fost operat, cu tijă la femur. A stat vreo lună internat la cabinet (timp în care l-am vizitat cât de des am putut, mereu cu cărniţă proaspătă de vită şi-o vorbă bună), până n-a mai suportat claustrarea şi am hotărât să-l iau eu acasă. Era foarte sperios, şi abia după o vreme m-a lăsat să pun mâna pe el şi să-l mângăi, dar moderat. Cât a stat la mine, luni bune, n-am reuşit să-l ridic în braţe şi nici să-i tai unghiile, dar tânjea totuşi după mângâieri şi torcea când îl alintam. Aveam senzaţia că înainte să ajungă la mine nu-l mai mângâiase nimeni, niciodată, şi că nu ştia cum e să-l iubească cineva. 

Povestea lui e aici. La început l-a chemat Necăjilă:

 https://www.facebook.com/media/set/?set=a.502655883139429.1073741976.376586535746365&type=3

Spotty e fratele lui Charlie, din povestea de aici. Pe el am reuşit să-l recuperez destul de repede după ce am aflat că adoptatoarea l-a abandonat. În urma ameninţărilor mele idioata s-a mobilizat, l-a căutat şi l-a găsit pe străzi şi m-am dus în zbor să-l iau înapoi. Era slinos, plin de urme de bătăi cu alţi motani şi învăţase, când se pregătea să doarmă, să scurme în jur, cum ar fi făcut într-un maldăr de frunze, ca să-şi facă culcuş. Nici una din pisicile mele crescute în casă nu face aşa. La început a fost nervos şi debusolat, i-a luat câteva săptămâni bune să fie din nou motanul vesel şi vorbăreţ pe care îl ştiam eu. 

Aşa era când am ajuns înapoi cu el acasă:

 

Un motan cu blană lungă, dar sperios şi şontorog, plus un motan alb cu negru fără fasoane, maidanez sadea. Cine să-i adopte? Nimeni... 

Când aproape că nici nu mai speram, mi-a scris Ancuţa. O mişcase mult povestea lui Necăjilă şi se gândea să-l adopte. Am stat mult de vorbă, i-am explicat despre personalitatea şi nevoile lui şi am insistat mult, mult, asupra faptului că n-avea să-i fie bine motanului dacă era singur. Ideal era să mai aibă un tovarăş. Ancuţa n-a zis da, dar n-a zis nici nu, s-a gândit bine şi în cele din urmă, s-a hotărât să mai adopte un pisic, oricare, tot dintre ai mei, cu care Necăjilă/Ţopăilă se înţelegea bine. Ne-a vizitat, iar Spotty vorbăreţul a făcut ce-a făcut şi a cucerit-o.

Ancuţa a făcut minuni cu Ţop, băiatul nu mai are nici o teamă, stă în braţe, stă la mângâiat, stă să i se taie gheruţele, cerşeşte afecţiune şi primeşte pe măsură. De câte ori mă conversez cu Ancuţa şi-mi trimite poze cu motanii, sunt în al nouălea cer :-)

Grăsanii, la casa lor:

Veve (09.11.2013)

Am tot mers să-l caut pe Charlie, unul din cei doi motani daţi spre adopţie şi lăsaţi pe afară, de izbelişte, de cretina de adoptatoare, când s-a mutat. Tot colindând un cartier întreg, şi am numărat cel puţin 10 pui de pisică, de 3-4 luni, pe maidane şi prin curtea Spitalului Municipal. I-aş fi luat pe toţi, mai ales când, într-o zi, am văzut unul stâlcit de o maşină în mijlocul drumului, după ce cu o seară înainte se juca cu fraţii lui într-o curte semipărăsită. Dar unde să-i mai bag? Am casa plină de pisoi, iar cei care arată cu totul şi cu totul obişnuit, cum sunt cei mai mulţi, aproape ca n-au nici o şansă de adopţie. Îî vedeam, întorceam privirea în altă parte şi mergeam mai departe, tot căutându-l pe Charlie. 

