Pic-pic, poc-poc, toc-toc

Veni si vara, si caldura si aerele conditionate zbarnaie din toate partile. Daca lasi geamul deschis noaptea ai senzatia ca traiesti intr-un stup de albine zumzaitoare. Noi nu putem dormi cu aerul conditionat deschis pentru ca am incercat si a doua zi Matilda avea ochi de broasca si eu spatele intepenit. Nu ca spatele meu ar avea nevoie de mult ca sa pateasca nepatite. Deci induram caldura si/sau deschidem geamul. Geamul deschis e bun, problema este ca auzi mult prea tare haita de sase dulai de la blocul vecin, statiile din taxiuri, muzica unui insomniac, pisicile facand chiolhanuri, dimineata toate orataniile zburatoare in concert. Si mai frumos se intampla sa adulmeci un fum de tigara de la vecinii care ies sa fumeze in miez de noapte. Iar eu am somnul usor si ma trezesc si cand fosneste un gandac prin frunze, dar n-am ce face, m-am invatat. Si cum dormitul la 30 de grade ii produce Matildei 10 treziri pe noapte, mai bine las geamul deschis si ma trezesc doar eu din motivele mai sus enumerate.

 

Cireasa de pe coliva tortul acestei situatii a fost anul trecut picatura chinezeasca. Vecinii de la 9 au apreciat ei sa-si puna aerul mai "pi sentru" geamului de la dormitor si sa nici nu puna un amarat de furtunas colector al condensului, asa ca toata apa produsa de aparat picura pe pervazul meu din tabla. Nici macar nu picura uniform, constant, sa zici ca te invatai cu pic-pic, poc-poc. Venea in valuri, iar cand batea vantul picaturile erau zburate pe pervazul celor de la 5 si atunci aveam si eu o pauza sonora. Cum eu stau (inca) bine cu nervii am puterea sa ignor cam orice. Deci asimilasem cumva pic-picul. Mama, care statea atunci cu fi-mea peste zi si mai ramanea uneori noatea, la o camera distanta de poc-poc, nu mai suporta si o scotea din minti. Adevarul este ca daca lasi picaturile sa te enerveze nu te mai poti controla. In fiecare zi facea spume de nervi legat de nesimtirea vecinilor care nu si-au pus un furtunas. I-am zis sa-i viziteze si sa le spuna ce se intampla, nu ca ei nu ar fi vazut sau auzit. Evident ca nu s-a dus, ca asa-i romanul pasiv, se enerveaza pana la limita atacului cerebral dar nu face nimic. A preferat doar sa fiarba de nervi. Eu nu aveam nici timp si nici dispozitie sa maduc sa vorbesc cu stimabilii pentru ca-i cunosc de nesimtiti si era pacat sa ma enervez. Mi-a fost totusi mila de maica-mea si am pus o laveta groasa pe pervaz in scop de amortizor si a functionat. Mama s-a linistit, toata lumea fericita.  Probabil mai putin vecinii de mai jos unde acum se auzea si mai tare. Pe vremea aceea inca nu aveau copil si cred ca dormeau si ei cu aerul deschis, asa ca nu-i deranja picatureala.

 

Anul asta... pic-pic, poc-poc, tzonc-tzonc. Este de fapt mai mult un tzanc pentru ca avem glafuri din tabla si se aude asa un sunet spart si strident. Cam enervant, ce-i drept. De data asta la noi nu mai picura, se duce direct la cei de la 5- posesori de una bucata bebelus de o luna. Acum stau si ei cu geamul deschis si probabil ca-i scoate din minti. Noaptea trecuta, ora 2, eu ca de obicei cu insomnia care ma chinuie de ceva timp. Adorm  spre un treiulet de dimineata. La cinci ma trezeste fi-mea sa-i dau tzatza, la sase ma trezesc de tot ca sa-i fac de mancare. Deci dorm pe saturate :)). Vad ca si anul asta inca ma tin nervii. Ceva mai putin decat anul trecut, dar pot sa ignor picaturile. Si cum stateam eu asa si numaram oi, hipopotami, balauri, brontozauri, numai sa ma ia si pe mine somnul, aud un urlet de barbat:

 

"Inchide-ti, in mortii ma-tii, aerul!"

