Se afișează postările cu eticheta SAR mai gasi si neste iesplicatii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta SAR mai gasi si neste iesplicatii. Afișați toate postările

miercuri, 1 septembrie 2010

n'o mai tzinetzi, bucatzi, cin' pe dreapta, cin' pe stinga !

Scandalul cu organizarea Bucurestiului: o ciorba nesarata si reincalzita
de Sorin Ionita HotNews.ro
Miercuri, 1 septembrie 2010, 10:03 Actualitate | Opinii

Sorin Ionita

"Indiferent cine se va alege primar general al Capitalei, daca actuala impartire de atributii si venituri intre centru si sectoare nu se schimba fundamental, orasul va ramane greu de guvernat. Este nevoie de o lege a capitalei o Constitutie pentru Bucuresti. Desi Capitala este orasul cel mai bogat din tara, asistam la paradoxul ca el este si cel mai putin autonom. Edilul ei general este, dupa lege si atributii, mai slab decat un primar de comuna. Diviziunea puterii intre centru si sectoare, operata imediat dupa 1990, avea initial o noima, dar luptele politice au produs ulterior doar confuzie. Situatia de azi nu corespunde vreunui plan rational, fiind rezultatul intamplator al acestor ciocniri partinice. Interventiile pripite ale guvernelor au produs blocaje institutionale, orasul Bucuresti - si nu vreunul de provincie - fiind de fapt cea mai abuzata municipalitate, prin decizii intempestive venite de sus, care i-au redus autonomia".


Asta scriam intr-un raport SAR inaintea alegerilor locale din 2008 si din pacate diagnosticul nostru pesimist ramane valabil. In raport gasiti o lista detaliata a problemelor: fragmentare financiara (sapte bugete separate), incalecari de atributii pe atributii "suculente" (planuri de urbanism, aprobari de construire sau demolare, politica de dezvoltare in general). Pe scurt, Bucurestiul este cea mai fragmentata si greu de coordonat capitala central-est europeana: un sistem unificat de transport in comun e imposibil atata vreme cat metroul tine de Minister (alt unicat romanesc); un buget consolidat e imposibil atata vreme cat Capitala nu are practic venituri proprii, samd.

Iar puterea si opozitia se intrec in ineptie, nereusind nici macar sa se certe cum trebuie, ca in Occident, cu propuneri de reforma care sa aibe oarece coerenta. Pe de-o parte, Ministerul de Interne circula prin targ un chestionar kilometric, halucinant, in care poporul e intrebat cate in luna si stele: daca e fericit cu actuala organizare, daca i se par ok sectoarele sau nu, etc. Ce relevanta au niste raspunsuri colectate nesistematic la niste intrebari fara noima, fara un context, e clar: nici unul.

Daca Ministerul voia o consultare reala pentru o eventuala reforma a Capitalei, venea intai cu un sumar documentat de probleme - sau, preferabil, contracta un expert extern sa faca asta, ca am dubii ca inhouse e cineva in stare - pentru ca schimbarile nu se fac asa, la instinct, ci ca sa rezolve anume disfunctii precise. Acest raport de probleme (Green Paper) era circulat si dezbatut public, pentru a avea un consens pe diagnostic. Pe baza lui se intocmeau apoi niste scenarii alternative de reforma (White Paper) care de asemenea erau supuse discutiei publice. In acest context se putea face si un sondaj cu intrebari (putine) in punctele-cheie: vreti asa sau pe dincolo, vreti Sectoare mai puternice sau mai slabe, mai multe sau mai putine etc. Astfel, incet, incet, se genera o dezbatere ca lumea si aveam un rezultat. In loc de asta, printr-un artificiu stangace, demn de Cosmanca, se mimeaza consultarea pentru a ni se servi ciorba racita si reincalzita a fostului primar PSD de sector Gherasim, intre timp trecut la PDL.