Într-o seară am ochit însă, pe un gard, o pisicuţă mică, tigrată şi cu blăniţa lungă. Blăniţa lungă are căutare, că deh, mai seamănă a pisică de rasă. Cine nu şi-ar dori o norvegiană de pădure, fie ea şi de Bucureşti? Am momit-o cu pliculeţ, am apucat-o uşurel de ceafă, am băgat-o în transportor şi am plecat cu ea acasă. 

Factorul de decizie, norocul ei şi ghinionul celorlalţi pisoi amărâţi, din care nu ştiu câţi au reuşit să treacă iarna: "aspectul comercial", cum i se zice. Pisicile frumoase se adoptă, pisicile obişnuite, nu. 

I-am spus Veve, fiindcă arăta ca o veveriţă mică, îşi purta mereu codiţa vâlvoi ca pe un stindard, mândră nevoie mare. După vreo lună a ajuns la casa ei. 

Scrisoare catre o (fosta) adoptatoare (07.11.2013)

Draga Diana,

Daca-ti spune cineva ca esti o persoana responsabila si cu capul pe umeri, sa nu crezi. Te minte.

Pe la jumatatea lui aprilie i-ai adoptat de la mine pe Charlie si Spotty . Au fost doi pisoi aruncati intr-un parc la numai o zi de la nastere. I-am crescut cu biberonul, din 3 in 3 ore, ma trezeam si noaptea sa-i hranesc. Charlie a avut mari probleme neurologice la inceput, nu-si putea tine deloc echilibrul si am crezut ca nu va fi functional, insa l-am ingrijit atent si, in cele din urma, a ramas un pisoi cu handicap, dar nu unul sever. Ar fi putut avea o viata lunga si fericita intr-un apartament. 

Pe la jumatatea lui aprilie ti i-am dat spre adoptie, pe amandoi. M-am bucurat enorm ca-i vrea cineva impreuna, pentru ca Charlie era foarte atasat de fratele lui. Am discutat atunci mult, m-ai asigurat ca poti avea grija de amandoi, ai parut ca intelegi cand iti spuneam ce responsabilitati ai. La inceputul lunii mai am venit si ti-am pus cu mana mea plase la geamuri, ca sa fiu linistita ca nu-ti scapa pisoii afara. Ti-am spus inca o data ca, daca li se intampla ceva, orice, sau daca nu te mai descurci cu ei, vreau sa ma suni urgent, iar eu am sa te ajut. Ti-am spus si de ce pisoii nu trebuie lasati de capul lor pe afara. Intai te-ai mirat, dar ai parut ca intelegi, si, ce e mai rau, ai reusit sa ma pacalesti si pe mine.

Ti-am mai scris la un moment dat si n-ai raspuns. M-am gandit ca poate esti in vacanta. Dupa un timp am vrut sa te sun, insa de fiecare data a intervenit ceva si n-am mai apucat. 

Astazi mi-ai scris sa te sun urgent, pentru ca te-ai mutat, l-ai lasat pe Spotty in urma, la casa veche ("dar se descurca, e obisnuit sa stea afara" - !!!, si ai vrea sa-l tin eu pana te lamuresti daca il poti lua sau nu cu tine in noua casa. Ai adaugat, in treacat, ca Charlie a disparut de mai multa vreme. De cand? Nici nu-ti mai aduci aminte, poate o luna sau mai mult. 

N-ai inteles de ce m-am infuriat, pentru ca, mi-ai spus, iubesti pisicile si le-ai ingrijit, dar daca a disparut, ce era sa faci. 

Pai, inainte de toate, ar fi trebuit sa n-aiba cum sa dispara. 

Apoi, in clipa in care ti-ai dat seama ca a disparut, trebuia sa ma suni, asa cum ti-am spus sa faci. 

