De unde

Uneori ma intreb si eu de unde. De unde copiii mei cei doi. Nu pentru ca au ochi albastri si gene lungi, sau pentru ca mamai-sa (una dintre ele) declama sus si tare ca "tuata lumea se mira de ei ce frumosi is" (*), ci pentru ca sunt niste copii fantastic de intelepti.
Cat am fost insarcinata cu Ioana, mi-am tot pus problema ca Tudor trebuie cumva pregatit pentru ce avea sa vina. Mi-am pus si vreun milion una intrebari despre cum vom organiza noptile: in acelasi pat exclus sa doarma cei doi, Ioana risca sa ia la suturi in orice parte a corpului de sa nu le poata duce, la propriu. Evident, in jur si prin carti nu gaseam decat sfaturi peste sfaturi pe care eu nu le aplicam, iar eram pe dinafara complet.
L-am sondat pe Tudor de cateva ori, i-am spus ca o sa vina un bebelus precum cutare al lui cutare, ca o sa blablabla si blablabla. El nu era deloc receptiv, nu-l prea interesa ce e in burtoiul ala ca un pepene, nici nu pupa burta, asa cum am vazut ca fac alti copilasi, duios. Al meu se manifesta complet neduios, mama ma-sii, niciodata nu-s si eu din categoria "asa da"!
Prima reactie, cand a vazut ghemotocul cu caciula in masina, a fost "Uite, ca a iesit!" In sfarsit, adaug eu. Si a decis ca el o va invata sa vorbeasca. Am pazit-o pe Ioana in primele zile, primeam zeci de atentionari pe zi sa nu-i las singuri amandoi, ca si el e mic si e copil si nu se stie ce-i poate face, ca uite cum cutare si-a trosnit fratele mai mic etc etc. Nici macar o secunda n-a avut asemenea porniri. Ii placea s-o pupe si el, atat cat i se permitea, se urca in pat, s-o vada si s-o iubeasca, dar nimic exagerat, nici agresiv.
Cel mai tare m-a impresionat intr-o dupa-amiaza, dupa ce Ioana mancase si eu ma dusesem sa-i pun si lui ceva pe o farfurie. "Mammmaaaa, vino, ca a vomitat Ioana, vino s-o stergi!" "Vin acum, mama" Si, dupa o vreme, cand m-am dus, Ioana era curata la gura. El mersese la baie, luase hartie igienica si ii stersese laptele regurgitat de la gura. (OK, poate hartia igienica nu era cel mai aseptic servetel, dar nu asta e ideea)
E un copil atent si sensibil, isi iubeste sora si ea e moarta dupa el. Dimineata el vine sa-si continue somnul in patul nostru si ea e treaza. Ar face orice sa ajunga la el, sa rada impreuna. Pe el l-am banuit ca nu vrea sa-i dea masinile lui. Intr-adevar, nu voia sa i le dea, dar nu pentru ca se temea ca i le ia, ci pentru ca m-a avertizat ca "Mama, trebuie sa te stegi cu spirt inainte, ca ea le baga-n gura".
E firea lui, e atmosfera din casa, e iubirea pe care el a primit-o din nenumarate parti, iubire care, in loc sa-l rasfete si sa-l faca razgaiat, l-a facut sa se comporte firesc cu un zgamboi mic si nestiutor.

Ma intreb daca asa va fi tot mereu, pe masura ce vor creste amandoi. Pentru ca-s destui care-mi taoe macaroana si-mi spun ei, atoatestiutori, ca luna asta de miere nu va dura la nesfarsit, se va razbuna el, mai devreme sau mai tarziu.

