De unde

Uneori ma intreb si eu de unde. De unde copiii mei cei doi. Nu pentru ca au ochi albastri si gene lungi, sau pentru ca mamai-sa (una dintre ele) declama sus si tare ca "tuata lumea se mira de ei ce frumosi is" (*), ci pentru ca sunt niste copii fantastic de intelepti.
Cat am fost insarcinata cu Ioana, mi-am tot pus problema ca Tudor trebuie cumva pregatit pentru ce avea sa vina. Mi-am pus si vreun milion una intrebari despre cum vom organiza noptile: in acelasi pat exclus sa doarma cei doi, Ioana risca sa ia la suturi in orice parte a corpului de sa nu le poata duce, la propriu. Evident, in jur si prin carti nu gaseam decat sfaturi peste sfaturi pe care eu nu le aplicam, iar eram pe dinafara complet.
L-am sondat pe Tudor de cateva ori, i-am spus ca o sa vina un bebelus precum cutare al lui cutare, ca o sa blablabla si blablabla. El nu era deloc receptiv, nu-l prea interesa ce e in burtoiul ala ca un pepene, nici nu pupa burta, asa cum am vazut ca fac alti copilasi, duios. Al meu se manifesta complet neduios, mama ma-sii, niciodata nu-s si eu din categoria "asa da"!
Prima reactie, cand a vazut ghemotocul cu caciula in masina, a fost "Uite, ca a iesit!" In sfarsit, adaug eu. Si a decis ca el o va invata sa vorbeasca. Am pazit-o pe Ioana in primele zile, primeam zeci de atentionari pe zi sa nu-i las singuri amandoi, ca si el e mic si e copil si nu se stie ce-i poate face, ca uite cum cutare si-a trosnit fratele mai mic etc etc. Nici macar o secunda n-a avut asemenea porniri. Ii placea s-o pupe si el, atat cat i se permitea, se urca in pat, s-o vada si s-o iubeasca, dar nimic exagerat, nici agresiv.
Cel mai tare m-a impresionat intr-o dupa-amiaza, dupa ce Ioana mancase si eu ma dusesem sa-i pun si lui ceva pe o farfurie. "Mammmaaaa, vino, ca a vomitat Ioana, vino s-o stergi!" "Vin acum, mama" Si, dupa o vreme, cand m-am dus, Ioana era curata la gura. El mersese la baie, luase hartie igienica si ii stersese laptele regurgitat de la gura. (OK, poate hartia igienica nu era cel mai aseptic servetel, dar nu asta e ideea)
E un copil atent si sensibil, isi iubeste sora si ea e moarta dupa el. Dimineata el vine sa-si continue somnul in patul nostru si ea e treaza. Ar face orice sa ajunga la el, sa rada impreuna. Pe el l-am banuit ca nu vrea sa-i dea masinile lui. Intr-adevar, nu voia sa i le dea, dar nu pentru ca se temea ca i le ia, ci pentru ca m-a avertizat ca "Mama, trebuie sa te stegi cu spirt inainte, ca ea le baga-n gura".
E firea lui, e atmosfera din casa, e iubirea pe care el a primit-o din nenumarate parti, iubire care, in loc sa-l rasfete si sa-l faca razgaiat, l-a facut sa se comporte firesc cu un zgamboi mic si nestiutor.

Ma intreb daca asa va fi tot mereu, pe masura ce vor creste amandoi. Pentru ca-s destui care-mi taoe macaroana si-mi spun ei, atoatestiutori, ca luna asta de miere nu va dura la nesfarsit, se va razbuna el, mai devreme sau mai tarziu.