Spui ca l-ai cautat, dar ma indoiesc. In orice caz, l-ai cautat de mantuiala, nu i-ai pus anunturi in cartier si nici nu cred ca ti-a luat mult pana sa renunti. Pentru ca, nu-i asa, daca a disparut, ce sa-i mai faci. 

Am lasat toate balta si am stabilit sa ne intalnim in dupa-amiaza asta, la casa ta veche, ca sa-l cautam pe Spotty, pentru ca la tine ar fi venit usor. Eu m-am dus acolo, dar tu n-ai aparut si nici n-ai mai raspuns la telefon. 

I-am intalnit in schimb pe vecinii tai, inclusiv pe baiatul care s-a mutat in locul tau de mai bine de doua saptamani. Asa am aflat si de cand sta Spotty mai mult pe strazi. Nu stiu daca stii, uneori mai vine la usa apartamentului vostru si miauna jalnic, cersind sa fie lasat inauntru. Baietii ii mai deschid usa, poate mai mult ca sa nu le mai miaune in cap. 

Am sa merg acolo zi de zi, pana il intalnesc si-l pot lua acasa. I-am rugat si pe vreo patru dintre vecini sa ma sune daca-l vad, iar eu am sa alerg cat de repede pot. Inapoi nu ti-l mai dau. 

Ce-mi pare rau este ca niciodata n-ai sa intelegi cum s-a simtit Charlie cand a ramas pe strazi, cat de frica i-a fost si prin ce-a trecut pana a crapat, cine stie pe unde. 

Bineinteles, de vina sunt eu, care deja stiu atat de bine cati cretini exista pe lumea asta si vor sa adopte animale. Nu stiu cum de nu mi-am dat seama ca esti iresponsabila. Dar si tu ai jucat teatru bine. 

In orice caz, ca sa n-o mai lungim, Charlie nu mai este, iar Spotty a ajuns pe strazi, din vina mea. 

Iar tu, nu-ti mai lua animale. Nu le faci un bine. 

Andreea

==========
UPDATE 10.11.2013
Spotty a fost luat de pe strazi si e din nou in grija mea. Nu mai e alb cu negru ci gri cu negru, cu pete de motorina si pamant uscat in blana, cu urdori la ochi, purici si urme de zgarieturi. Charlie e inca disparut, iar eu am sa rascolesc inca multa vreme de acum incolo cartierul ala, incercand sa-l gasesc.

Fumi, adoptat si returnat (30.04.2013)

Acum exact doua saptamani l-am dat spre adoptie pe Fumi, un motan de 9 luni, unei tipe de 40 si ceva de ani, cu fiica de liceu. Am discutat cat se poate de civilizat, a venit sa ia pisicul in masina de seviciu, un BMW X5 negru cu sofer, ne-am dus impreuna sa-i luam litiera si nisip, a mai avut pisici si zicea ca stie sa se poarte cu ele, fata ei cica iubeste si ea pisicile etc.

In primele zile am vorbit de cateva ori. Mi-a spus ca motanul torcea si venea s-o pupe, dormea cu ea, pe urma dormea si cu fiica ei care era topita dupa el, pe scurt totul era mirific si toata lumea fericita. 

Pe urma, peste alte cateva zile, cica nu mai era la fel de cuminte si mai facea "prostioare", se catara in biblioteca sau scotea florile dintr-o vaza. Acum cateva zile m-a sunat sa ma intrebe daca il pot tine catva zile, pentru ca ele pleaca din Bucuresti, si am zis ca da, dar sa ma anunte cu vreo 2 zile inainte. In seara asta la 8:30 m-a sunat ca mi-l aduce, pentru ca ele pleaca "in seara asta". Dar n-avea transportor, asa ca am insistat sa merg eu sa-l iau. Si pana cand va sta la mine? A, pai nu ni-l mai aduci inapoi, ca nu mai e de suportat. Aha, bine, ma imbrac in clipa asta si vin sa-l iau. 