Trei

Nu mai zice "vovaia", ci "tavai", nici "gogoanie", ci "vagoane", curat.
E din ce in ce mai timid (hmmm, si, totusi, poate nu seamana chiar atat de bine cu taica-su :D) si mai pupacios cu astia de-i alearga cam ca-n taberele alea unde se duce cuconetul sa se detoxifice, prin hrana sanatoasa si efort intens.
Nu-i place sa plece de acasa, asa ca a facut greva foamei 4 zile, la Roma, in weekendul ala prelungit, spontan si scapat din lesa al parintilor lui. 
Nu-l ducem la gradinita, pentru ca mama-sii i se rupe sufletul cand casca dimineata gura la mame cu maimute atarnate de gat, asteptand niste nenorocite de 178, sau 41. El n-ar fi atarnat de gat, insa ar dormi in scaun, pe bancheta din spate. Si la ce i-ar servi? Pe nimeni n-a interesat vreodata ca ma-sa citea Degetica inainte de a merge la scoala (Degetica, pe care, de altfel, a si urat-o intens, fiind prima carte pe care a citit-o fortata de mama ei, la randu-i si de imprejurari). Nici n-a intrebat-o cineva cum ii ieseau iepurii aia tembeli din plastelina. Sau daca-si mai aduce aminte cum se faceau papusile alea din linguri de lemn. 
Insa, chiar fara sa intrebe nimeni, mama-sa isi aminteste foarte clar diminetile chinuitoare, cand mai sa adoarma pe marginea cazii cu periuta de dinti in gura. Ploile sacaitoare, care morfoleau frunzele vestede si, deodata cu ele, pantofii aia maro rigizi. Mirosul de parchet vechi, jucarii din lemn cu vopseaua curatata, paruieli colegiale. 
I se spune in avion, la supermarket, sau aiurea, ca va face ravagii printre fete cu ochii si genele alea. Mie imi vine greu sa cred ca va fi un crai cu ochi albastri. Copilul asta duios va frange inimi? E destul sa ai o pereche de ochi adanci si gene cu nemiluita sa frangi inimile fetelor?
Da, cu conditia sa ai 3 ani si ele 25 :-).

Tătos

Ma imbrac lent, pentru ca n-am cum sa plec pana la 7.30, n-am cu cine lasa copilul in casa. Ma gandesc cu spaima la cei 200 de pasi pe care trebuie sa-i patinez pana la strada principala si cu sila la autobuz si metrou si strada. Ma gandesc scarbita la cele 25 de minute pe care ar trebui sa le petrec ruland cei 3 km pana la Lujerului.
N-am pentru cine sa pregatesc senvisul zilnic, pentru care mi se multumeste entuziast, ca si cum as fi pregatit vreo cina haute cuisine. Si cand dau sa mai inghesui niste cartele in portofel, aud un vaiet ascutit coborand usor pe scari. Ma reped zapacita sus, sau jos, unde sa ma spal pe maini? Cu usa baii deschisa, zbier "Vine mama!"
Inainte sa vie mama, el iese lipaind cu picioarele mici si goale pe parchet, ciufulit (mereu e ciufulit, nu numai cand cade din pat) si suparat. Nu stie de ce e suparat si nici nu-l intreaba nimeni. Ma ia strans de gat si ne asezam pe canapeaua de langa fereastra. Si-mi spune "Veau mama doarme bebe" Pfff, si eu la fel as vrea, sa dormim amandoi pana poimaine, dar, uite ca nu-mi iese! Si repeta, ca mama trebuie sa doarma cu bebe. La aproape trei ani, e cam trecut sa mai fie bebe, dar cui nu-i place sa se alinte?
Il duc in pat si ne mintim amandoi ca va adormi. El nu face decat sa se foiasca, sa imi intoarca spatele si sa-mi arate fata, pe rand, sa deschida ochii pe furis, sa vaza daca mai sunt, sau am plecat. Nu ca n-ar semnala cu un tignal ascutit orice tentativa de a ma ridica din pat.
Hai sa mergem "zjos", sa il pacalesc cu Minimax si s-o tai din casa.
Usa de jos scartaie a vizita si-si da seama ca nu e una din zilele furate, cand ramanem complici acasa, amandoi. Se razgandeste si nu mai vrea "zjos" - "veau dooooom cu mama". Si o tine langa, cu picioarele goale, ca el se culca la loc!
Il amagesc cu TVul din dormitor si fug. Ghinionul altuia, norocul lui: Mia e bolnava si o sa se duca la doctor, iar pe el il plantez la mama.
"Hai, da țeasta sa-ti pun caciula! Esti țestos?"
"Bebe e tătos" Nu stie ce e aia sa fii tătos, dar e fericit ca e tătos si ca nu ramane singur in casa...