Maternitatea Medlife

Ma gandeam ca or fi si altii care-si cauta locul unde sa nasca si, in cautarile lor, exploreaza si varianta Medlife.
Am explorat-o si incercat-o si eu, acum o saptamana. Nu-mi plac darile in stamba de tipul "totul a fost perfect". N-a fost perfect, pentru ca nici eu nu sunt si nu stiu ce vreau si ce sa cer.
Totul a inceput - cred - prin primavara lui 2010, cand o prietena recenta la vremea aceea imi spunea numele unei doctorite ginecolog de la locul ei de munca, dr. Gavril-Parfene. Am bagat la cap si, un an mai tarziu, la ea m-am dus sa-mi confirme sarcina. Si m-am tot dus, luna de luna. M-am dus de vreo cateva ori si la dr. Steriu, pentru eco morfo-fetale.
Dr. Parfene e frumusica, tanara si calda. Zambeste mult, se misca si vorbeste cu calm, e incurajatoare si senina. Dr. Steriu nu stiu in ce context zambeste. E un fel de robotel serios-suparat, care-si face treaba cu zel, seriozitate si fara nici o deraiere de la fisa postului - ai sosit, te pune pe masa, te aseaza din doua vorbe, te chestioneaza despre aspectele clasice - varsta, medic etc. - si apoi se pune pe recitat poezia parametrilor.
E posibil sa fie usor misandra, sau sa nu-i placa, pur si simplu, mutra tatalui copiilor mei - si la sarcina cu Tudor si la cea cu fetita i-am facut cate o vizita in tandem si, cum el nu se poate abtine sa nu converseze pe orice tema, in orice context, si-a luat vreo doua cartonase galbene de la madam Steriu de mi-a venit sa cer reducere la receptie, cand plateam. In fine.
Trebuie sa spun ca eu n-am avut nici o problema, nici cea mai mica in sarcina. O oarescare tensiune arteriala marita, monitorizata si tinuta sub control si un noroc chior, chiar - dupa ce la toate ecografiile pe final fata avea circulara, la final s-a rasucit si n-a mai avut!
Bon, m-am dus la spital cu dilatatie 2 si a trecut cam o ora si jumatate si am si nascut! Asta s-a datorat genelor mostenite de la mama, nu celor de la spital.
Internarea n-a insemnat decat completarea unui formular pe care nu mai stiu ce am scris, altceva decat numele :D. Sala de travaliu, urata, impersonala si rece. Aseptica, dotata, fosgaiau vreo 3 asistente pe-acolo, dar foarte spitaliceasca. Monitorizarea stresului fetal se face cu martori din aia cu fir, o placere sa stai intinsa cu fata-n sus in travaliu. Alte mecanisme de usurare a travaliului nu exista. Pentru mine, astea nu-s importante, nu-mi doream decat sa se termine totul mai repede, evident, insa, pentru standardul pe care-l pretind, e putin. E chiar nimic, as spune.
N-am vrut sa fie si tatal langa mine, ma enervam si eu pe mine, daca era si el, cred ca il strangeam de gat, mai ales ca, asa cum spuneam mai sus, nu s-ar fi abtinut :D. De fapt, ce-mi amintesc cel mai bine din clipele alea e faptul ca ma enerva absolut orice - de la bumperele alea de pe strada,  care te fac sa reduci viteza la trecerile de pietoni, pana la fusta care facea o cuta in spatele genunchilor, cuta care ma deranja si mutra unei infirmiere de la neonato, fie foarte obosita, fie atunci trezita din somn - m-am gandit ca, de dragul clientului, iti poti trage o fata mai putin surmenata! Deci, era o placere sa discuti cu mine!
Doctorita a sosit repede, probabil, si-a facut meseria ei de doctorita, sa ma controleze, sa ma incurajeze, sa ma laude, sa ma mangaie si sa-mi zambeasca. Foarte draguta. De epidurala n-a prea fost timp, ei insistau, eu nu mai vroiam, cand au inceput sa insiste sa stau in anume pozitie, cu capul nu-stiu-cum, nemiscata, am zis ferm ca nu ma pot bizui pe mine. Foarte simpatica si doctorita anestezist, o figura de-mi amintea clar de cineva, o colega, o prietena din alta perioada a vietii mele, oricum, cineva familiar si foarte placut.
Asistenta de gineco foarte serioasa, foarte eficienta, dar cam... hai sa nu spun cum, dar sa spun ce: scoteam eu tot felul de sunete pe-acolo, ma smiorcaiam (chit ca stiu ca nu m-am smiorcait penibil, ci foarte demn :D), mai numaram oile, mai faceam planuri de vacanta (f serios vorbesc, ma gandeam cand sa mergem in vacanta la anul, in primavara, cand bebe e la inceput cu diversificarea, sau in toamna, cand are un an...) - pe scurt, ma prosteam si asta-mi zice la un moment dat: Doamna S, trebuie sa controlati durerea, incercati sa spuneti o poezie, o rugaciune (WTF??!), sa va ganditi la altceva!