M-am dus val-vartej. Acolo gasesc pisicul cu ochii mari, ca speriat de bombe, iar cu tipa nu reusesc sa am nici un fel de dialog. Trebuia sa intreb totul de doua ori, pentru ca prima oara zicea "Cum?" si eu mai repetam o data intrebarea (calm si politicos) la care ea raspundea oricum rastit si in doi peri.

N-am reusit sa scot de la ea ce anume prostii a facut motanul.

- A facut de toate.

- Bun, dar ce anume?

- (intepat) Ei, ce mai conteaza. 

- Da, dar spune-mi totusi, ca sa stiu si eu cum se comporta in alta casa decat a mea.

- (tot intepat si cu sprancenele ridicate) Adica ce vrei sa zici, in alta casa decat a ta?

- Vreau sa zic ca timp de doua saptamani a stat la tine, eu nu l-am vazut ce face, si numai tu imi poti spune.

- (rastit) A facut ce fac pisicile, ce sa faca!

- Bun, dar totusi, ce anume s-a intamplat, a stricat ceva? Si-a facut nevoile prin casa?

Intai cu ochii dati peste cap, nu raspunde, pe urma repet intrebarea. Ea, si mai rastita:

- Pai nu vezi litiera aici? (era acolo intr-adevar, si plina de... nevoi mari) De ce trebuie eu sa-ti raspund la chestiile astea?

- Pentru ca trebuie sa stiu cum se comporta, ca sa stiu ce sa le spun viitorilor adoptatori, pentru ca am sa incerc in continuare sa-l dau spre adoptie. 

Si am mai tinut-o asa putin, fara sa reusesc sa scot nimic de la ea. Cand ma pregateam sa-l bag in transportor, l-a impins si ea si mi-a zis "vezi ca zgarie".

Si-a luat geanta pe umar si a iesit cu mine, iar cand m-am oprit jos in usa blocului sa-mi aprind o tigara, m-a intrebat daca de acolo ma descurc, i-am zis ca da, si a plecat mai departe fara sa mai zica macar la revedere. 
Inclin sa cred ca problema n-a fost pisoiul, ci faptul ca s-a plictisit de el, sau poate si-a dat seama ca trebuie bagat in seama prea mult. Oameni buni, adoptia nu e un moft, iar un animal nu e mobila, are initiativa, se plictiseste, vrea companie, lasa par in casa si nu stie sa dea cu aspiratorul singur. Mai bine luati-va acvariu. Sau mai bine nu va mai luati nimic. 
 

Cerere de adoptie (23.05.2012)

Mail primit de Asociatia ROBI. Din pacate, ce-si doreste doamna nu avem pe stoc si tare ne-am dori ca nici o alta pisica sa nu incapa pe mainile ei.

----- Forwarded Message -----

                    Buna ziua,

Va multumesc pentru promptitudinea cu care mi-ati raspuns. Pisicuta seamana f bine (d.p.d.v fizic) cu pisica pe care am avut-o pana de curand si care banuiesc mi-a fost furata.
Eu vreau o pisica cat mai apropiata de cea pe care am avut-o, mai exact sa fie independenta, sa stea ziua sa se joace in fata blocului (si tot in gradina din fata sa-si "amenajeze" toaleta - sub nicio forma nu accept litiera in casa - in schimb "accidentele" le pot tolera), iar dupa-amiaza (sau cand se plictiseste de joaca) sa o iau in casa, iarna sau cand e vremea nefovorabila va iesi afara doar pentru necesitati fiziologice.Ma mai intereseaza sa fie descurcareata, sa-i placa mancarea gatita (peste, pui, lactate - fostei mele pisici ii placea mai mult mancarea noastra), ideea e ca nu vreau o pisica sclifosita care sa manance numai graunte pentru animale; as mai vrea sa fie un pic rautacioasa - mi-ar placea sa ma loveasca si sa ma "scuipe" cand o enervez :), sa suporte sa faca baie (sau macar sa nu se tavaleasca prin praf) si daca s-ar putea sa nu fie incredibil de proasta (mai exact s-o invete relativ repede sa impinga usile cu labutele ca sa nu depinda in permanenta de altcineva).
Altceva ce mi-as mai dori ar fi sa nu aiba purici sau vreo boala transmisibila omului.
 Dumneavoastra cunoasteti mai bine personalitatile pisicilor pe care le aveti spre adoptie, iar daca aveti "vreun exemplar" care corespunde profilului meu va rog sa ma indrumati sprea el.