De partea cealalta, in linia cu care ne-a obisnuit, PNL nu e in stare sa produca altceva decat caragialisme. Adica pe presedintele sau suit, precum Rica Venturiano, pe statuia lui Mihai Bravul si strigand "hidra lui Basescu, jos labele de pe Bucuresti", in timp ce trecatorii se mira cine o fi omul asta si ce l-a apucat asa din senin. Nimic despre problemele reale ale Bucurestiului, amintite mai sus. Nimic despre abuzurile de la sectorul 1, unde colegul sau Chiliman construieste si demoleaza ce vrea el prin zone istorice, sau da contracte fara licitatie pentru salubrizare care costa cat pasajul Basarab. Ridicolul e maxim cand dl. Antonescu cheama chiar pe Sorin Oprescu sa i se alature in protest, ca nu cumva ticalosul de guvern sa ia atributii si resurse de la Sectoare si sa le transfere Primariei Capitalei - adica lui Oprescu! Cat de fraier ar trebui sa fie acesta ca sa se opuna public intaririi propriei institutii?

E limpede ca acesti oameni nu pot lua niciodata ceva in serios si fac totul la bascalie, la smecherie, fiindca doar atata pot. Mai mult, nu. Si din pacate, acest circ al imposturii face audienta si place la targoveti. Dupa aproape o suta de ani, ramane in picioare observatia lui Dem Dobrescu, primar interbelic al Capitalei, care spunea ca "marele obstacol in calea Bucurestiului este politicianismul. Capitala noastra intra pe rand cand intr-un club, cand in altul, iar interesele orasului sunt confundate cand cu interesele unui club, cand ale altuia. Bucurestii mari pot fi realizati doar cu faramiturile care cad de la ospatul lupilor politici".

marți, 26 ianuarie 2010

turbatzi 02.04.2010

Autostrada violet

Sorin Ioniţă Marţi, 26 Ianuarie 2010


Sorin Ioniţă: „Cred că liderii mondiali au exagerat un pic cu măsurile luate la Copenhaga contra încălzirii globale, şi uite cu ce ne-am ales: un val de frig fără precedent în ultimii ani”.

Domnu’ Obama, domnu’ Van Rompuy (cine?), doamna Merkel, mai daţi un pic cu praf de carbon, că în ritmul ăsta o să degerăm de tot. Aşa de frig s-a făcut, că unora dintre noi, care stăteau cu urechea stângă ciulită spre Est, de unde bate crivăţul, le-a îngheţat complet partea respectivă din creier, care se ocupă cu socotelile raţionale, rămânând funcţională doar cealaltă, care gestionează garagaţa, speculaţiile şi dialogul ocult cu spiritele în nuanţe fuchsia.

Acest simptom transpartinic nu a afectat doar clasa politică, ci şi mare parte din kommentariat. Ca atare, asistăm la proliferarea temelor false şi a dialogului absurdului. Cum se întâmplă de pildă zilele astea în dezbaterea pe marginea autostrăzii Comarnic- Braşov.

Pe de-o parte, oficialii vorbesc cu prune în gură, chiar atunci când ar avea tot interesul să lămurească lucrurile şi să nu lase umbre de îndoială asupra unui contract atât de important, în care investesc nu doar bani publici, ci şi capital politic. Comunicatul Ministerului Transporturilor explică unele lucruri, dar lasă multe aspecte în suspensie, în special din cele legate de costuri.

Mai grav, comite gafa să vehiculeze suma de 4,8 miliarde de euro ca valoare totală a contractului, în urma unei erori elementare de calcul. E de mirare că ministrul Berceanu, altfel un om cu darul vorbirii şi capacitatea de a explica lucruri complicate în cuvinte puţine (deşi nu neapărat şi cu capacitatea de a fi crezut), îşi prinde urechile într-o aşa problemă de comunicare.