..............???!!!! Si, cam cum sa te gandesti la altceva...? Stau si eu si ma intreb: pe banii aia de-i platesc acolo, n-ar trebui sa gandeasca, inainte sa vorbeasca? Cum sa ma gandesc la altceva - la ce??!! la o amandina, la prima betie din viata mea, la primul sarut (sa incerc sa-l identific, adica), cam la ce se gandea ea ca trebuie sa ma gandesc eu cand incerc sa scot un pepene prin varful unui pix...?
Passons.
Haida si pe masa, copilul tot presa si presa si a presat pana s-a si nascut, oracaind vesel si detasat. Am tinut-o locco in brate, nu-mi venea sa cred ca s-a terminat si ca o vad, in sfarsit, cum arata. Nu-mi aduc aminte cum arata, decat ca avea o gura larg deschisa si era inconjurata de multi decibeli.
N-am avut epiziotomie, copilul nici n-a fost mare, au fost doua fisuri, suturate rapid. Inapoi in sala in care s-a petrecut travaliul, pentru un auto-masaj. Apoi, carata pe scaunul cu rotile (gizas, ce urasc chestiile astea) pana in rezerva, unde ma astepta iara un alai sa ma ia in primire - mi s-au prezentat ca la vizita militara vreo doua asistente de la gineco, alte doua de la neonato si figura obosito-somnoroasa de-o vazusem la internare. Evident, n-am tinut minte nimic. O pretioasa asistenta de la gineco, cu ochii facuti a la Maria Callas, mi-a tinut o prelegere despre prezenta mea si a lor acolo, ca sunt la dispozitie, ca patul face si drege, ca baia, ca blablabla. Ajutorul e la 3 interioare telefonice si doua butoane de urgenta (unul deasupra patului, unui in baie) distanta. Pentru orice, sunati. Peste 20-30 de minute, a aparut si bebe, evident, insotita de o asistenta de la neonato, care si-a recitat si ea povestea.
Pe micuta nu mai stiu daca am pus-o atunci la san, sau mai tarziu.
Medicul neonatolog, precedat de o voce de comandant jovial de osti gastronomice, a aparut sa ma felicite, sa-mi spuna ca fata-mi seamana, sanatoasa-tun, sa ma intrebe de copiii de acasa si alte traznai.
Am refuzat sa mananc. Mi-au adus, totusi, ceai.
Dimineata, au aparut sa ia gunoiul. Apoi, sa-mi ia tensiunea, temperatura, sa nu mai stiu ce in branula. Sa ia copilul sa-l vada dl doctor, inainte de iesirea din garda. Sa-mi aduca de mancare. Sa ma intrebe daca ma pot descurca pe picioarele mele. Sa faca igienizare. Sa aduca pe bebe inapoi. Sa intrebe daca am nevoie de ceva. Sa ia tava cu resturile mesei. ETCETERA. Chiar simti ca dai banii :D
La o ora decenta dupa dimineata, vizite de la medicul cu care am nascut - iarasi conversatii joviale.
Cum n-am avut nici o problema in sarcina, tot asa n-am avut nici acolo. Trei zile de odihna si plictis, m-am zgait mult la TV Paprika si Travel Channel. Programele TV de le au sunt tare saracute - nu ca mi-ar fi lipsit Pro TV, sau Antena 1, sau TVR 1, insa m-a surprins sa vad ca nu sunt in lista. Si rutina de fiecare zi si, mai ales, fiecare dimineata, cand puhoiul navaleste peste tine cu serviciile. Am mai sunat si eu, dupa una, dupa alta, dar nu se simteau suficient de solicitate, ca-mi tot spuneau sa apelez cu incredere, sa le solicit - or fi platite la apel per pacient...? Da' eu chiar n-am avut probleme si nu-s genul fandosit, sa am nevoie de un brat sa ma sprijine cand ma ridic de pe scaunul de la masa.
Externarea fetei a durat ceva mai mult, a mea a fost rapida, dupa inca o conversatie cu medicul meu. La bebe s-a impotmolit laboratorul cu niste rezultate si a depasit pranzul. Scuze, ploconeli, zambete si oftaturi.
A trecut si asta.
Per total: pentru o persoana obsedata de igiena si intimitate precum autoarea acestei postari, nasterea la Medlife a fost grozava! Personalul este amabil, zambitor, glumet pe alocuri, cum trebuie sa fie pe banii clientului. Ce m-a deranjat a fost sala aia prea rece pt un spital privat - ce naiba! -, comentariul tampit expus mai sus si sugestia unei asistente de la neonato de a-i da "completare" lui bebe: Dupa urmatoarea masa, ar fi bine sa ne chemati sa ii dam completare. De ce? Pai, asa e bine, sa fim siguri ca se satura. Pai, daca doarme linistita si nu plange, se cheama ca e satula, nu? Da, cum vreti; stiti, in primele zile, sunt mai obositi etc. - faza cu energia care scade cu glicemia si nu pot suge etc etc. Mdap, dar stiu, la fel de bine, ca in primele zile, sug putin - 3-4 ori.
N-avea cu cine, am tinut-o pe-a mea si asa a ramas. N-a fost superioara, nici agresiva nici un moment, numai mi-a sugerat o optiune. Non-taken.