 

 

Urmat de altele de nereprodus. Zic hait, ca s-a enervat vecinu'!. Intre somn si trezie, cum eram, m-am gandit repede la aerul meu, uitand ca-i picura aluia de sus. Am sarit din pat disperata dupa telecomanda. Aerul meu era inchis, evident, deci nu cu mortii mamei mele avea ceva. Ne-am mai linistit! Vezi, barbatu', pune mana (sau ce pune) pe situatie, nu sta ca mine. Eu am indurat si am pus lavete, el a luat mortii la rost. Tare sunt curioasa daca-l ia si pe vecinu. Poate la noapte se termina cu tortura. Daca-i asa, ii las o bere pe covorul de la usa. Ori pentru el, ori pentru sotie- am auzit eu ca ajuta cu alaptarea :).

 

 



The Butterfly effect sau cum ne-am petrecut noi duminica

Frumoasa duminica de martie, soare. Pe balcon toate florile primite de Martisor. E mai racoare si rezista mai mult. Noi doua singure acasa, eu incerc sa tin pasul cu ea, ea debordand de energie. Chiar frumos afara, imi pare rau ca nu o pot scoate in parc. Ea merge foarte bine singura, dar daca trebuie sa o iau in brate... acolo ramanem. Asa ca recuperam cu activitati indoor. Sta cocotata la mine in brate si citim. Spun citim pentru ca pasiunea ei pentru litere a luat o itorsatura spectaculoasa, acum urmareste fiecare litera din cuvant si pronunta mai bine de jumatate din ele. Glumeam noi ca va citi inainte sa inceapa sa vorbeasca, se pare ca spre asta ne indreptam. Citim.

 

Brusc, Matilda intoarce capul si-mi indica ceva spre balcon. Eu cred ca-mi arata florile si incep sa-i spun denumirile- zambile, lalele, gerbera. Ea nu si nu, sare de la mine din brate si imi arata insistent catre cele doua zambile uriase din prima vaza. Ma uit si era.... un mare fluture. Dar mare, cu portocaliu, alb, negru, rosu. Se hranea din nectarul zambilei. Parte din dorinta mea de a locui langa parc este data si de faptul ca vara poate vedea in parc insecte, fluturi, albine. Dar fluturi pe frigul asta? Fluturi mari si portocalii la inceputul lui martie? Nu stiu de unde a aparut, dar copilul era complet fascinat de cum zbora vietatea. Stia ca este un fluture. Tot dadea din maini sa-mi arate cum zboara. Fluturele a zabovit cateva minute pe zambilele noastre si a zburat pe fereastra. In urma lui Matilda incantata, fericita, cucerita de frumosul fluture. A ramas langa geam sa vada daca se mai intoarce. Dupa un timp i-a facut pa-pa resemnata si a venit inapoi sa citim.

 

Vazand copilul abatut ca nu se mai intoarce fluturele i-am tot explicat cum a plecat fluturele la el acasa sa-si hraneasca copiii. Parea convinsa, dar tot arunca priviri catre fereastra. Ma gandesc ce sa fac sa o consolez si cum prietenul goagal era langa noi, ii caut filme cu fluturi pe net. Atata fericireeeee, nici sa mai manance, nici sa se mai culce. Sa-i arat fluturi. Si de la fluturi am ajuns la flori, si de la flori la rauri si cascade, si la paduri, si la albine si furnici, si iar la fluturi. Ii prefera pe cei albastri din Bolivia. Si mie mi se par cei mai frumosi. I-a urmarit cum se hranesc cu trompita lor, apoi imi explica cum se duc fluturii sa-si hraneasca si ei copiii (vedem cum corectam asta in viitor :)) ). Am urmarit ore intregi cum se "nasc", cresc si traiesc fluturii. Eu fericita ca pot sa stau intr-un loc si nu ma rup de spate topaind prin casa, ea si mai fericita ca a inteles unde a plecat fluturele de pe balcon.