Pe de altă parte, comentatori manipulativi sau poate doar neştiutori, aflaţi la primul impact cu ştiinţa dură şi plină de surprize a aritmeticii, se miră zgomotos şi fac tot felul de socoteli aiuristice care ar arăta că autostrada bate spre 100 mil. euro/km. Au circumstanţa confuziei stârnite chiar de comunicatul ministerului, precum şi pe cea a propriei inocenţe computaţionale, care, după cum ştim cu toţii din experienţa şcolară, cere efort şi dedicaţie pentru a fi depăşită (plus degivrarea emisferei cerebrale stângi).

Pe scurt, în acest contract se zice că statul român va plăti 180 de milioane de euro pe an, timp de 26 de ani, începând din anul patru (când autostrada se presupune că va fi gata, pe banii constructorului) până în anul 30. Valoarea prezentă a acestui contract nu se află prin simpla înmulţire a lui 180 cu 26, pentru că 180 de milioane de euro plătiţi în anul 30 nu au aceeaşi valoare în prezent cu 180 de milioane pe care ar trebui să-i achit mâine.

Din ea trebuie scăzute dobânzile aferente perioadei de 30 de ani, ceea ce o reduce la mai puţin de un sfert, în funcţie de rata stabilită pentru această perioadă (care la investiţii se cheamă altfel, dar nu contează). Dacă simţiţi că vi se lasă ceaţa pe ochi, gândiţi problema în felul următor: dacă promit să dau cuiva 180 de euro azi, trebuie să dispun de toţi banii chiar acum.

Dacă promit să-i dau 180 de euro peste 30 de ani, trebuie să am acum doar 42 de euro în buzunar: îi investesc la o rată medie anuală de 5%, iar peste 30 de ani o să am fix 180 de euro, cu care să-mi achit obligaţia. Cu alte cuvinte, în primul caz promisiunea mea valorează azi 180 de euro, iar în al doilea, mai puţin de un sfert. Surprinzător, dar adevărat. (Vedeţi la www.sar.org.ro un material integral de analiză pe tema autostrăzii, inclusiv un simulator de calcule).

Aceste banalităţi de manual stârnesc acum stupoare în România - o ţară surprinzătoare, în care elita politicomediatică se blochează la calculul unor procente, dar e dezinvoltă în materie de programare neuro-lingvistică, chiromanţie şi diete-miracol. Aud că se va înfiinţa o (nouă) comisie parlamentară de anchetă care să investigheze suma virtuală de 4,8 miliarde de euro.

Probabil că, după trei luni de ceartă şi eforturi, vor descoperi formula matematică la care mă refer şi care pot fi găsită în 10 secunde pe Wikipedia. Iar toată discuţia aceasta absurdă acoperă întrebările legitime pe care trebuie să le punem în legătură cu contractul de autostradă Comarnic-Braşov: unde sunt studiile de trafic şi de capacitate de plată care să fundamenteze parametrii proiectului?

Încasările previzionate din taxa de utilizare, de aproximativ 21 de milioane de euro, sunt deja incluse în cei 180 de milioane pe care îi va primi anual contractorul sau se vor adăuga peste? Este adevărat că Bruxelles-ul e pe cale să ne blocheze fonduri de drumuri pe culoarul IV (Bucureşti-Arad) deoarece o tot scăldăm în chestiunea taxelor de autostradă şi nu luăm odată o decizie? Le acoperă atât de bine, încât mă întreb dacă fluturarea valorii-fetiş de 4,8 miliarde nu s-a făcut intenţionat, să stea toţi cu ochii pe ea ca peştii la lanternă şi să nu mai vadă nimeni restul.


o analiza lucida bazata pe calcule ce se gasesc pe saitu' SAR

in schimb, intrai, pe baza de goagal, la musicanta sicofanta lilikie, unde dai de o analiza comp(e)arativa de'tzi vine sa dai cu barda'n dumnezeu !

si tot acolo dadui si de celebrele cifre magice 02.04.2010, pe care le contempla oamenii astia ce nu par sanatosi la mansarda.

liliachia inflacarata vad ca si'a facut s'un blog "dedicat", colorat tot in liliachiu !

incredibil !

oamenii astia sint "putzin plecatzi", ca sa nu zic "dusi"

incep sa'l intzeleg pe "bietu" crin.

