Un an intreg

Eu sunt femeie, da' ma voi barbat (lumea mea misogina)

M-am casatorit si am luat numele de familie al sotului meu. Mama e profund religioasa si i se pare absolut firesc felul in care femeile sunt privite in biserica drept un fel de enoriasi de pe randul din spate. Tata crede ca egalitatea intre femei si barbati e deplina in zilele pe care le traim. Sotul meu spune 'Voi, femeile, ...', ca si cum "noi, femeile", suntem altceva decat "ei, barbatii". Un prieten recunoaste pe facebook: 'eu sunt foarte misogin'.



Mihaela Miroiu sustine, de fiecare data cand are ocazia, ca Romania e un imens si pervers val de misoginism. Nu numai barbatii, dar mai ales femeile adopta, intretin si alimenteaza cultura profund misogina, prin educatia pe care o dau copiilor. Eu as adauga ca si prin atitudinea pe care o au fata de trasaturi de caracter considerate, pe nedrept, exclusiv, sau preponderent feminine (barfa, invidia, istericalele).


Doamna Miroiu are dreptate. Dincolo de modelele familiale, comunitare, sociale, sunt gesturile si discutiile de zi cu zi, de cafele matinale si discutii internaute. Femei altfel inteligente, sigure pe ele, independente (blabla, orice, numa' ingramadite nu) se reped sa se batoseasca si sa se dezica de tagma soferitelor, de-un paregzampla, cum ca ele nu conduc sub nici o forma, sau culoare, 'ca o femeie' si ca sunt oricand gata sa dea clasa unui barbat la volan la o liniuta.


Pare-se, femeile sunt un fel de aiurite, naive, neatente, zburatacite cocotate-n spatele volanului, gata de cele mai abracadabrante si aiuritoare figuri automobilistice; sutimi intregi de secunda intarziate la semafor, rujat pe rosu, bezele-n telefon, priviri pierdute, volan scapat in lucerna. Graaavissim!


DAAAR, 'eu conduc ca un barbat'. Adica, trag eu concluzia, plina de tupeu, cauti sa te vari 'la pomana', sau 'la santaj' pe banda celui din stanga, injurand cu spume verzi, nervos, mizand pe viteza de reactie si instinctul de conservare si teama colegului de sosea. Hmmm, frumos si sigur, mai ales! Curat soferistic!


Am lucrat cu reprezentanti ai catorva natii europene si americane: francezi, englezi, belgieni, suedezi, nemti, canadieni si americani. De fiecare data, s-a ajuns, in discutiile noastre, la traficul nebun al Bucurestilor. O data, unul sa fi facut vreo remarca la adresa femeilor la vlan in Bucuresti! Nici vorba! N-am auzit, in egala masura, nici remarci dezaprobatoare la adresa conationalelor lor la volan. Oamenii astia le vad soferi, nici femei, nici barbati! Soferi, conduc masini, sunt soferi!


Nu pricep de ce in Romania femeile la volan is mai tembele decat barbatii. Ca nu alearga? Ca sunt mai prudente? Dar asta nu le face catastrofe, dimpotriva.


Daca gogoasa cu genele alea masculine 'separate' in timpi milenari pt vanatoare si bring the bacon home de cele feminine pt crescut copii si pregatit baconu' o inghit, asta cu volanul nu. Pentru ca sofatul e o activitate prea recenta ca sa se fi selectat natural genele. Mai degraba, ele s-au selectat cultural, prin aplicarea unor prejudecati interiorizate de ambele parti, dar si prin pastrarea femeii la loc sigur, sub obroc. Si asa au ajuns barbatii sa se creada regii soselelor si femeile sa se autolimiteze la volan.


Mai grav si mai urat mi se pare cand femeile arata cu degetul alte femei. Si nu o femeie, sau niste femei anume, ci la gramada, 'toate femeile', care sunt mai slab dotate pentru lucrul cu covrigul. Si, mai mult, nu numai ca generalizeaza cand arata cu degetul, ba se si delimiteaza de 'femei', la modul general, alea care conduc de ti-e si rusine ca impartasesti aceleasi caracteristici cu ele!


Ma intreb eu, asa, de unde atatea femei la volan, daca toate conduc barbateste, cu tigara-n dejt si injuratura-n coltu' gurii? Si de unde atatea care sunt catastrofe, de-s atatea care conduc atat de bine?!

Eu, una, recunosc. Sunt femeie la volan si am, destul de des, si un copil in spate. Si, cand nu-l am, ma gandesc mereu ca e important pentru el sa aiba mama, o mama in care sa vada un model. Si asta ma face sa nu trec pe rosu, sa nu imi exersez prostul-simt (claxonand in draci, depasind coloana la semafor, injurand in stanga si-n dreapta, dand dovada de fiecare data cand am ocazia de intoleranta masiva si agresiva, lamentandu-ma ca, vai, ce proaste-s altele, ce desteapta mi-s eu), trasatura care nu cred ca apartine exclusiv barbatilor, sau femeilor.
Imi pare rau, insa, ca femeile se arata cu degetul unele pe altele, de parca nu-s suficient aratate de altii, ca "personaje" in glume sarcastice de doi lei-jumate, asa.

