Azi am vazut filmul Apollo 18 dupa o lunga perioada in care nu am vazut nici un film. Din lunga lista de filme pe care mi le-am pus deoparte sa le vad, azi mi-am propus sa aleg intre The Help si asta, si, deoarece trailer-ul filmului The Help spune toata povestea fara ca sa mai fie nevoie sa pierzi vremea ca sa-l vezi, l-am ales pe Apollo 18. Este un fel de Blair Witch Project intr-un spatiu claustrofobic, si este cam plictisitor, dar este cu astronauti, de aceea mie mi-a placut. Totodata mi-a redeschis apetitul pentru filme, si acum ma uit la lista ca sa aleg ce o sa vad in continuare.
Cred ca o sa vad mini-serialul The Pacific, deoarece mi s-a facut dor de filme de razboi, si pe urma Source Code, ca e cu Jake Gyllenhaal, care mie mi se pare ca se maturizeaza frumos, desi, in secret, cred ca o admir, ca actrita, pe sora lui mai mult decat pe el, desi nu sunt de loc de acord cu pozitiile si declaratiile ei politice publice. Chiar am impresia ca l-a corupt in sensul asta si pe maleabilul Peter Sarsgaard, (sotul ei), despre care banuiesc ca a suferit niste neplaceri in timpul copilariei sale in care chiar a avut de indeplinit riscanta functie de baiat de altar.
Dar eu ma simt vinovat de cate ori barfesc despre persoane publice, mai ales despre actori, pe care ii consider, ca pe toti artistii, in general, persoane vulnerabile, chiar daca in SUA, unii au ajuns chiar guvernatori sau presedinti.
Deci prefer sa barfesc despre mine insumi, deoarece am determinat ca este mai etic sa fac acest lucru. Azi, datorita filmului cu astronauti, am stat sa-mi aduc aminte cand am vazut eu prima oara, pe videocaseta, filmul aselenizarii si pasirii pe Luna a primilor oameni, astronautii americani Neil Armstrong si Buzz Aldrin, (in timp ce colegul lor, Michael Collins, ii astepta in orbita in Columbia). A fost chiar in vara anului 1989, cam in perioada aniversarii a 20 de ani de la misiunea Apollo 11. Nu mai tin minte daca la TVR s-a adus aminte despre asta. Dar stiu ca intr-o seara din vara acelui an am vazut un film documentar american despre acea misiune. Nu stiu daca era chiar asta de la NASA, sau unul facut ulterior cu secvente din acesta, dar Moonwalk One nu cred ca avea cum sa fie, deoarece nu fusese larg distribuit la vremea aceea.
Tata mi-a povestit ca era la mare, la Mamaia, atunci cand chiar s-a intamplat, in iulie 1969. Si statea la un hotel care avea televizor in lobby, si toti au stat nedormiti toata noaptea ca sa se uite la TV ca anuntasera deja pe la 11 seara ca modulul Eagle aselenizase, si ca urma sa fie dat in direct si primul pas al primului om pe Luna. Tata mi-a povestit ca anul ala erau o gramada de polonezi la mare in Romania, si toti au baut tuica impreuna si s-au bucurat cand au vazut cand s-a intamplat. Tin minte ca mi-a zis ca si barmanul si receptionerul de noapte si cateva cameriste erau acolo, desi au stat, modesti, mai in spate, lasand oaspetii hotelului sa se inghesuie mai in fata, langa ecranul televizorului. Tata a estimat ca totusi nu au fost mai mult de 40 de oameni, dar a zis ca pe vremea aceea hotelurile de la mare nu erau prea aglomerate, plus ca nu toti avusesera chef sa stea toata noaptea in lobby.
Si bunica mea si-a adus aminte ca a fost impresionata atunci, in 1969, dar nu mai tinea minte daca vazuse la TV despre asta, sau doar auzise de la radio.
Cand am intrebat-o pe mama ce-ar zice si daca s-ar speria daca as vrea sa ma fac si eu astronaut, m-a dezumflat repede spunandu-mi ca eu nu sunt in stare sa-mi fac patul, daramite sa pot sa devin astronaut. Mama mea este o realista si nu mi-a servit niciodata gogoasa aia ca pot sa devin ce vreau eu, si, in plus, mi-a zis in repetate randuri ca cea mai stabila si serioasa meserie este cea de functionar de stat, macar la primarie, daca nu esti in stare sa obtii un post mai acatarii la vreun minister. Drept care nici eu nu am indraznit sa cer cadou vreodata nimic asa mai SF, de gen racheta, sau robot cu beculete, iar cand a aparut Buzz Lightyear din Toy Story, pe care il iubesc din tot sufletul, ma consideram deja prea mare ca sa mai cer jucarii din astea.
