Jurnal de sunete de noapte

Mi-ar fi placut sa am urechi mari si roz, de hamster vesel. Le-as fi purtat cu mandrie pe strada, printre comentariile rautacioase ale trecatorilor-magari si nu le-as fi ascuns nici macar o singura data cu parul.
Am insa o pereche de urechi obisnuite, de care imi aduc aminte doar atunci cand imi aleg cerceii. Noaptea insa, cred ca-mi cresc alte urechi. Urechile mult-dorite. Pentru ca aud tot: strigate de bufnite, chiuituri de lilieci, injuraturi de motani si golani si vecini batausi, melodiile din masinile care trec pe strada, pupaturi de indragostiti, 7 tipuri de sirene si claxoane, certurile locatarilor insomniaci, suieraturile tevilor, bazaielile vampirilor si fosnetul paianjenilor balerini. Si cate si mai cate.

Castele

Imi doresc un castel parasit, bantuit si neingrijit. Pentru ca sunt o ne-perfectionista - sunt de parere ca un om obsedat de curatenie nu are cum sa reziste intr-un castel mare si intunecos, pe care nu-l poti curata niciodata asa cum trebuie, unde peretii din piatra sunt din ce in ce mai negri - culoare care merge perfect cu perdele albe si albastre.
N-am de unde sa iau castelul (deocamdata), noroc ca imi pot face singura un castel din plapuma si perne - cel mai comod castel, in care pot pune "stop" realitatii cand zilele imi sunt prea grele. Si mai pot face un castel din carti de joc - pisoiul demolator de case mici e departe si nu-l poate atinge. Si mai pot face un castel din hartie alba - am facut deja unul in timp ce stateam comod pe covorul nou si pufos pentru ca simteam ca daca nu construiesc ceva care sa nu se naruie la prima miscare, o iau razna. Si am construit si un castel de haine, mi-a parut rau cand am fost nevoita sa-l bag inapoi in dulap. Si un mini-castel din pamant, intr-un ghiveci parasit de floare - a iesit un fel de movilita noroioasa, casa perfecta pentru un monstru mocirlos.
Sunt plina de castele. Nu e de mirare ca ma consider un om foarte bogat.

- fara comentarii -

Hai sa

mancam mere verzi, sa traim intr-o comedie, sa nu ne purtam asa cum ne spune ceasul din vesta interioara, sa inventam o limba proprie asa cum faceam cand eram copii, sa adoptam o musca, sa mancam o gogoasa nesanatoasa sub un copac plin de omizi, sa altoim un copac, sa umflam un balon, sa vopsim o unghie verde-una rosie si tot asa, sa ne facem singuri cheful chiar daca nu avem chef, sa punem la cale o intalnire la o prajitura - nu asa ar trebui sa inceapa un film care nu are succes la critici?

Cadou - cuvantul care deschide toate usile

De vreo 2 ani incoace m-a cuprins febra cadourilor facute fara niciun motiv. Am facut si am primit atat de multe cadouri incat am avut impresia la un moment dat ca am inventat un circuit nou al lucrurilor in natura.
Imi plac cadourile mici, luate din magazine mici si bizare, din orase de provincie, sau pur si simplu de la supermarket. Te duci repede sa cumperi un suc si vezi brusc si o inghetata in forma de raton, nici nu stiai ca exista asa ceva, normal ca trebuie sa o duci repede acasa, in vizuina, la omul care iubeste ciudateniile.
Imi mai plac cadourile medii, cand primesc ceva ce-mi doresc dar tot aman, pentru ca am prostul obicei sa aman lucrurile de care am nevoie. Sunt cadouri care costa ceva mai mult, un parfum cu nume ca Libelula din Paris sau farfurii care prind mereu bine in bucatarie, pentru ca eu nu reusesc sa strang mai mult de 4 farfurii la un loc, genul de c adouri ce nu sunt spontane, dar nu-s nici chiar atat de scumpe incat sa ma simt prost ca le primesc.
Si mi-ar placea sa primesc la un moment dat si cadouri mari, cum sunt "cadourile-experienta" de la Originalo, genul de cadouri pe care le primesc mereu personajele din filme, de care eu insa n-am prea avut parte. Dar nu ma plang, mai e timp. :)

Numar nelimitat de dorinte

Mi-am facut o lista noua de dorinte: sa plec la un moment dat prin jungla, sa dresez un wombat ( wombat-ul matur poate fi considerat la fel de rauvoitor ca hipopotamul), sa croiesc niste pijamale ce merg sa fie purtate si pe strada, sa-mi petrec partea ploioasa a toamnei intr-o pereche de cizme de cauciuc mai rosii ca sangele voinicului, sa pictez un portret gigantic, sa colectionez poze de oameni cu fețe fantomatice, sa-mi fac singura o biblioteca din cutii ( una care sa nu-mi cada in cap atunci cand trece un camion pe strada, daca se poate), sa construiesc o mini-sera si scot din cap o reteta noua, formidabila, absolut originala, de mancare cu galuste.

Reteaua real-sociala

Cea mai minunata retea sociala ( la care nu o sa renunt niciodata) e aia a oamenilor stransi in bucatarie, carora le dai ce ai prin frigider, care-ti beau tot ceaiul, vinul si sucul din frigider si nu fac mofturi la inghetata - poate sa coste 1 leu sau 50 de lei, e la fel de buna.
Cea mai minunata retea sociala poate sa contina uneori numai 2 oameni si atat. Si sa fie de ajuns.