Update Nina, Clara si Mateo (15.04.2012)

Pana la urma, trei dintre cei sapte magnifici au ramas la mine sa-i cresc. Nina Fandocita, Clara si Mateo. 

M-a ajutat mult si Noelușul, nelipsit la fiecare masa a lor. Ne supraveghea, lua atitudine daca i se parea ca n-am suficienta grija de ei - de exemplu, un pisoi lasat singur sus pe fotoliu poate cadea, si atunci Noelușul trebuie sa urce in fotoliu si sa se aseze la margine, ca un munte de netrecut pentru prichindel - ii spala, ii lasa sa misune peste el, ii lasa sa-i adoarma in blana. Totul cu un aer de batran intelept, cu ochii pe jumatate inchisi si torcand incetisor. 

 

Pe urma, cand au crescut mai maricei, a fost numai bun de calarit...

O fi crescut Clara, dar tot nu invatase inca sa se spele bine...

Si Nina a crescut, iar la varsta de doua luni a fost adoptata. 

La fel si Mateo, adoptat chiar cu vreo saptamana inaintea Ninei.

  

A ramas la mine doar Clara, un fel de viezure mic in continua miscare, si care innebuneste de cap pe toata lumea, inclusiv pe mine. Dulce, smechera si cu tupeu, da ochii peste cap, ofteaza si vrea in brate "numai cinci minute". :-D

Dar asta nu e tot, pentru ca la o zi dupa ce-am ramas cu doar UN pisoi in foster... am mai primit trei sugari.

Tavi, Mitts si Benni - adoptati! (12.02.2012)

Tavi, Mitts si Benni au fost adoptati. 

Tăviță Mic are o surioara mai mica si dracoasa, Yumi, cu care a ajuns sa se inteleaga bine... asta dupa ce ea a trecut peste ofensa de a-i fi fost ocupat patutul nou si moale :-D

Mițulică e singur, dar rasfatat tare, noii parinti sunt topiti dupa el, iar el... e smecher rau. 

Benni s-a descurcat si el, pe langa o pisa mai batraioara si cu tabieturi. O alearga si o ajuta sa fie in forma. Are grija si de dieta ei - ea, care refuza scarbita mancarea umeda, vine acum si-i mananca lui din farfurie. Pai cum, doar n-o sa ramana ea de fraiera... :-)

Daca nu scriu suficient de des, pierd sirul... (14.12.2010)

Pe Otto, motanelul cel negru si fricos, gasit la motorul unei masini in mers, vi l-am prezentat pe scurt cand l-am adus la mine, dar de atunci nu v-am mai spus nimic despre el! Ei bine, a avut incredere in mine si, cu rabdare, a devenit Otto cel Viteaz. Apoi, pe 30 octombrie, la mai bine de o luna de cand venise la mine, a fost adoptat de cineva... de care s-a si indragostit! Nici nu va pot spune cat de mult ma bucur pentru el.

Sper ca, de Craciun, sa pot sta cu laptopul la gura sobei si sa scriu pe indelete despre Otto. E un motanel tare bun si merita sa-i fie povestea cunoscuta.

Izzy (Izuca :-), despre care scriam tot aici, a fost adoptata o data, apoi returnata dupa vreo doua saptamani pentru ca fetita familiei avea o alergie serioasa la parul de pisica, de care nu stiusera pana atunci. Tristete mare si pentru fetita, si pentru Izzy, care se obisnuise acolo si-i placea. A mai stat la mine inca vreo luna si jumatate, timp in care s-a facut o dracoasa si jumatate, smechera si tupeista... exact asa cum ii sta bine unei pisicute :-D
Izuca a fost adoptata impreuna cu Lucy, cu care se intelegea foaaarte bine la mine, si ea dracoasa mica, dar totusi mai potolita :-)
Am poze cu ele de la noua lor casa. O duc excelent, din cate puteti vedea :-)

Izuca la vanatoare:

"Am o multime de treaba de facut"

"-E patul meu! - Ba-i al meu!"