Cum om fi trait cu cheile alea reci de gat...?

E bine

Dimineaţă rece de tot. Am ajuns prima la birou :-), am dormit la mama şi am făcut 10 minute până în Cotroceni.

Să fie cei 30, să fie copilul, să fie starea de bine care mă fac nostalgică, mulţumită şi fericită în acelaşi timp? Care mă fac să-mi iubesc părinţii şi să-i înţeleg aşa cum nu i-am înţeles până acum...? Care mă fac să-i iubesc pe cei intraţi în viaţa mea pe neînţeles şi – pentru o bucată de vreme – neacceptaţi?
Trăiam, acum ceva vreme, realităţi care, pentru lumea mea restrânsă şi exagerat protectoare, erau nişte şocuri, un şoc după un altul. Soră-mea îmi spunea atunci, tristă, că e sfârşitul lumii aşa cum o ştiam noi.
Acum, simt că nu e sfârşitul, sunt numai încercările prin care trecem ca să aflăm că avem, undeva în interiorul nostru, structurile pe care să construim alte repere, să îmbogăţim sentimente şi să rotunjim asperităţile intoleranţei tinere. 
Astă-iarnă îmi dădeam seama că dragostea mea, după cei trei ani beigbederieni, e mai aşezată şi mai firească. M-am întors să lucrez şi am uitat-o. Fiecare prin vârtejul personal, câteva luni cu valiza la uşă, în portbagaj şi în tren.

Mi-am abandonat perdelele untoase, baia luminoasă şi cuptorul care-a ascuns destule ruşini de începător. Am fost pe drumuri, nu mi-a mai ars de vizite, nici să le fac, nici să le primesc. Lunea şi vinerea mereu, la nesfârşit. Un derapaj continuu, o iluzie de viaţă.
Am fost în vacanţă. Toţi 3. Nimic aventuros, nimic spectaculos, în Grecia. Nu ştiu de ce sunt întrebată, mereu, invariabil, dacă l-am luat şi pe Tudor cu noi. Nu se putea altfel.
Am trăit şopârleşte la plajă, am dat peste cap programul de somn al copilului, bucurându-l de apă, barcă şi avion, ne-am culcat şi ne-am trezit cu luna plină mare, gălbejită şi tremurat-spectaculoasă peste capetele noastre complet ne-romantice, neinteresante, absorbite de vorbele întârziate ale copilului, de mutrele lui de copilaş, ca toţi copilaşii lumii, dar atât de frumos, deştept şi grozav, că doar e al nostru!


Ne-a fost bine, ne e bine, ne-am adunat. Suntem iarăşi noi, cu ale noastre. Iubirea noastră mică şi intensă, fără farafastâcuri şi sclipici, dar cu accente şi răbdare :-).

Democratia mea

Justitia, Dumnezeul crestin si inca alte cateva concepte similare au fost create, in opinia mea, pentru a compensa o realitate frustranta pentru individ. Justitia - rezultat al unei abordari care s-a vrut superioara legii naturii, iar Dumnezeu - ca sa rezolve ceea ce justita n-avea cum: ti-ai luat o scatoalca de la viata, fii multumit, se cheama ca altundeva, in alta lume si-n alte coordonate vei primi inzecit. De bine.
La fel si democratia - iluzia ca fiecare dintre noi putem participa pe masura interesului si puterii noastre la propria guvernare.