Nu stiu sa spun daca raportul "calitate-pret" e optim. N-am mai nascut decat la CF2, in aprilie 2009 si n-are rost sa compar mere cu pere. La Medlife probabil ca e scump, ca asa e la noi, orice iti da o oarescare siguranta ca e bine, trebuie sa fie scump. E frumos, e curat, e decent, e comod, e liniste (chiar si in balamucul diminetilor, si tot e liniste), e bine.
Oamenii pot pretinde ca traiesc intr-o tara normala, cand se duc sa primeasca servicii medicale acolo. Cat am fost insarcinata si am vizitat maternitatea, se facea, la un moment dat, ordine - infirmierele strangeau niste confetti de pe jos, iar insotitoarea mea mi-a spus, amuzata, ca tocmai se externasera o mama si un bebe, cu alai :-). Cum spuneam, o iluzie de normalitate, oamenii se poarta frumos (e drept ca pe bani) si te incurajeaza sa nu te sfiesti sa ceri sa ti se satisfaca dorintele.

Dar e scump, pentru ca platim la gramada asigurari de sanatate, iar banii se duc intr-un sistem prost administrat, care consuma mai mult decat poate primi si nu ne da de nici o culoare posibilitatea sa alegem in interiorul lui. Asa ca alegem in exterior si ramanem cu banii dati degeaba la asigurarile publice si cu banii dati pe actul medical in clinicile private.
Si cand discut aspectul "scump", nu ma raportez la cat as cheltui pentru copilul meu, pentru ca, evident, nu exista nici limita, nici termen de comparatie. Ma refer la faptul ca e trist sa primesti servicii decente numai pe bani multi - raportandu-ma la media puterii de cumparare. Ma refer la faptul ca nasterea e un moment al naibii de delicat, pe care ti-l strica sistemul inca de la prima spaga de-o dai unei asistente sa te vada pe holul cabinetului medicului la consultatii, pana la chestiile sinistre de tipul "De ce tipi? L-ai facut cu mine?!" E trist sa nu primesti un zambet, o incurajare in cel mai dureros moment din viata ta, e trist sa nu poti vorbi cu mama, sotul, sora, daca ai chef. Am auzit ca, in unele maternitati, e interzis si telefonul! Ti-l iau la internare si-l dau familiei...
N-as astepta de la un sistem public ce primesc pe banii aia multi. Dar nici grobianism, indiferenta si chiar ostilitate. N-am experimentat nimic ingrozitor nici la CF2, insa multimea de povesti urate colcaie. Si am ramas uimita, la CF2, ca, in 3 zile de spitalizare, o singura data s-a spalat pe jos - cu aceeasi apa cel putin in 3 saloane (cel in care ma aflam si cele doua vecine) si nu s-a curatat deloc baia... Si ne mai miram ca, un an mai tarziu, doua fete erau cat pe ce sa moara la acest spital...

Is there a tomorrow

Pentru relatii trebuie sa lupti. Nimic nu pare sa vina de la sine, ca n-are altunde sa se duca si se hotaraste sa-ti faca tie binele. Nu stii pana unde si cat va dura lupta, nu stii daca va merita sau nu, dar luptand, exista o sansa. Neluptand, exista zero.

Luptand, ierarhizezi. Stii pentru cine merita luptat, strans din dinti, iertat, trecut cu vederea, inveti cine e de lasat mai in coada listei. Stii cine e primul pe lista la film si primul pe lista la ochi rosii. Stii cui ii spui si ramane acolo, cum simti deja cine te intreaba de viata dintr-un talent jurnalistic ratat.
Luptand, ierti. Stii ca s-a intamplat sa ai nevoie si sa nu fie acolo, dar s-a intamplat sa se revanseze prin ajutorul de care a avut mai tarziu nevoie. N-a fost nevoie ca prietenii sa-mi dea mereu pentru a ma ajuta. M-au ajutat dandu-mi ocazia sa fiu langa ei la nevoie, dandu-mi ocazia sa ma simt importanta, semnificativa, pentru o clipa sau mai mult, mi-au dat ocazia sa le zambesc, mi-au dat ocazia sa ma rup de treburi urgente, sa ma tem ca nu le voi termina, pentru a ma da sa se sprijine pe mine. Sa alerg fara sa numar treptele, sa urasc fara sa cunosc, sa blestem lumea si soselele, dar sa rad, sa plang, sa imbratisez strans din priviri un fir puternic si brunet.
Mi-au dat ocazia cand eram trista si singura, sa ma bucur pentru fericirea si implinirea lor si prin asta sa sper.
Peste ani, se estompeaza raul si reiese zambetul. Sigur, raman amintirile unor manipulari si scene fara rost, dar raman, mai pregnant, imbratisarile, rasetele, mangaierile si umerii ridicati.
Am fost dezarmata de atatea ori in fata suferintei, a spaimei, a nehotararii lor. De cele mai multe ori, am fost si sunt depasita de situatie, n-am cuvinte si nici promisiuni de mai bine. Si asta ne-a facut si mai prieteni. Permisiunea de a nu fi totul, de a fi un fragment, o bucatica dintr-o strategie. De a fi facut o secunda, doua de bine.
Eu povestesc aici numai cuvinte. Insa in spatele cuvintelor stau atatea imagini, cu rimel scurs pe servetele, cu plaja insorita si obraji tristi, cu trenuri parasind gari cenusii, cu trei intr-un pat, cu clatite si dureri de cap... Sta o pizza printre lacrimi, stau noptile nedormite cu teama ca maine nu va fi mai bine si speranta diminetilor, regretul si bucuria ca lucrurile se schimba, insa unele raman mereu aceleasi, daca tii sa le pastrezi. Si prieteni multi nu am; am putini de tot, cu care vorbesc rar si ii vad si mai rar si au vietile lor, dar cu care am o istorie.

Nu poti sti niciodata ce-ai pierdut

Citeam pe un blog cunoscut un articol care enumera, mai in gluma, avantajele de a fi copil unic: acela de a primi o bicicleta, papusa, masinuta etc. numai pentru tine, atunci cand o ceri, parintii copilului unic nefiind conditionati si impiedicati de dublarea cheltuielilor. Finalul articolului este, evident amuzant: in timp ce fratii primesc o masina, compensatie pentru toate refuzurile primite de-a lungul vremii, copilul unic primeste o slujba inca din adolescenta si nici o masina.

Mereu m-am gandit ca, in calitate de copil unic, n-ai habar cum e sa fii in doi, sau trei, sau patru. Sunt lucruri pe care, odata ce nu le experimentezi, nu le poti regreta.