Dintre cei trei "patrioti" mici, prinsi pe 17 octombrie, pe Sachi am dat-o spre adoptie aproape imediat, pe 23 octombrie. Cu Soko si Kuni am ramas aproape doua luni (gazduiti o vreme si de Raluca, colega mea de la Robi), pana zilele trecute: Soko a fost adoptata pe 8 decembrie, iar Kuni ieri, pe 13. Pe amandoi ii asteapta acasa companie felina: Soko are o surioara putin mai mica decat ea, cu care deja se impaca foarte bine, dorm si se spala impreuna, iar Kuni are o matusica pisa de 6 ani, inca nu foarte incantata de tanarul nou-venit... dar Kuni mi-a promis solemn c-o sa fie cumintel si n-o s-o necajeasca prea mult... macar la inceput :-D

In seara asta am in casa doar trei pisici, cele doua ale mele si Oluf, fratele mai mare si salbatic al micilor "patrioti". Insa doar in seara asta :-D Maine o iau, pentru scurta vreme, pe Themis, pisicuta salvata de colegele mele de pe sinele de metrou. Cred ca Oluf o sa se bucure, i-a placut sa se alerge si cu ceilalti mici care mi-au mai trecut prin casa. Va avea si el postarea lui, ca si Otto, cand am sa-mi fac timp.

Asa... si, pe langa pisicile de mai sus, ar trebui sa va mai spun despre porumbei. Pe langa cel gasit in august, crescut de pui, vindecat de variola si care tot se incapataneaza sa nu zboare, asa ca e scos in curte ca un catel cateva ore pe zi cand e vreme buna, m-am mai pricopsit cu unul, acum vreo doua saptamani. Il tin separat de celalalt, pentru ca banuim ca are paramixoviroza. De cand l-am preluat mi-a spus doctorul ca "nu rezista mult". Insa, din cate vad eu, de doua saptamani nici n-a murit, nici nu s-a facut mai bine. Nu reuseste sa se hraneasca singur si trebuie sa-i dau eu de mancare (+ vitamine), macar de doua ori pe zi.
Cam asa se manifesta:

Exact ce-mi lipsea...

Broomstick a fost adoptata (28.08.2010)

Am dat-o astazi spre adoptie pe Broomstick.

Minunea nu s-a intamplat, am dat-o spre adoptie singura, si nu cum mi-am dorit atat de mult, adica impreuna cu Midnight, motanelul cu care se intelegea atat de bine.
Nu reusesc sa ma bucur. Am un puternic sentiment de dezamagire, pentru ca n-am fost in stare sa-l conving pe adoptator - tanar, necunoscator in ale pisicilor si speriat de ideea de a avea dintr-odata DOUA pisici, cand pana azi nu avusese nici una - ca le-ar fi fost mult mai bine impreuna, sa-si tina companie cat cei ai casei sunt plecati la serviciu, zi de zi, timp de 15-20 de ani cat traieste o pisica... N-a fost chip, si eu nu mai puteam astepta la nesfarsit sa apara adoptatorul intelegator, calare pe un cal alb, gata sa ia doua pisici, pentru binele LOR si nu pentru confortul si amuzamentul LUI.
Sper sa fie pisicuta desteapta, sa-si ia repede in stapanire casa si sa nu duca prea mult dorul lui Midnight si a celorlalte trei pisici cu care a stat impreuna timp de mai bine de doua luni, la mine.
Acum Midnight miauna si o cauta prin casa.