Ce ma framanta pe mine these days e aplicarea acestor concepte - de tipul democratie, echitate, dreptate etc. - in cazul familiei cu copil mic. Asa cum ne aflam si noi.

Si asta, pentru ca trebile in familia noastra mica si agitata stau profund stramb, nedrept, nedemocratic, inechitabil. You name it! Eu am fost insarcinata 9 luni, eu am fost fortata sa accept cererea in casatorie  (pen' ca eram amorezata pana peste urechile capului), eu - insarcinata fiind - mi-am schimbat numele meu domnesc, gandindu-ma cum voi calatori eu cu copilul si cu teancul de acte notariale dupa noi etc.
Se nascura si-asta mic. Eu - evident - am urlat ca mamuta-njunghiata, eu am stat in casa, eu am numarat resuflarile copilului, eu m-am inflamat c-o fi avand copilu' ceva neuro de face noaptea ca broasca, eu l-am alaptat in ciude si cu toate ca, eu l-am intarcat (tot cu ciude si cu observatii din partea publicului laaaarg), eu stau cu el acasa pana in aprilie si, din cand in cand, si prin spitale si medlifeuri.
Nu ma apuc sa numar frecventa pronumelui personal persoana I sg in paragraful de mai sus, ca ma ia cu indoilei psihotice.
Ei, in tot acest timp, aflu ca-s tati care, cu candoare, tandrete si detasare PARTICIPA! Participa la tot, mai putin, hmmm, la astea ce tiu de fiziologia mamei. Da' morfofetala fac (eu n-am sharuit-o decat pe prima), da' cursuri din alea cu mingea pe covor fac (eu n-am facut deloc, nici singura, nici in tandem), da'  biberoane stiu sa sterilizeze, stiu si de unde sa scoatza cutia cu gris Humana daca mama doarme mai tarziu duminica (nu, nu s-a intamplat, keep it cool), da' haine stiu sa cumpere fara sa intrebe de 600 de ori dimensiunile (keep it cool again, cat eu cumparam pijamale marimea 80, el isi cumpara sosete marimea 44), da' zarzavaturi toaca si weekendurile le pastreaza pentru familie.

Ei, eu n-am primit modelul asta. Si nici nu l-am cerut. Nici pe asta, nici pe altul. Mie mi s-au aprins calcaiele si atat. Aprinse fiind, nu stiam ce sa caut, la ce sa ma uit. Mie mi s-au aprins calcaiele dupa un om ce e tot ce nu sunt eu: sigur pe el, ambitios nevoie mare, plin de incredere in fortele si destinul lui, sociabil de-l lasi in mijlocul Saharei si-si face din soparle prieteni si vine si cu apa rece. E cum nu se poate mai tenace si, de-ar fi un maraton al muncii peste-peste-peste program, el l-ar castiga pe locul 0! Si - lucru de neinteles pentru mine - fara sa se lamenteze, nene! Ca eu, si daca-mi dai sa bag un fir de ata-ntr-un ac, ma plaaannggg inainte sa m-apuc si ma plang si ca mi-a reusit. E si putin din ce sunt eu - se inflameaza repede, ii place sa umble brambura si n-are chef de detalii.

N-am cerut nici sa traiesc din munca si pe spinarea lui. Dar asta am ajuns sa traiesc si nu ma simt nicicum - nici prost, nici inutil, nici vinovata. Ma simt firesc si-mi dau seama ca el e facut sa aduca acasa mamutul, iar eu sunt facuta sa-l transez (pe mamut). Eu ma duc sa caut perdele, iar e fericit ca le-am ales eu pentru el.