Se pare ca exista un complex al primului nascut, al celui de-al doilea si de-al treilea nascut. Primul, il experimenteaza la nasterea fratilor: nu mai este el punctul unic de interes, nu mai primeste toata atentia, pierde suprematia, ba chiar, brusc, cade pe locul doi, bebelusul luandu-i locul in preocuparile imediate ale parintilor.
Al doilea nascut sufera ca nu e primul, ca vesnic va fi al doilea, afectat fiind toata viata de conditia lui de “loc doi” si va trage toata viata sa suplineasca neajunsul asta in viata.
Al treilea, tot pe-acolo.
Nici mijlociul nu scapa de complexe. Asta traieste cu complexele alea doua combinate, deci va dati seama cat ii e de bine.
Eu sunt a doua nascuta. Diferenta, dupa 30 de ani, e minora: 1 an si jumatate in minus fata de sora-mea. Care acum recunoaste ca, din cand in cand, ii mai trecea prin cap ideea (sau dorinta?) de a fi fost singura pe lume. Eu, cap mai sec si cu mai putina imaginatie, nu m-am intrebat niciodata, dar ABSOLUT niciodata cum ar fi fost sa fiu fara ea.
E drept, ea nici nu mi-a dat motive sa imi doresc sa nu fie. Eu am fost intotdeauna aia rautacioasa, tepoasa, dificila, isterica si paracioasa. Si mai putin inteligenta, ca sa nu zic prostuta, de-a dreptul (citind toate atributele de adineauri, cred ca e evident ca nu excelam la IQ).
Ne-am paruit de mici. N-am avut niciodata parul lung in copilarie. Eram doua, bunica-mea era singura mai mereu, n-avea timp de atata spalat si coafat doua capete cu plete. Cand am prins o lungime buna sa faca niste ciufi prinsi cu “bilute” (pe vremea aia, elasticele de par aveau la capete cate doua bile colorate; disponibile la balci, toamna, sau la cooperativa, la librarie, tot anul, sau in parul papusilor), am fost cele mai fericite. Fericirea n-a durat, ca ne-a apucat sa ne tragem reciproc de ciufi. Bunica-mea a reglat situatia, ne-a tras de par in mod egal, sa ne treaca pofta de chelfaneala.
Ne-am certat pana mai acum 5-6 ani. I-am impus, pe la vreo 22-23 de ani ai mei, sa aleaga cu cine sa mearga la mare: cu mine, sau cu prietenul ei (ce era, Doamne, in capul meu?) I-am parazitat prietenele: unde mergeau ele, mergeam si eu. Nu le param ca se pupa cu baieti, eram pe-acolo ca varsta, ma tratau ca pe un egal. Colega de banca din clasa a 7a i s-a plans ca-s prea rea si as avea ceva cu ea (cu colega, care, de altfel, si ea era o rea si o ciudata).
Dar, dincolo de paruieli si rautati, am fost complice de la inceput. Nu ne placea sa mancam oua, le aruncam cat colo la gradinita si taceam malc acasa, nu afla nimeni. Nu ne placea mancarea, in general, pe care-o refuzam si bunica-mea, exasperata, ne alunga din curte. Bazaiam amandoua ca laietii pe la poarta, insa intr-un glas.
Am dormit ani de-a randul in acelasi pat si ne prindeau diminetile bolborosind sub patura, povestind de-a fir a par ce-am facut toata ziua si haaat! ani in urma. Tata ne ciocanea de mai multe ori la usa, de fiecare data fara succes. Pana nu adormeam eu, spre frustrarea ei, care a fost intotdeauna, si e si azi, insomniaca, nu se terminau povestile.
Eram la scoala si programul meu era mai scurt. Ma aninam in banca ei, cascam gura pe pereti, invatam cate-o anecdota geografica de la dna Petre si asa se facea ora sa plecam amandoua, prin intuneric si iarna spre casa. Desi aveam fiecare ciomagul ei de umbrela, foloseam numai unul, ca umblam precum mieii, una-ntr-alta.
Faceam “meditatii” la engleza si, pana sa pricep eu enuntul exercitiului, ea-l termina de rezolvat. Si ma ajuta si pe mine. (Atunci mi-am dat eu seama ca diferenta de IQ dintre noi nu e data de varsta, ci de natura :D).
N-am fost niciodata in competitie. Nu stiu cum e sa fiu invidioasa pe ea. Si nu stiu cum e sa fie invidioasa pe mine, sa-mi spuna rautati gratuite.
Am avut o poveste tampita de amor, alta nenorocita. Casnicia mea a pornit greu, sontacaind. Mai schioapata si-acum, din cand in cand. Am exploatat-o cat am putut. Am facut-o sa sufere odata cu mine, sa se ingrijoreze ca plang si ca slabesc si ca nimeni nu merita. Mi-a spus cinstit cand a fost de partea mea si cand nu.
Am un copil pe care-l iubeste si caruia ii face toate poftele mai ceva decat dac-ar fi al ei. L-am lasat cu ea si il las sistematic, cand trebuie sa plec din Bucuresti.
Eu n-am experimentat complexul ala al celui de-al doilea nascut. Cu mana pe inima spun. N-am fost invidioasa, cum spuneam mai sus, nici n-am incercat sa-i ajung unde nu puteam, in mod natural. Ce-am experimentat si experimentez e admiratia fata de simtul ei artistic, fata de sensibilitatea si altruismul ei.
Daca e vreo slujba in lumea asta sa fie facuta pentru ea, e aceea de face altora cadouri. Pentru ca e altruista si plina de imaginatie. Pentru ca e sensibila si are rabdare sa cotrobaie dupa un obiect care mie, sau mamei, sau prietenului ei i-ar face placere. Pentru ca nu-si face socoteli meschine.
Acum 24 de ani, venea de la scoala, avea 7 ani, iar eu 6. Avea un ghiozdan greu, incomod si rigid. A scos o bomboana de ciocolata din el si mi-a spus: Nush, a fost ziua unei colege si am primit o bomboana. Hai s-o mancam amandoua.
Bunica-mea, cea care ne paruise cu 3-4 ani in urma, era la noi. Se mira si azi de momentul ala. Si se mira degeaba, pentru ca ei i se datoreaza jumatatea aia de bomboana de ciocolata de am primit-o acum 24 de ani. Si celelalte jumatati care au urmat. Pentru ca niciodata n-a avut ea 50 de bomboane cubaneze si eu 50. Am avut amandoua 100 de bomboane. Pentru ca, daca eu mancam mai mult, nu mi se atragea atentia ca am mancat mai mult si ca trebuie sa impartim jumi-juma, ci ca trebuie sa impartim. Punct. Ni se spunea, mai explicit, sau mai voalat, mai suav, sau mai rastit, ca suntem surori. Atat.
Acum cateva zile, i-l scap pe Tudor, cu promisiunea ca vin in maximum jumatate de ora. M-am intors dupa vreo 3 ore. Nu m-a sunat, nu m-a bombanit, nu s-a suparat ca nu m-am tinut de cuvant. Asta fiind una dintre multele situatii de genul asta.
E sora mea. Nu e prietena mea, nu e ruda mea, e o parte din mine. Poate cea mai importanta in viata mea de adult. Da, imi iubesc sotul si, teoretic, o sa traim impreuna pana la batraneti. Da, am un copil de langa care ma desprind cu jale in fiecare dimineata. Dar ei sunt ceea ce eu am ales si am facut. Ea e parte din ceea ce m-a facut, fara sa aleg eu. Si as putea spune un milion de povesti similare despre ea, despre relatia noastra, despre viata mea, pe care astazi nu mi-as putea-o imagina fara ea. Nu ca-s slaba la capitolul imaginatie, ci pentru ca e, pur si simplu, de neconceput!