trebuie sa'i reprezinte pe totzi astia.

si eu pot sa'l "iubesc" pa basescu, cum o si fac prin portretu' orbo-mut pe care i l'am facut (si amplasat pe frontonu' blogului), da' de aici pin' a fi obsedatzi in halu' asta...
contributzia lu' Riddick e nepretzuita ca de obicei !!!!

vineri, 22 ianuarie 2010

alina si sorin SAR in contratimp la cap


zice alina:

Ma bucur, in sfarsit, ca Guvernul si-a amintit de evazionistii din presa, arta si edituri, care riscau sa supravietuiasca si acestei crize, si s-a hotarat ca nu e cazul. Gafeur ca acum un an, cand interzicea cumulul pensiei cu venitul, nu cu salariile actorilor, Guvernul ne va pune sa platim contributii la pensii pe veniturile din drept de autor ale lui Lucian Blaga sau Nicolae Iorga. Cine stie, poate li se deconteaza undeva? Sau poate urmasii vor trebui sa asalteze cu certificatul de deces sucursalele Ministerului Finantelor? Se va plati pensie si pe drepturile de autor ale celor care nu sunt rezidenti si cotizeaza la pensie in alta tara membra UE, ca mine? Probabil.

Guvernul are un gol la pensii, deci carevasazica la pensii trebuie sa bage mana in buzunarul oricui. Ma astept sa incerce sa retina si din drepturile unuia, Coelho pe nume, care castiga de ani de zile drepturi de autor mai mari ca oricine de pe planeta si nu plateste CAS in nici una dintre tarile care cotizeaza la faima lui planetara.

Ce e paranormal e principiul. Ca Guvernul are instrumente destule sa vaneze evaziunea prin drept de autor. E clar ca fotbalistii nu sunt autori si nu necesita mare efort sa prinzi nici contabilii, nici soferii. Dar de ce sa munceasca sa stranga de la cine se da autor prin frauda, daca poate lua pe daiboj de la autori.



zice si sorin:

Voiculescu şi Ţiriac încercau în tandem, la televiziunea primului, să forţeze cursul leu-euro către valoarea 5, probabil pentru că nu leau ieşit nişte ţepe în care au mizat pe valută, moneda naţională arătându-se frustrant de stabilă de un an încoace.

Nimic nu se compară însă cu tărăboiul stârnit de ideea prelevării de contribuţii sociale pe drepturile de autor şi convenţiile civile, care a ridicat toată presa română într-o mică răscoală gen 1907.

Lideri de opinie, jurnalişti, analişti economici şi cine s-a mai nimerit în raza microfonului au pus iute mâna pe furcă şi topor şi s-au suit cu picioarele pe ministrul de finanţe Vlădescu, care îndrăznise să pună o întrebare de bunsimţ: dacă pe leafa de 400 euro pe lună a unui muncitor pălmaş se iau impozite şi CAS de aproape 50%, atunci pe ce temei moral aceeaşi sumă obţinută scriind, pictând sau vorbind la TV se impozitează cu doar 16% (de fapt 10%, că mai sunt şi deduceri), din care la sănătate şi pensii nu se virează nimic?

Am retrăit momentele de glorie din 2005, la reforma fiscală, când lumea se indigna că o cotă unică de 16% înseamnă chiar asta: adică nu doar o scădere a ceea era peste nivel (ura!), dar şi o creştere pentru ce era impozitat cu mai puţin (huo!).

Acest al doilea pas, parte integrantă a reformei, a fost bălăcărit în fel şi chip, ca “anulând efectele benefice ale reducerii de impozite”, ca inechitabil, ca o păcăleală a guvernului ca să ia cu stânga ce a dat cu dreapta etc.

Prin urmare, datorită puternicei opoziţii a celor direct interesaţi, bazată pe o combinaţie de prostie şi ipocrizie (dar mai mult ultima), pasul doi a fost ciuntit şi cota unică a rămas şchioapă. Ei bine, iată că treaba neterminată revine să ne bântuie. Un sistem fiscal echitabil este acela care apasă la fel pe venitul persoanelor, indiferent de sursa banilor sau de profesie.