Si-am trait multe in 2 ani, de cand ne-am "luat". Ma rog, doi an si-un pic. Pentru ca abia atunci mi-am dat seama ca nu mai e simplu, nu-mi mai fac bagajele si plec la mama. Am o responsabilitate si un cuvant asupra esecului. Si-asa am ajuns de la frustrare si tras cu linia pe caietul "Da, da' eu / da, da' tu" la a intelege ca viata mea nu e viata nimanui, ca viata mea nu e un model pe care-l iau de-a gata sablonat de la Familystore, il pun peste noi si iese placinta, atunci mi-am dat seama ca familia nu e statul in mic. In familie nu exista democratie, nici echitate, nici echidistanta (ca pe esichier). Intre doi oameni exista trasaturi si (diz)armonie. Eu nu-i pot cere lui sa faca ce organic nu e setat sa faca si nici el nu-mi poate pretinde mie nimic din ce imi e strain de natura mea. Daca el n-ar fi workoholic, eu n-as trai in casa aproape-visurilor mele si daca eu n-as fi o Penelopa mai galbejita, el n-ar putea sa-si satisfaca visele de marire si amor. Si stiu prea bine si simt si mai bine ca ne iubim toti trei, cu tot cu absente si cu nestiinta lui in ale copilului si cu tot ochii mari, sai figurile condescendente de le fac cei ce-l cunosc si stiu ca nu prea-i pe acasa.
Am regretat si m-am perpelit si mi-am pus alegerea la indoiala si inca mi se mai intampla. Si stau asa, uneori, si ma gandesc ca e OK asa, ca astia suntem noi si, cu roz si cu gri, ne e bine impreuna. Chiar daca sunt tati implicati, chiar daca ne vedem putin si obositi.

De ce scriu asa, spre eventualul vaz al lumii? Pentru ca aflu ca sunt altii care-s prezenti, care-si asuma, care fac eforturi si inca-mi pun intrebari. Si apoi intrebarile se domolesc si raman certitudinile: asa ne iubim noi si asta e modelul nostru. Numai al nostru.

Dragostea dureaza trei ani

... zice Beigbeder.

Si apoi te amorezezi iar. Eu, de acelasi barbat. De 4 ani ne tinem de mana si ne tragem de nas si, dupa trei ani jumate de locuit impreuna, dupa un an jumate de impartit acelasi nume de familie, am inceput sa ne intelegem bine, sa il inteleg eu pe el si el pe mine. Si m-a inteles pentru ca am inceput eu prima.
El e un domn serios, cu cravata si cearcane, care strange sute de maini intr-o zi, negociaza de se vede-n abundenta firelor albe de par, munceste intr-o saptamana intr-un ritm de neinteles pentru nimeni (si nici pentru mine), se arunca in masina si, de sus, traiectoria lui e haotica, dar bine inteleasa de ratiunile lui. E indraznet (adica bagacios, ala de-l dai afara pe usa si-ti intra pe geam) si, daca DEXul ar fi ilustrat, la "incredere in sine" ar scrie "Cezar". Adica el. E ambitios (sau incapatanat, mai bine spus) si stie foarte bine ce vrea. Isi schimba des obiectivele, incurajat de propriul succes, dar mereu stie ca vrea si ca va reusi. E optimist cu disperare.

Eu sunt mica - asa ma simt -, excesiv de politicoasa (cred ca si cersetorilor ma adresez la plural), speriata sa nu deranjez, sa nu respir, sa nu... (Stiti "In casa bunicilor"? Ei, pe mine a reusit educatia "Sa nu...") Sunt frivola si port fuste scurte, ma pierd in masina prea mare pentru mine, nu stiu sa negociez, am fluturi in cap si, de cum imi dai doua optiuni, se cheama ca m-ai varat intr-o dilema fara fund. Sunt neindemanatica, ii dau lui Tudor coate-n cap cand ne varam in pat, sparg farfurii, imi dau singura cu bratul scaunului in tampla. Sunt autoironica si increzuta. Si-mi place sa-i ajut pe altii.

Acasa e enervant de vesel, cravata si nazurile mainilor stranse le arunca de pereti si se maimutareste pana ma scoate din papuci, nu ia nimic in serios. Nu-i place sa fie singur la masa si, daca are o bomboana si 14 musafiri, o scoate si le-o pune dinainte.