Stie tot

Tudor doarme cu mine-n pat. La 1 an, inca e alaptat. Sunt o mama care se misca mai greu cu el, pentru ca rareori programul tatalui coincide cu programul nostru. In general, il car cu taxiul pe unde apuc. Mama mea nu il poate ridica in brate, asa ca, daca ii plasez pe bancheta din spate, manevre de pus/luat din scaunul lui le fac dupa ce trag masina pe dreapta si ma extrag de la volan.
And so on.
Toate astea intalnesc o gramada de comentarii la cei care ma cunosc direct, sau din auzite. Comentarii pe care le aud, sau imi sunt povestite. Oameni care nu au copii sunt de parere ca si ca si ca. Ei stiu cum inveti un copil sa doarma in patut, sa stea in tarc cat faci tu baie cu spume, cum sa doarma si sa manance la aceleasi ore si cum sa te astepte linistit sa te trezesti la 10. Cum sa iesi cu el in locuri pt celibatari, sau oameni fara copii, cum sa tii cu o mana copilul si cu alta sa impingi caruciorul la supermarket, incarcat cu 3 baxuri de apa plata si sa ajungi si acasa, cum sa gasesti taxi in plina greva RATB. Si, mai dihai, cum sa aleg un super-tata pentru copil, sa se plieze cu totul si cu totul pe dorintele mele si sa stiu dinainte cum va fi viitorul meu alaturi de el.
Eu nu stiu, am ratat cursurile astea. N-am reusit sa il invat in patut cand stateam la mama din motive de lipsa de apa calda si nu aveam patut. Nu mi-a dat prin cap sa incropesc unul dintr-o anvelopa mai veche d-a lu' tata, vatuita cu plapuma aia tocita de sariturile mele si-ale matusi-sii si-am ratat ocazia sa-l fac independent. N-am reusit nici sa-i ordon ca, de la 6 luni fix sa treaca in totalitate pe mancare solida si sa lase-n ma-sa alaptatul. Nu reusesc nici sa ma justific fata de sotiile prietenilor sotului meu care nu pricep la ce-i mai trebuie alaptat. Practic, nici eu nu pricep mai mult decat ca-l face fericit. Teoretic, cica face bine la sanatate, dar fetele astea, insarcinate cu al doilea copil crec-au lipsit la lectia cu fericirea si sanatatea. Sau am lipsit eu la aia cu mamele...?
Nici sa-l educ cum trebuie nu-mi iese. Daca iesim pe undeva, nu trec 5 minute de stat pe ratan si incepe sa se plictiseasca. Fie se arunca-n cap, fie se zvarcoleste sa se dea jos. Ceea ce e mai mult decat ciudat, odata ce el nu merge ca lumea-n picioare; unde-o fi vrand sa se duca? Mai aiurea e tre' sa stam si afara, ca nu-i place fumul de tigara, face nazuri cu plamanii.
Nu reusesc nici sa il las sa planga pana tace, ca asa se obisnuieste sa stea singur. Eu, una, urasc sa stau singura. Se vede treaba ca n-a avut cine sa ma invete sa stau singura cum trebuie, ca de stat, am stat singura, da' tot nu m-am invatat minte! Si parca nu-s chiar atat de curioasa sa aflu exact cat plange pana sa se opreasca.
Si-l iau si-n brate, in ciuda scoliozei nerusinate ce mi s-a aciuia in spinare (e drept ca nu mi-e chiar atat greu, vezi paragraful urmator). L-am dus mai mult in brate decat in carucior, ca iarna asta a fost multa zapada si noi n-avem carucior 4x4. Cred ca l-am invatat in brate, ca uite, a facut un an si nu umbla singur 200 m legati.
Am picat si testul obrajilor-stand-sa-plezneasca si al staturii impresionante. Tudor a ajuns cu chiu, cu vai la ametitoarea greutate de 8 kilograme si inaltime ce variaza, in functie de medic si ruleta, intre 70 si 73 de cm. Se observa cu ochiul liber ca e pipernicit si vecinii care vand piese auto si ucid animale salbatice-n timpul liber, dar sunt antrenati profesionist in meseria de tata-de-la-distanta-care-mai-bine-sta-la-tejghea-decat-in-parc-cu-fi-su mi-o amintesc de fiecare data cand uit.

E uimitor cum oamenii fara copii, sau cu copii pe care-i vad in weekend si cand dorm reusesc mult mai bine decat mine, sau decat noi, astia cu copii. O fi vreo zona a creierului responsabila de reusita cu copilul, zona care, odata ce ai copilul, se atrofiaza brusc si paradoxal si te impiedica sa fii un parinte realizat cu copil reusit...? Sora-mea n-are zona asta. Se lupta cu astia de stiu, sa le spuna ca nu e asa cum stiu ei, dar ei stiu mai bine decat ea, care, din cand in cand, mai sta cu Tudor si-l vede ca umple pe bune scutece cu resturile de mancare digerata (nu ca-n filmele alea "Uite cine vorbeste"), ca plange rau daca e obosit si supasolicitat, ca mananca asa cum are el chef, nu cum ii dau eu etc.

Eu imi pun numai problema daca el, Tudor, e fericit si sanatos. Sanatos imi spune medicul ca e si, daca nu e, imi da niste siropuri sa i le torn pe gat. Dar fericit nu stiu daca e. Il vad bucurandu-se de mine, il vad linistit acasa, il vad fericit cand revin din umblarile necesare. Nu stiu daca alaptatul, sau prezenta mea il vor face sanatos si imun la alergii peste 10 ani, sau il vor echilibra relational.
Dar il vad fericit acum. Si ma intreb si eu: merita sa-i iau clipele astea de fericire, cand viata e atat de zgarcita-n ferici? Merita sa-i frig sufletul chiar si pentru cateva momente, cand poate ca nimeni, niciodata nu-i va mai da totul...?