Postarea asta o sa aiba si tag-ul "frustrari in scris", nu ma pot abtine.
Cred ca am nevoie de o vacanta mai mult decat imi dau seama...

Am stat toata seara si m-am gandit... mi-ar fi mult mai simplu si m-as consuma mult mai putin dac-as putea sa ma ghidez dupa principiul ca "oricum le e mai bine decat pe strada". Asa n-as mai tine o pisica si cate doua luni si nu m-as mai intrista ca nu i-am gasit un adoptator care sa se ridice la standardele mele. As avea si rata adoptiilor mult mai mare, asta insemnand ca salvez de pe strada mai multe pisici... N-ar mai fi una la doua luni, ci N pe luna... oare de ce nu procedez asa??

Un weekend cu adoptii (14.06.2010)

Vineri 11 iunie a plecat spre noua lui casuta Rick, cazat initial de mine si apoi de Adina. Acum are o curte numai a lui si un bunic iubitor, care o sa-si petreaca mult timp cu el, o sa-l alinte si o sa-i povesteasca multe... :-)

Inainte de plecare, mi-a facut o scurta vizita si a mai tras o tura de joaca :-)

Sambata au fost adoptate Ufi si Ozana (intre timp, cu nume mai "serioase", Sooki si Sophie), cele doua surioare negre din seria ozn-ului cu pisoi, aflate in ultimele doua saptamani in grija Silviei.
Luni a plecat spre noua ei casuta si Birmi, tot din seria celor 4. Aici, siesta, cu cateva zile in urma :-)

A mai ramas in grija mea doar Nick, dracusorul negru si mic.

N-a avut timp sa se simta singur fara surioarele lui, pentru ca, luni seara, nu stiu cum se face, a aparut un nou tovaras de joaca... :-D

Noutati despre Sclifosici si Miaunici (02.05.2010)

Sclifosici si Miaunici au stat la mine cam sase saptamani. Mi-a facut mare placere sa le vad crescand sub ochii mei si mi-e deja dor de ele. Au fost adoptate, Sclifosici pe 23 aprilie si Miaunici ieri, pe 1 mai. Despre Miaunici inca n-am vesti, dar Sclifosici, pe care acum o cheama Mika, are cei mai buni parinti din lume si o surioara mai mare si mai inteleapta, Coca. Spre marea mea bucurie, imi trimit vesti si poze noi din doua in doua zile :-))

Sclifosici, acum Mika, la noua ei casuta: n-are nici o grija :-)

(foto: Cosmin)

Impreuna cu surioara Coca:

(foto: Cosmin)

Si Miaunici, cu cateva zile inainte de plecare:

Mini si Ti-Gri au fost adoptati (15.01.2009)

Dupa o luna intreaga petrecuta la mine dupa soba :-), Mini si Ti-Gri, cei doi pisoi salvati din frig, au fost adoptati.

Mai intai Ti-Gri, pe 11 ianuarie, apoi Mini, pe 15. Am convingerea ca si-au gasit familiile potrivite, care se vor purta frumos cu ei si-i vor iubi, asa cum merita din plin.

Primele fotografii, primite imediat dupa adoptie:

Ti-Gri, foarte in elementul lui :-D

 (motanelul negru este noul lui frate mai mare si tovaras de joaca)


si Mini, parca un pic timida:

(nici ea nu e singura, in casa mai sunt un motan batranel si bland, si doua cateluse care, pare-se iubesc pisicile!)

Noua "mama" a lui Mini este chiar prima persoana care a contactat Asociatia Robi, cand am pus povestea celor doi pisoi pe site, pe 19 decembrie, spunand ca e hotarata s-o adopte pe Mini. De atunci mi-a tot scris, o data la cateva zile, si mi-a cerut vesti despre ea, urmarindu-i evolutia cot la cot cu mine. Trebuie sa va spun ca Mini, pana a plecat de la mine, s-a refacut intr-o foarte mare masura. Nici acum nu merge chiar cu gratia caracteristica unei pisicute, dar piciorusele o poarta, tropa-trop, unde vrea ea. Are mari sanse sa-si revina complet cu timpul, ducand o viata normala, cu hrana destula si ceva vitamine, cat e in crestere.