E un tata absent pentru Mini-Him, e un tata deloc modern - se codeste sa-l schimbe, nu-i da de mancare ca se murdaresc amandoi ca unul si deodata cu ei si casa, uita sa-i dea laptele si se face ca nu pricepe cum sa-l prepare, nu stie ce dimensiuni are si nici diferenta dintre un body si o salopeta.

Dar el e singurul pe care-l avem si-l iubim amandoi, asa plecat cum e, asa Taz cum se misca, asa haotic cum traim langa el.

Nestiut

Cine ma cunostea acum 6 ani, cunostea o tanara plina de istericale, goala de rabdare, excesiv de impulsiva, de-a dreptul insuportabila diminetile si in conditii de presiune. Mai ales cu cei de langa mine.
Au trecut cateva zeci de luni, cateva momente de-a dreptul taios de dureroase, un da, cateva ecografii, milioane de intrebari, primele zile din cei 27 de ani (atunci) ai vietii mele petrecute in spital - nu orice spital, ci maternitate - si am ajuns sa cedez, sa nu impart si sa inmultesc cu doi orice fir de puf ridicat de pe jos, sa ma ridic din pat fara cracneala cand nu mai pot de sale si de somn, sa zambesc diminetile, chiar cand ma dor pleoapele de nesomn, sa calculez unde inghesoi inca o pereche nepurtata de pantofi, sa am rabdare si cu altii, pentru el, o mogaldeata mica si doar c-un dinte.
Brusc, eu nu mai sunt nici Liana, nici frumusico, nici uratanie, sunt mama, sau mamo, sau mami. Iar el nu mai e nici tu, nici C, nici dragule, e tata, sau tati, sau tato.

Desi oricine poate sa explice ce e acela un copil, desi orice DEX indexeaza cuvantul copil, ce face si ce leaga un copil e de neexplicat, de nescris, de necuprins, mai ales.
Si te iubesc e o conventie uzata pentru noi, de-acum.

Zile si luni

Plecand de la intrebarea unei prietene, pe messenger (e mai greu sa ma vad cu oamenii in mod organizat in perioada asta; cel mult, ma intalnesc intamplator cu ei, cand traversez strada) "Ce mai face bebeTu?", ma gandeam la zilele noastre impreuna.

Afara nu s-a luminat, insa nici mult nu mai e. Sufla usor inspre mine, care ma tin pe muchia patului sa nu ma pravalesc.

Peste cateva clipe (de fapt, jumatati de ora), doi ochi limpezi, mari, clari ma privesc curios din jos. Apoi, doua picioruse incep sa zvacneasca ritmic in aer. Ochii privesc in continuare insistent in sus. La cea mai mica reactie, gingiile goale rad cu gura pana la urechile mici si albe. Nu mai am scapare, e dimineata, e 7, copilul asta e punctual, e antiteza 100% a lui taica-sau. Foiala, zbenguiala, se pune pe burta, impinge in genunchi, tipa, geme, maraie. Dupa cereale, lapte, parc, mancare, adoarme iarasi.


Cand se trezeste, rade, se pune pe burta, bataie din cap, musca din cearsaf, il iau, il pun sa sada, sustinut de mine, apoi tipa (de placere), tipatul se transforma in plans de foame, ma duc sa- i fac cereale cu lapte, strange cu incapatanare buzele, ca nu vrea lingurita, ii transfer cerealele in biberon, le mananca si apoi da din picioare, se pune pe burta, se joaca cu Livia, il iau pe sus la baie, iar zbenguaiala, isi roade mainile, inghite apa de la dus, il infasor in creme si salopeta de pijama, se mai joaca iar, mai mananca un pic si se culca.
Si asa au trecut 5 luni cu zilele lor cu tot, unele mai palpitante, altele mai nedumerite si vor trece atatia ani, pana voi avea ocazia sa fi uitat cum ii statea parul, cum avea chelie in spate si cum se agata de mine, infometat.