 

Seara i-a povestit si lu' mamaie cum a venit fluturele pe balcon, cred ca o sa ne mai povesteasca niste saptamani de acum inclolo. Multumim domnule fluture pentru o duminica frumoasa si colorata! Abia astept sa vina vara si sa mergem in parc sa ne uitam la fluturi. Copiii descoperind lumea sunt cel mai fascinat spectacol al vietii.

 

Cum ar fi sa asisti la aceasta migratie? Fluturii astia zboara din Canada pana in Mexic...

 

 

L.E. .... si cand ai prieteni care chiar inteleg ei iti trimit asa ceva:

Pentru Matilda de la prietena noastra Laura.

New Year, New day, New Logo

Mi-am propus cand a inceput anul acesta sa imi fac timp pentru mine. Sa incep sa petrec iar vreme printre adulti. Sa-mi gasesc un adult al meu. Astazi a fost o astfel de zi, prima din an. Mi-am luat liber de la munca, am lasat copilul cu bona si am iesit frumoasa si proaspata ca o panseluta in oras. Plimbat prin soarele asta de primavara de ianuarie, mancat la restaurantul meu preferat, intalnit cu un om :), discutat despre noua fata a blogului, intalnit cu un prieten, cumparaturi, facut prietena din copilarie fericita, vizitat mama,  intors acasa la ora 18 ca de obicei. Gasit copil fericit cocotat in capul bonei, copil regasit mama vesela. A fost o zi frumoasa!

 

Blogul va avea o fata noua tare simpatica, abia astept. Multumesc, M.!

 

 

 

 

 

P.S. inceput noua dieta, Doamne ajuta!

P.P.S. i-am cumparat Matildei un cort de joaca in care se pun bilute din plastic, balamuc general! Am si eu loc in el :)).

P.P.P.S. Trebuie sa mai cumpar o suta- doua de bilute.

The-socks-stealing-little-goblin!

Fatalitate, Mialache maica! Ne dispar sosetele! Dar dispar cu o viteza... Stiu sigur ca le-am spalat, ca le-am asezat pe perechi si le-am pus in sertarul pentru sosete. Erau acolo, pot sa le si vizualizez. De dimineata, in goana nebuna dupa haine&stuff, ma reped la sertarul pentru sosete. Stupoare! In sertar doar cateva soseste amestecate, evident numai uzate sau rupte (cine le-o rupe, ca eu port sosete din An in Paste?!), vreo doua perechi intregi dar groase. Nici urma de sosetele mele finute-dragute-scumpute din fibra de cocos. Mai sa fie! Rascolesc, caut, bag niste *#$%& printre dinti, sa nu auda copilul imitator de mama, sosetele nicaieri. Var totul cu furca inapoi in sertare ca nu mai e timp de reasezat frumos, maimuta mica vede stilul si rade fericita. Hai cu dresul si cu fusta ca s-a facut (iar) ora noua! O las pe Matilda in urma mea aruncand chiloti (scuzati expresia) prin dormitor si cautand unii buni de facut salba si altii de facut coif.

 Pe drum, in taxi, meditez... Unde mama naibi ne dispar sosetele? Si de ce nu le mai gasesc nicaieri, ca doar am 50 de mp de casa, nu-i palat. N-am nici caine, nici pisica, nici macar soareci. N-am nici vreun prieten cu fetishuri bizare, adica am, dar nu cu fetishuri la soseste. Si nu e prima data, e istorie veche. Nu de putine ori am plecat fara, noroc ca port doar incaltaminte captusita cu piele si e ok. Dar acum e iarna si mi-s tare firguroasa la extremitati. Imi trebuie soseste! Mereu cumpar, niciodata n-am.

