Se afișează postările cu eticheta la vila fetei de blanar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta la vila fetei de blanar. Afișați toate postările

Eu, de Crăciun, vreau un tractor. Voi?

| | 2 reactii »
Bunicule, te-ai înşelat, Dumnezeu să te ierte! De fapt, după facultăţi vine tractorul.

**

Zilele trecute mă sună Andrei-mic să mă ureze de nume. Culmea, nu e-n drum spre niciun club. E la plimbarea de seară pe câmpurile Moldovei.

„Paula-are-Mere?”, îmi zice amuzat, în amintirea vremurilor când mă tachina că sunt de la Bran, deci era imposibil SĂ NU AM.

„Ea, dar cu mult mai puţină zestre ca pe vremuri. De toantă”, zic.

Noi am scos câteva reviste împreună. Numai că el s-a lăsat la timp de DTP şi s-a apucat de grâne. Încă puţin şi-o să împărăţească România, ascultaţi la mine!

**

Când am intrat la liceul Şaguna, bunicu’ meu a dat de băut la toată cârciuma, de mândrie. Mai erau zece ani şi aveam să mă fac, de isteaţă şi de luptătoare, „o doamnă fină”.

Eram unul dintre puţinii tineri brăneni care ajungea la o şcoală prestigioasă. Cu mari şanse ca, prin educaţie aleasă, să scap de povara vieţii la ţară, de muncile pământului. Minunea asta se întâmpla cam o dată la câţiva ani, acolo, pe vremea aia.




E, aflaţi c-am învăţat.

Iar bunicul s-a stins şi, de învăţată şi citadină ce-am ajuns, i-am încurajat pe părinţii mei să-i vândă oile.

Cu pământurile ce să facem, cine să le îngrijească pomii? Le-am lăsat în atenţia cui le-a vrut. Mă mir că, de mironosită, nu i-am convins pe ai mei să vândă şi casa şi să se mute la Bucureşti, în Icoanei. E, dar de la Bran căram de-ale gurii, totuşi...

Mai că s-au dus cei zece ani pe care mi i-a „dat” bunicu’. Şi a fost nevoie de iunie 2010 ca să înţeleg că nu am şanse să ajung „o doamnă fină”, prea curând, plimbând hârtii în Bucureştiul de acum. Cu toată şcoala mea, oricât de brici aş scrie hârtiile alea şi oricât de fine mi-ar fi gleznele.

Poate că dacă n-aş fi auzit un ditamai omul, maestru al economiei, mărturisind că tractorul e viitorul şi că agricultura e noul „petrol”, nu m-aş fi zdruncinat.

Şi poate că dacă Andrei-mic nu mi-ar fi telefonat de pe câmpurile de care se-ngrijeşte, nu mi-aş fi dat seama la timp că am tot luat de la Bran (de ACASĂ, da) fără să dau ceva ’napoi.

Ca, de altfel, muuuuuulţi dintre voi, dragi cititori, aşa-i?

Şi-am „văzut” în iunie 2011: foame mare. Şi... de unde să mai iei, după cum ziceam? Dac-ai tot consumat şi n-ai produs nimic. Tu, acolo, la tine, în grădina copilăriei


**

Nu ştiu ce vă e vouă scris de acum, de mă tot întreabă Şuţu. Pot doar să vă spun sigur că nu veţi trăi nicio Revoluţie (poate-o aşteptaţi). Sau, că dacă veţi trăi o Revoluţie, va fi una la care se va fura mireasa. Chiar dacă se va muri de foame.

Ştiu bine, însă, ce mi-e mie scris şi de ce vreau eu un tractor de Crăciunul ăsta: să mă-ngrijesc atent de tot ce mi-a lăsat bunicu’ şi să construiesc încă ceva pe lângă.

Poate un beci cu ciuperci, repejor. Să am de dat ciuperci, în loc de carne, la Paştele şi la Crăciunul lui 2011, căci ăsta va fi „trendul”, se-nţelege.


GUEST POST Palatul Şuţu


CITEŞTE ŞI O lady profetesă la Palat, Dintr-un 2010 în care omul "face" haina

Pentru somnul dulce al concediilor preţioase din 2010, HAI LA Vila Fetei de Blănar

Mai acasa ca niciodata

| | 3 reactii »
Cand, pe bulevardul mare al Garii de acasa, cineva striga "Paulaaaaaaaaa" ghicindu-ma dupa un par blond recretzulit de ploaie, mi-e clar ca imi voi pastra cei 83 de centimetri de podoaba mult si bine, eventual sub forma de nod cand se "impung" cu un nasture, un fermoar sau o curea.

Cand nitel mai in Centru, intr-un butic, ma asteapta o tanti cu cei mai bumbacosi si dantelati chiloti pentru don'soare cuminti, iar in alt butic, o tanti cu cele mai de lux si cu viata tricotaje pentru don'soare fine - toate, la pret de producator, magazinele astea asa grijulii cu mine sunt ale Brasovului, v-ati prins!

Cand imi mai fac si provizii de ciocolata - "Sa fie!", dupa 48 de zile bucurestene pline de NU-uri la mai toate poftele, e semn ca-s in drum spre Bran si Vila Fetei de Blanar care, de Paste, sunt mai acasa ca niciodata in an.





Pentru mine, Pastele e despre primul picnic de familie din an scaldat in verdele proaspat al pamanturilor Vilei si despre reintoarcerea la tenisi. Aerul, AER. Oile, oi nazdravane. Pita batuta, pita de mancat pe burta-goala. Somnul, DULCE!

S-aveti sarbatori-minune, dragii mei cititori! Si sa tineti minte, daca va suna bine: "Everything, but everything, is about fucking faith!"