Câştigi 1.000 euro pe lună, plăteşti acelaşi impozit, contribuţie de sănătate şi pensie, indiferent că eşti mecanic de locomotivă, actor de vodevil, blogger, fotomodel sau spălătoreasă, pentru că în fiecare caz vei avea pretenţia să te bucuri de serviciile respective furnizate de stat.

Aşa ar trebui să fie, dacă intelectualii şi vorbitorii publici autohtoni, care altminteri nu mai pot de grija “omului simplu” şi îi plâng pe umăr, înjurând la greu pe politicianul rapace şi fariseu, nu s-ar opri aici cu echitatea. Că doar dreptatea n-o fi şi pentru căţei. De pe proşti să luăm şapte piei, dacă n-au învăţat carte la timp. Noi, elita, trebuie să avem bilet de favoare, nu? Ăsta nu e un argument stângist prosărăcime, ci unul pur liberal: societatea care impozitează mai mult pe cei fără educaţie sau influenţă, mizând pe faptul că ei nu prea înţeleg ce se întâmplă, nu e una capitalistă, ci mai curând feudală.

Adevărata politică pro-capitalistă, pentru cine are curajul s-o facă, este să nivelezi impozitele urmărind echitate pentru toţi, urmând ca apoi să reduci uniform procentul dacă vrei, eventual arătând de unde tai şi cheltuielile publice corespunzător.

Nesimţirea este maximă atunci când cei care îşi pot împărţi venitul lunar în felii, din care o parte ca drept de autor, spun că extinderea contribuţiilor la această parte din venituri e o dublă (triplă etc.) impozitare. Ei au plătit contribuţia „o dată”, nu-i aşa, pe suma mică din cartea de muncă? De ce s-o mai plătească „a doua sau a treia oară”?

La aşa gogomănie, nu poţi decât să recomanzi bibliografie manualul de aritmetică de clasa IV, capitolul cu distributivitatea înmulţirii faţă de adunare: dacă aplic 6,5% pe fiecare bucată de venit, înseamnă că am aplicat 6,5% pe suma totală, nimic în plus. Care dublu, care triplu?

red însă că mă complic şi merg prea departe cu buna-credinţă. Or fi vreo câţiva umanişti care nu ştiau chestiile de mai sus, dar mulţi cred că le şti au sau le intuiau.

Prin urmare, nu avem de-a face cu vreo luptă de idei, ci de una propriu-zisă, dusă cu muşchiul politic. Unii dintre noi, mai gureşi, mai celebri şi mai influenţi, reuşesc să-şi pună o parte din venituri la adăpost de mâna statului, iar gaura pe care o dau astfel în bugetul de sănătate şi de pensii rămâne să fie acoperită de ceilalţi, anonimi şi tăcuţi. Şi când cineva vine să arate ce se întâmplă, i se spune clar în faţă: băi, nu te atinge de noi, de avantajele noastre, că suntem tari pe picioare şi te demolăm. De ce? Deoarece putem, fraiere. Nu fă război cu presa, băi, Boc, pentru că îţi tai craca de sub picioare, ciocănitoare Woody care eşti - după cum plastic se exprima dl Tolontan.

În buzunarele noastre ţi-ai găsit să te uiţi? La urma urmei nici nu suntem aşa mulţi cei care folosim contractele astea, vreo câteva sute de mii, acolo, deci ce mare câştig dacă ne iei nouă banii? Ia fă bine şi mucles d-aci.

Cam la asta se reduc argumentele de etică fiscală în România. Asta este tehnologia bugetară tip Miron Cozma, deci nu e o noutate. Nou în 2010 este doar faptul că au ajuns să o folosescă presa, intelectualii şi artiştii.


eu nu mai 'ntzeleg ni-mica !

si ma duc sa m'arunc dupa blog...