Cand eram doar eu parca nu simteam asa de tare aceasta despartire prematura de ciorapi, dar ai Matildei par sa aiba talentul de a pleca toti asa, in gasca. In fiecare saptamana mai cumpar 2-3 perechi de soseste si tot nu are. Mai nasol ca pentru ea trebuie sa fie din astea antiderapante si rar gasesc din bumbac 100%. Nu mai spun ca printesa trebuie sa fie asortata si daca-i pui soseste galbene la tinuta rosie iti explica prin gesticulari, incruntari si scuturari din plete ca niu, niu, niu, ai dat-o in bara. Deci varietatea sosetelor este vitala pentru buna desfasurare a imbracatului de copil. Traiam apocalipsa sosetelor! :))

Deci ia poftiti aici sondaj la iesirea din casa:

Unde se duc sosetele cand se duc?

a) in tarile calde;

b) la o bere cu prietenii;

c) la SPA.

Pisi(ca)ciulita

De mult imi doresc sa mesteresc ceva pentru Matilda. In niste vremuri imemoriabile tricotam, crosetam, croiam, bricolam si tot felul de "am". Acum nu mai am timp, stare, cu ce... Cine stie prin  ce pod pe la tara or zace andrelele si atele mele?! Asa ca zilele trecute, cand eram la cumparaturi pentru Mos, vad treaba asta pe raft:

 si o inhat in ideea de a reproduce pisica din imagine.

Ieri, Matilda o gaseste printre cadouri si vine cu ea la mine sa o desfacem.

Eu fericita nevoie mare scot kitul si ma apuc sa execut. Cand colo: surprizaaa!!! Una dintre surprizele de care uit mereu: trebusoara era gandita pentru dreptaci! Si cum eu sunt stangace ia de fa pisica daca poti. Am incercat sa reinventez sistemul cu logica inversa, nu iesea. Drept urmare am luat atele, croseta de jucarie si cateva ore mai tarziu a iesit.... a iesit... tadada daaaaaaa:

Cand eram in mijlocul procesului de creatie mi-am dat seama ca sigur sunt tutoriale pe net despre cum se face o caciulita, dar era cam tarziu. Am facut-o intuitiv si eu cred ca a iesit destul de draguta. Atele au ajuns la milimetru. Acum sa vedem ce parere are maine diva mica, ca-i cu figuri vestimentare.

Hehe, Mosule, daca mai esti in zona si nu e cu deranj, mi-as dori niste andrele si o croseta sa mai mesteresc ceva lucrusoare.

Multumesc!

Despre om, despre blog, despre poveste

"Tu esti un om cu poveste."

Asta mi-a spus un barbat acum vreo 5 ani, "tu esti un om cu poveste". Cred ca asta si iubea la mine, povestea. Mai mult decat ochii mei, parul, fundul sau mai stiu eu ce alte parti interesante la prima vedere, el iubea povestea. El s-a dus in lumea lui, eu am ramas in a mea. A ramas insa cu mine si ideea asta... o poveste. Intre timp povestea a crescut, s-a facut mai frumoasa, a mai aparut un personaj, personajul nou a devenit centrul povestii, iar personajul asta nou ma face sa plang in fiecare zi de incredibilul noroc pe care-l am ca s-a hotorat sa intre in povestea mea. Povestea-mi este mai frumoasa, eu sunt un om mai frumos. Am atins un fel de pace si de implinire de care nu ma credeam capabila. Nu stiu daca el ar mai iubi povestea de acum, nu stiu daca pentru el ar conta ca abia acum sunt fericita. De obicei oamenii iubesc la noi povestea din mintea lor si mai putin povestea din noi. Cred ca si el era undeva in iluzia a ceea ce-si imagina despre mine. Sau poate ca nu...

