Castele din carti de joc

Suntem ipocriti.
Si ne place.
Construim castele din carti de joc si apoi ne plangem ca se naruie.
Setam teluri inalte pe care nu le urmam deviati de promisiuni goale si apoi dezbatem indelung si suculent "neputinta" si "nedreptatea".
Afirmam democratia cand tot ceea ce vrem este sa renuntam la drepturile noastre.
Uitam cat de greu am castigat un drept esential in graba de a demonstra cat de "responsabili" suntem.
Ne strigam convingerile si credinta in gura mare cand, de fapt incalcam toate principiile de baza ale religiei pe care pretindem ca o practicam.
Propovaduim  "distantarea" si grija pentru ceilalti dar uitam sa le aplicam si in cazul nostru.
Ne place sa credem ca suntem profunzi. Ne place sa credem ca suntem buni, mesageri ai unei Atlantide redescoperite in citatele de pe Facebook.
Ne cream o realitate de zambete si fericire postata cu grija pe Instastory si urmarim avizi numarul de like-uri ca sa umplem golul din noi.
Ne plangem de lipsa socializarii si cand ne intalnim suntem cu ochii in smartphone-uri urmarind  "stirile" altora si mai putin noutatile celor cu care ne-am intalnit.
Suntem ipocriti.
Credem ca e mai interesant sa pretindem decat sa fim noi. Ne straduim sa ne integram ipocrit intr-un tipar mai ipocrit decat noi cand ar fi atat de simplu sa ne oprim.
Sa ne oprim si sa ne intoarcem catre noi cei care suntem. Cu defecte si angoase, cu zgarieturile vietii pe obraz si juliturile cazaturilor in genunchi, cu convingerile noastre nediplomate si bucuriile marunte ale rasariturilor.
Sigur ca oprirea ar tulbura matrix-ul in care evoluam. Si matrix-ului nu ii plac intreruperile. O parte dintre "prietenii" de conjuctura de care suntem inconjurati ne-ar ocoli ca poate dezipocrizarea este contagioasa si, cu siguranta, nu iti aduce like-uri.
Dar, poate ca vom incepe sa ne placa de noi. Sa nu mai simtim nevoia de a le arata celorlati ceea ce credem ca vor sa vada, ceea ce ne-a invatat societatea ca trebuie sa parem a fi.
Sa ne scoatem si ultima masca a pretinsului " the real me" si sa ne surprindem si pe noi cu realul dezgolit de temeri si orgolii.
Si s-ar putea sa realizam ca viata are valente neobisnuite si ca dincolo de masa care evolueaza in fluxul mastilor exista bucurii si tristeti si provocari concrete si colorate in viul unei realitati nesimplificate.
Eliminarea ultimei masti, cea pe care o purtam fata de noi insine este intr-adevar teribila ca smulgerea unui plasture de pe o rana deschisa.
Poate vom avea curaj.
Dar, pana atunci... suntem ipocriti
Construim castele din carti de joc si apoi ne plangem ca se naruie.