©Foto: tot ea, asta-vara :-)

Democratia mea

Justitia, Dumnezeul crestin si inca alte cateva concepte similare au fost create, in opinia mea, pentru a compensa o realitate frustranta pentru individ. Justitia - rezultat al unei abordari care s-a vrut superioara legii naturii, iar Dumnezeu - ca sa rezolve ceea ce justita n-avea cum: ti-ai luat o scatoalca de la viata, fii multumit, se cheama ca altundeva, in alta lume si-n alte coordonate vei primi inzecit. De bine.
La fel si democratia - iluzia ca fiecare dintre noi putem participa pe masura interesului si puterii noastre la propria guvernare.

Ce ma framanta pe mine these days e aplicarea acestor concepte - de tipul democratie, echitate, dreptate etc. - in cazul familiei cu copil mic. Asa cum ne aflam si noi.

Si asta, pentru ca trebile in familia noastra mica si agitata stau profund stramb, nedrept, nedemocratic, inechitabil. You name it! Eu am fost insarcinata 9 luni, eu am fost fortata sa accept cererea in casatorie  (pen' ca eram amorezata pana peste urechile capului), eu - insarcinata fiind - mi-am schimbat numele meu domnesc, gandindu-ma cum voi calatori eu cu copilul si cu teancul de acte notariale dupa noi etc.
Se nascura si-asta mic. Eu - evident - am urlat ca mamuta-njunghiata, eu am stat in casa, eu am numarat resuflarile copilului, eu m-am inflamat c-o fi avand copilu' ceva neuro de face noaptea ca broasca, eu l-am alaptat in ciude si cu toate ca, eu l-am intarcat (tot cu ciude si cu observatii din partea publicului laaaarg), eu stau cu el acasa pana in aprilie si, din cand in cand, si prin spitale si medlifeuri.
Nu ma apuc sa numar frecventa pronumelui personal persoana I sg in paragraful de mai sus, ca ma ia cu indoilei psihotice.
Ei, in tot acest timp, aflu ca-s tati care, cu candoare, tandrete si detasare PARTICIPA! Participa la tot, mai putin, hmmm, la astea ce tiu de fiziologia mamei. Da' morfofetala fac (eu n-am sharuit-o decat pe prima), da' cursuri din alea cu mingea pe covor fac (eu n-am facut deloc, nici singura, nici in tandem), da'  biberoane stiu sa sterilizeze, stiu si de unde sa scoatza cutia cu gris Humana daca mama doarme mai tarziu duminica (nu, nu s-a intamplat, keep it cool), da' haine stiu sa cumpere fara sa intrebe de 600 de ori dimensiunile (keep it cool again, cat eu cumparam pijamale marimea 80, el isi cumpara sosete marimea 44), da' zarzavaturi toaca si weekendurile le pastreaza pentru familie.