Am inceput acum vreo 4 luni sa scriu pe blog. M-a impins de la spate Petrica, un prieten. Mai scriam uneori ganduri pe Facebook, i s-a parut lui ca sunt frumoase si ca merita sa aiba un blog. Apoi au facut si altii front comun. Ma gandeam, na imi sunt prieteni, normal ca imi spun de bine. (Treaba asta nu-i neaparat adevarata, sunt si prieteni declarati care abia asteapta sa-ti puna o piedica si dupa sa te intrebe "da' unde te grabesti asa?"). De ce ar fi un strain interesat sa-mi citeasca mie viata?! Apoi m-am gandit ca daca istoriile mele ar insemna ceva pentru un strain, daca l-ar ajuta cu ceva? Hai sa scriu pe blog, i-am zis "blog intre prieteni".

Aveam asta in minte de ceva timp, imi doream foarte mult sa impartasesc din experientele de mama, erau noi, erau minunate, nu vroiam sa incep sa uit lucruri. Vroiam sa scriu intr-un singur loc lucruri multe, adunate din alte multe locuri, din toate cautarile mele furibunde dupa informatie de calitate. Vroiam sa impartasesc si experiente personale, poate ca cineva impiedicandu-se de ele se regasea si atunci nu se mai simtea singur. Sau poate ca erau oameni inainte de a face un anumit pas, iar acum puteau sa-l faca mai linistiti. Cu articolele "tehnice" mi-a fost usor sufleteste si mai greu de pus in forma, vroiam sa fie corecte si la subiect, sa ating toate aspectele importante (poate ca de aceea sunt asa de imposibil de lungi). Cu cele personale a fost insa mai greu. Mi-e extrem de usor sa le pun intr-o forma, scrisul merge de la sine, lucrurile curg de la sine. Imi este foarte greu sa le dau drumul. Eu nu stiu sa mint si sa ma ascund. Pentru ca nu stiu sa mint, aleg de multe ori sa tac. Am zis sa tin blogul strictly business, articole pentru mame si copii. Dar erau lucruri nespuse, lucrurile mele grele, m-am gandit ca poate m-ar ajuta si pe mine sa le scriu, poate se mai inchid ranile. Ar fi un fel de terapie, as reusi sa scot la lumina ganduri si sentimente exilate pe undeva pe departe. Si am inceput sa scriu acele lucruri care dureau fiind nespuse, a fost suflet gol si curat. Asta este blogul pentru mine, suflet fara "haine" pe el. Sunt lucruri simple, lucuri din viata, povestea mea.

Eu nu-s genul de om care sa devina usor pasionat de ceva, nu ma incant foarte usor, sunt sceptica. Mi-e greu sa urmaresc bloguri, intru cand si cand, mai vad un link pe FB, mai imi da un prieten un blog simpatic. Cand am intrat in "lumea" asta habar nu aveam cu ce se mananca. Eram doar inca un om cu o poveste de spus. Intre timp am ajuns sa o cunosc, sunt multimi de oameni care cred ca au o poveste, unii chiar au. Am dat peste oameni care au lucruri de spus, pertinent, coerent, cu substanta. Altii doar isi insira zilele din viata cu http. in fata. Unora le iese foarte bine, sunt simpatici si spumosi. Altii nu sunt genul meu de lectura, deloc. Pe langa toate astea am vazut ca sunt si orgolii, maaaaari. Oamenii se cearta, se jignesc, se pandesc, si la cel mai mic punct pus mai la inceput decat trebuia incepe circul. Ba sunt niste doamne care-si disputa spatiul virtual de zici ca ar fi mosia lor, ca ele au fost primele, ca ele au infipt laleaua'n branza. Poate ca de asta si evit sa citesc bloguri, daca doamne fere intr-o zi simt sa povestesc ceva si acum 5 ani o anume "blogarita" a simtit si ea sa scrie ceva similar si incepe domne avalansa de ciritici plagiacistice, ca tot e la moda. Citesc vreo 2-3 oameni, de una imi e foarte drag - am gasit-o acum, de curand, a intrat la mine pe blog, i-am intors intrarea si am descoperit o lume tare autentica si deschisa; pe altul il citesc de dragul inteligentei lui, nu l-as putea imita nici daca as vrea, le spune foarte bine si le dau si eu mai departe asa bine spunse de el. Un al 3-lea e frati-miu, il citesc pentru ca el chiar stie despre ce e vorba in propozitie. Impulsiv si sporadic intru si prin alte locuri. Imi place mult comunitatea mamelor sau a doamnelor cu bloguri pentru parinti, resursele puse la dispoztiei, cred ca pentru cei aflati in cautarile de inceput lucrurile devin mai usoare.