Pe "tatal" lui Ti-Gri l-am cunoscut abia in ziua adoptiei. Lucrurile s-au petrecut foarte repede, am avut o discutie telefonica si mi s-a parut o persoana potrivita si responsabila, care stia cum sa trateze un pisoi (mai avand unul, un pic mai mare). Am murit de placere cand mi-a trimis un email + fotografii a doua zi. Printre altele, spunea: "iar azi dimineata am intarziat la serviciu tot uitandu-ma la cei doi cum se joaca". L-am inteles perfect, si pe mine ma uita Dumnezeu asa :-)

Le urez pisoilor si noilor parinti sa se bucure unii de alti inca multi, multi ani de acum incolo.

Thomas (1.12.2009)

Un motanel norocos, salvat din frigul iernii si adoptat foarte repede. In perioada de "tranzit" a locuit la mine, spre disperarea pisoilor mei, care inca n-o uitasera pe Pussy si-l priveau cu maaare neincredere, avand senzatia (din experienta lor :-) ca tot ce e portocaliu creeaza probleme :-D

Ne-am ocupat serios de socializare, pentru ca Thomas era complet neobisnuit cu lumea "domestica" si era foarte, foarte timid... de parca nu era sigur ca toate minunatiile din jur, castronelul plin cu mancare si locul cald de langa soba, i se cuveneau si lui. In prima zi a stat numai pe sub fotolii, cu o expresie care parea ca-si cere scuze ca deranjeaza. I-am vorbit mult si frumos, l-am laudat, i-am mangaiat si para-mangaiat pe ai mei cat mai vizibil, ca sa priceapa si el ca n-am sa-l mananc de viu... seara l-am luat in dormitor, si a dormit iepureste, dar nu pe sub mobile, ci in coltul cel mai indeparat al patului. Progres! 1 la 0 pentru Andreea, si Thomas nici nu banuieste :-)

In urmatoarele zile n-a mai stat ascuns, dar nici nu reuseam sa pun mana pe el decat cu greu. Se ferea cu codita intre picioare, de-mi era si mila... Am insistat totusi, cu blandete, si am descoperit ca domnului ii place sa fie mangaiat si toarce!!! Totul era sa-l prind... Incet-incet i-a trecut teama, se lasa atins si noaptea incepuse sa vina din proprie initiativa sub plapuma, unde se facea ghem si torcea :-)

Thomas e acum cu noua sa familie, si, din cate mi-au spus, e un "motanel obisnuit". Asa si trebuie...

Pussy Terorista (05.11.2009)

Dracu' gol... ascuns bine intr-un ghemotoc de blanita portocalie. O domnisoara pe cat de mica, pe atat de incapatanata si cu pareri proprii, bine inradacinate.

A reusit sa-i puna la respect pe pisoii mei, Chiţi si Tibi, cu cateva luni mai mari ca ea... daca Pussy vroia sa manance, maraia feroce si manca in acelasi timp din toate TREI farfurioarele (puse special ca sa nu fie certuri), iar ai mei stateau respectuosi la un metru in spatele ei :-))

Lasand la o parte ca ne fugarea prin casa (inclusiv pe mine!) si tot timpul dadea cu gherutele...

... asta vreme de vreo trei zile. Dupa care s-a prins ca nu e chiaaaar atat de rau sa te mangaie cineva pe sub barbita si pe burtica, si nici sa dormi la caldura, sub patura, mai ales cand deja stii ca "ai casei" nu prea au voie in dormitor.... am inceput s-o aud si torcand, ne jucam si nu mai zgaria, ce mai, se daduse pe brazda...

A stat la mine vreme de o saptamana, apoi a plecat spre noua ei casuta, si am auzit ca s-a adaptat bine si, culmea, e chiar cuminte!