Ei, eu n-am primit modelul asta. Si nici nu l-am cerut. Nici pe asta, nici pe altul. Mie mi s-au aprins calcaiele si atat. Aprinse fiind, nu stiam ce sa caut, la ce sa ma uit. Mie mi s-au aprins calcaiele dupa un om ce e tot ce nu sunt eu: sigur pe el, ambitios nevoie mare, plin de incredere in fortele si destinul lui, sociabil de-l lasi in mijlocul Saharei si-si face din soparle prieteni si vine si cu apa rece. E cum nu se poate mai tenace si, de-ar fi un maraton al muncii peste-peste-peste program, el l-ar castiga pe locul 0! Si - lucru de neinteles pentru mine - fara sa se lamenteze, nene! Ca eu, si daca-mi dai sa bag un fir de ata-ntr-un ac, ma plaaannggg inainte sa m-apuc si ma plang si ca mi-a reusit. E si putin din ce sunt eu - se inflameaza repede, ii place sa umble brambura si n-are chef de detalii.

N-am cerut nici sa traiesc din munca si pe spinarea lui. Dar asta am ajuns sa traiesc si nu ma simt nicicum - nici prost, nici inutil, nici vinovata. Ma simt firesc si-mi dau seama ca el e facut sa aduca acasa mamutul, iar eu sunt facuta sa-l transez (pe mamut). Eu ma duc sa caut perdele, iar e fericit ca le-am ales eu pentru el.

Si-am trait multe in 2 ani, de cand ne-am "luat". Ma rog, doi an si-un pic. Pentru ca abia atunci mi-am dat seama ca nu mai e simplu, nu-mi mai fac bagajele si plec la mama. Am o responsabilitate si un cuvant asupra esecului. Si-asa am ajuns de la frustrare si tras cu linia pe caietul "Da, da' eu / da, da' tu" la a intelege ca viata mea nu e viata nimanui, ca viata mea nu e un model pe care-l iau de-a gata sablonat de la Familystore, il pun peste noi si iese placinta, atunci mi-am dat seama ca familia nu e statul in mic. In familie nu exista democratie, nici echitate, nici echidistanta (ca pe esichier). Intre doi oameni exista trasaturi si (diz)armonie. Eu nu-i pot cere lui sa faca ce organic nu e setat sa faca si nici el nu-mi poate pretinde mie nimic din ce imi e strain de natura mea. Daca el n-ar fi workoholic, eu n-as trai in casa aproape-visurilor mele si daca eu n-as fi o Penelopa mai galbejita, el n-ar putea sa-si satisfaca visele de marire si amor. Si stiu prea bine si simt si mai bine ca ne iubim toti trei, cu tot cu absente si cu nestiinta lui in ale copilului si cu tot ochii mari, sai figurile condescendente de le fac cei ce-l cunosc si stiu ca nu prea-i pe acasa.
Am regretat si m-am perpelit si mi-am pus alegerea la indoiala si inca mi se mai intampla. Si stau asa, uneori, si ma gandesc ca e OK asa, ca astia suntem noi si, cu roz si cu gri, ne e bine impreuna. Chiar daca sunt tati implicati, chiar daca ne vedem putin si obositi.

De ce scriu asa, spre eventualul vaz al lumii? Pentru ca aflu ca sunt altii care-s prezenti, care-si asuma, care fac eforturi si inca-mi pun intrebari. Si apoi intrebarile se domolesc si raman certitudinile: asa ne iubim noi si asta e modelul nostru. Numai al nostru.

Dragostea dureaza trei ani

... zice Beigbeder.

Si apoi te amorezezi iar. Eu, de acelasi barbat. De 4 ani ne tinem de mana si ne tragem de nas si, dupa trei ani jumate de locuit impreuna, dupa un an jumate de impartit acelasi nume de familie, am inceput sa ne intelegem bine, sa il inteleg eu pe el si el pe mine. Si m-a inteles pentru ca am inceput eu prima.
El e un domn serios, cu cravata si cearcane, care strange sute de maini intr-o zi, negociaza de se vede-n abundenta firelor albe de par, munceste intr-o saptamana intr-un ritm de neinteles pentru nimeni (si nici pentru mine), se arunca in masina si, de sus, traiectoria lui e haotica, dar bine inteleasa de ratiunile lui. E indraznet (adica bagacios, ala de-l dai afara pe usa si-ti intra pe geam) si, daca DEXul ar fi ilustrat, la "incredere in sine" ar scrie "Cezar". Adica el. E ambitios (sau incapatanat, mai bine spus) si stie foarte bine ce vrea. Isi schimba des obiectivele, incurajat de propriul succes, dar mereu stie ca vrea si ca va reusi. E optimist cu disperare.