Intr-o zi cineva spunea ca intra pe un anumit blog din masochism, m-am gandit ca este posibil sa fac si eu fix acelasi lucru, m-am regrupat. Sper ca voi nu intrati aici din motive de genul asta :))).

Apoi am descoperit ca exista cuvinte ca "hateri" :)). Prima data am auzit asta la adresa mea, criticam un personaj fals si un fan mi-a spus mie ca sunt "hater". Hmmm, ce o mai fi si aia.? Hater (slang), a person who expresses intense feelings of hatred or spite, when the reason for this is perceived as unreasonable or spurious. E cum ar veni un heiter, adica unu' care te cam uraste. M-a bufnit rasul. Da, sigur, chiar cu asta mi-as ocupa timpul, cu uratul de oameni straini. Nu-i urasc eu nici pe aia de mi-au calcat sufletul in picioare si au facut ceva pe el. N-am resurse si stofa de haterita :)). Si tot felul de alte cuvinte din jargonul de blogareala, si astea imi sunt la fel de depare, imi place sa mentin lucrurile simple si reale.

Apoi este si partea cu afisarile, userii, blog rollurile, taguitul si linkuitul. Eu ma bucuram ca un copil cand vedeam ca intra lume, putina multa, cata era. Nu ma bucuram in ideea ca-mi fac trafic (trafic la ce naiba, ca nu vand nimic), ma bucuram ca un om-doi ajug sa citeasca scriiturile mele. Ziceam ca atunci cand o sa ajung eu la 5 mii de afisari imi iau domeniu :)), s-au facut 5 mii, apoi 10 mii, apoi 20 mii, 30, etc. Cica nu ar fi asa o mare scofala. Intr-un moment din ala de bucurie cineva mi-a zis "ca ceee, sa faci 10 mii pe zi". Am zambit, nu stiu daca cineva face 10 mii pe zi, si nici ca-mi pasa (daca faci 10 mii pe zi sper sa faci ceva bun cu toata "puterea" asta). Nu vand nimic, nu fac barfa, cancan, nu pun chiloti pe pereti, nu abordez subiecte incendiare sau populare. In ultimul timp zambesc cand cineva imi spune rautati cu intentie, nu (mai) am nervii sa ma cert sau sa-i spun ca e deplasat, ii zambesc si-mi vad de ale mele. Ma bucur enorm pentru mamele care au ajuns aici si au gasit lucruri folositoare, cel mai mult ma bucur pentru cele care au apreciat sfaturile legate de diversificare. Nu stiu cine sunt, dar vreau sa le multumesc pentru ca au recomandat blogul mai departe (in special mamelor de pe desprecopii.ro si mamicamea.ro). Apoi am un loc special pentru trei persoane care au trecut prin aceleasi lucruri ca si mine. Faptul ca si-au citit povestile aici si ca asta le-a oferit liniste si o inchidere a cercului a fost coplesitor. Asta inseamna blogul pentru mine, omul acela care si-a gasit gandurile si trairile spuse de un strain, spuse poate la fel de bine cum si le-ar fi spus chiar el. Nu traficul, nu zecile de mii de afisari, sunt absolut irelevante. Nu pot sa spun ca nu ma uimeste si mi se pare incredibil ca niste sute de oameni sa fie interesati in fiecare zi de ce are de spus un strain. Mi se pare magulitor, dar in acelasi timp iti da si responsabilitate asupra lucrurilor pe care le scrii. Cand am ajuns la 300 de unici pe zi am luat postarile la recitit si corectat :)) sa vad daca nu au scapat virgule si litere, nu-i frumos sa-ti primesti musafirii in casa murdara.