Cred ca o sa vad mini-serialul The Pacific, deoarece mi s-a facut dor de filme de razboi, si pe urma Source Code, ca e cu Jake Gyllenhaal, care mie mi se pare ca se maturizeaza frumos, desi, in secret, cred ca o admir, ca actrita, pe sora lui mai mult decat pe el, desi nu sunt de loc de acord cu pozitiile si declaratiile ei politice publice. Chiar am impresia ca l-a corupt in sensul asta si pe maleabilul Peter Sarsgaard, (sotul ei), despre care banuiesc ca a suferit niste neplaceri in timpul copilariei sale in care chiar a avut de indeplinit riscanta functie de baiat de altar.
Dar eu ma simt vinovat de cate ori barfesc despre persoane publice, mai ales despre actori, pe care ii consider, ca pe toti artistii, in general, persoane vulnerabile, chiar daca in SUA, unii au ajuns chiar guvernatori sau presedinti.
Deci prefer sa barfesc despre mine insumi, deoarece am determinat ca este mai etic sa fac acest lucru. Azi, datorita filmului cu astronauti, am stat sa-mi aduc aminte cand am vazut eu prima oara, pe videocaseta, filmul aselenizarii si pasirii pe Luna a primilor oameni, astronautii americani Neil Armstrong si Buzz Aldrin, (in timp ce colegul lor, Michael Collins, ii astepta in orbita in Columbia). A fost chiar in vara anului 1989, cam in perioada aniversarii a 20 de ani de la misiunea Apollo 11. Nu mai tin minte daca la TVR s-a adus aminte despre asta. Dar stiu ca intr-o seara din vara acelui an am vazut un film documentar american despre acea misiune. Nu stiu daca era chiar asta de la NASA, sau unul facut ulterior cu secvente din acesta, dar Moonwalk One nu cred ca avea cum sa fie, deoarece nu fusese larg distribuit la vremea aceea.
Tata mi-a povestit ca era la mare, la Mamaia, atunci cand chiar s-a intamplat, in iulie 1969. Si statea la un hotel care avea televizor in lobby, si toti au stat nedormiti toata noaptea ca sa se uite la TV ca anuntasera deja pe la 11 seara ca modulul Eagle aselenizase, si ca urma sa fie dat in direct si primul pas al primului om pe Luna. Tata mi-a povestit ca anul ala erau o gramada de polonezi la mare in Romania, si toti au baut tuica impreuna si s-au bucurat cand au vazut cand s-a intamplat. Tin minte ca mi-a zis ca si barmanul si receptionerul de noapte si cateva cameriste erau acolo, desi au stat, modesti, mai in spate, lasand oaspetii hotelului sa se inghesuie mai in fata, langa ecranul televizorului. Tata a estimat ca totusi nu au fost mai mult de 40 de oameni, dar a zis ca pe vremea aceea hotelurile de la mare nu erau prea aglomerate, plus ca nu toti avusesera chef sa stea toata noaptea in lobby.
Si bunica mea si-a adus aminte ca a fost impresionata atunci, in 1969, dar nu mai tinea minte daca vazuse la TV despre asta, sau doar auzise de la radio.
Cand am intrebat-o pe mama ce-ar zice si daca s-ar speria daca as vrea sa ma fac si eu astronaut, m-a dezumflat repede spunandu-mi ca eu nu sunt in stare sa-mi fac patul, daramite sa pot sa devin astronaut. Mama mea este o realista si nu mi-a servit niciodata gogoasa aia ca pot sa devin ce vreau eu, si, in plus, mi-a zis in repetate randuri ca cea mai stabila si serioasa meserie este cea de functionar de stat, macar la primarie, daca nu esti in stare sa obtii un post mai acatarii la vreun minister. Drept care nici eu nu am indraznit sa cer cadou vreodata nimic asa mai SF, de gen racheta, sau robot cu beculete, iar cand a aparut Buzz Lightyear din Toy Story, pe care il iubesc din tot sufletul, ma consideram deja prea mare ca sa mai cer jucarii din astea.
Ingen kommentarer:
Send en kommentar