Eu sunt mica - asa ma simt -, excesiv de politicoasa (cred ca si cersetorilor ma adresez la plural), speriata sa nu deranjez, sa nu respir, sa nu... (Stiti "In casa bunicilor"? Ei, pe mine a reusit educatia "Sa nu...") Sunt frivola si port fuste scurte, ma pierd in masina prea mare pentru mine, nu stiu sa negociez, am fluturi in cap si, de cum imi dai doua optiuni, se cheama ca m-ai varat intr-o dilema fara fund. Sunt neindemanatica, ii dau lui Tudor coate-n cap cand ne varam in pat, sparg farfurii, imi dau singura cu bratul scaunului in tampla. Sunt autoironica si increzuta. Si-mi place sa-i ajut pe altii.

Acasa e enervant de vesel, cravata si nazurile mainilor stranse le arunca de pereti si se maimutareste pana ma scoate din papuci, nu ia nimic in serios. Nu-i place sa fie singur la masa si, daca are o bomboana si 14 musafiri, o scoate si le-o pune dinainte.

E un tata absent pentru Mini-Him, e un tata deloc modern - se codeste sa-l schimbe, nu-i da de mancare ca se murdaresc amandoi ca unul si deodata cu ei si casa, uita sa-i dea laptele si se face ca nu pricepe cum sa-l prepare, nu stie ce dimensiuni are si nici diferenta dintre un body si o salopeta.

Dar el e singurul pe care-l avem si-l iubim amandoi, asa plecat cum e, asa Taz cum se misca, asa haotic cum traim langa el.

Acasa

E doua noaptea. Cred ca mi se trage de la ceaiul negru de pe la 9.

Ne-am mutat, in sfarsit, in casa in care Primaria, Distrigaz si, mai ales, Electrica s-au impotrivit sa ne mutam. Da' i-am contrazis si ne-am mutat!
Din vastele incaperi (in comparatie cu apartamentul de 2 camere, nu e prea greu sa fie vaste), bucataria e cea mai completa, 70% sunt goale, pline de saci si hante atarnand de peste tot, sub scara e magazia, sau soprul, sau "Sa scoti astea de-aici, ca pe mine ma enerveaza cand le vad" (= bormasina usoara, bormasina cu percutor - pt betoane -, cutii de parchet, o mie si-una de unelte ingramadite de tre' sa sapi pan' la fundul sacului dup-un amarat de patent etc), in mintea mea sunt planuri, rulete, dimensiuni, intrebari si muuulte comparatii. Peste tot, urme de vopsea lavabila, picatele galbene si albe, nici un toc de tamplarie n-a ramas nebotezat de mana mestera (?) in a varui, tot au atins cu vopsea, chit, lac! Hmm, da, pe scara ne-a ramas, eternizat, creionul care a tras linia dreapta intre balustri: l-au vopsit cu lac inainte de a-l sterge cu guma arabica! Logica multa!

Tudor n-are camera lui si nici n-o va avea prea curand. N-are nici doi ani si mi se pare o cruzime sa doarma singur. Peste 12 ani, ma voi ruga de el sa ma lase sa-l pup de ziua lui si-acum sa-l alung de langa noi? Jucariile lui stau imprastiate in ceea ce se cheama modern "living", iar pentru mine, pe stil vechi, "sufragerie". Desi n-avem masa de mancat duminica aici.

Am catarat cartile-n mobila de perete. Constat ca nimic nu da sentimentul de "acasa" precum cartile. Odata insirate-n raft, dezordinea colorata a cotoarelor face liniile drepte sa sune a "acasa" si camera sa fie, brusc, locuita.

Cartile si papucii imprastiati peste tot. De toate culorile. Multi masura 37 (sac!), vreo 3 perechi masuri masculine si mai multi (dar mai putini decat cei 37) masuri liliputane. Zac peste tot, langa scara, inghesuiti canapea, pe trepte, sub standerul pe post de cuier, langa pat, in baie. In carouri, fara varf, din prosop, cu motz in frunte, galosi, papuci, opincute de balet, papuci seriosi de bunic adormit cu ziaru-n brate.

N-as sfatui pe nimeni sa se apuce de facut casa. Nici sa cumpere gata facuta, nu stii ce-i dincolo de tencuiala. Trebuie cunostinte temeinice de inginerie in ale constructiilor, de la structura pana la produse de curatat chitul de pe pardoseala! Trebuie nervi de gumilastic, sa se intinda peste orizont si sa revina sanatosi la forma initiala. Ttrebuie rabdare cristica si calm olimpian. E nevoie de staruinta unui campion la maraton.

Dar, odata aici, nu-mi mai trebuie nici sa sterg picourile de pe parchet, nici sa inlatur vopseaua intrata-n furnirul usilor, nici masca peste cada cu bule. Mi-ajunge sa vad in penumbra cum dorm langa mine chirciti ca doi rinichi Me si Mini-me,  si sa ma uit in dreapta si sa regret zapada scursa de pe bolta.

Trebuie sa ma duc sa ma caut de maini amortite. Si sa-mi cumpar cizme de cauciuc. Si sa caut cuverturi calde si perdele fandosite. Inca nu-mi vine sa cred.

Cautari

tropical bathroom design by san francisco architect ZAK Architecture

mediterranean bathroom design by san francisco interior designer Miller Stein Interior Design

mediterranean bathroom design by san francisco interior designer Amoroso Design

Bai frumoase, prezentate de designerii de mai sus pe houzz.com.