Poate ca cel mai mult m-a uimit faptul ca niste oameni complet straini au inteles cine sunt eu de o mie de ori mai bine decat prietenii. Asta m-a si intristat. Cum naiba niste oameni care traiesc cu si pe langa mine de ani de zile habar nu au cine sunt?! Gasesc referiri la mine pe blogurile cunostinetelor, lucruri pe care le-am spus eu intr-un contex, acum scoase din el si interpretate intr-un fel atat de diferit incat isi pierd orice noima. Oamenii aia ar trebui sa stie cine sunt si ce gandesc, dar nu, prefera sa-mi zambeasca in fata si apoi sa debiteze rautati imaginate. Am gasit si lucruri spuse despre mine de oamenii care intra si citesc aici, atat de uimitor de reale ca si cum ei ar fi prietenii mei. Ma intristeaza si ma bucura in acelasi timp. Ma gandesc si ca poate eu fac ceva gresit, nu oi sti sa imi exprim iedeile prin viu grai :)). Ori ei nu stiu sa inteleaga decat in scris? Adevarul este ca e mai usor sa citesti un om decat sa-l asculti. Poate ca este mai usor si sa scrii decat sa vorbesti. Poti fi sincer, deschis, nu esti intrerupt, nu esti privit de sus. Esti tu si omul acela la care vrei sa ajungi pe cealalta parte de blog.

Acum ceva timp m-am vazut cu un fost iubit. Un om alaturi de care am trait, eu zic ca la modul foarte sincer si deschis. Am fost eu, asa cum sunt mereu. Nu stiu cum a aterizat pe blog si m-a citit. A avut o revelatie de cine si cum sunt eu si cat de mult a gresit atunci cu mine. Nu am stiut ce sa-i spun, nu cred ca a fost doar vina lui, nici doar vina mea. Probabil ca facem lucruri gresite atunci cand suntem fata in fata, ne perturbeaza altele, ne vin alte idei, pierdem din vedere ceea ce era relevant. Acum, citind aici franturi de viata, m-a cunoscut mai bine decat atunci cand locuiam impreuna. Aceeasi reactie am primit-o si din partea altora. Un amic, care m-a judecat foarte urat pentru decizia de a tine sarcina, a venit si si-a cerut scuze. Abia acum intelegea despre ce era vorba, despre ce simteam. A contat mult, chiar si acum cand lucrurile sunt consumate, a contat ca a inteles. Nu neaparat pentru mine, eu mi-am vazut de viata mea, conteaza pentru el si pentru calitatea lui de om.

Cand scriu pe blog imi imaginez mereu ca-i scriu o scrisoare unui om drag. Unui om caruia ii sunt si eu la fel de draga. Ii scriu ce simt si ce gandesc, ii spun sincer cum e pe la mine prin viata. Ii dau sfaturi despre bebelusi ca si cum as vorbi cu cea mai buna prietena. Scriu despre copii ca si cum ar fi copiii mei si-i iubesc pe toti. Nu pot sa scriu cu gandul la sute de oameni diferiti, m-as pierde cumva si m-as cenzura. E greu sa-ti pui sufeltul pe tava in fata unor straini, nu-i cunosti, nu stii cum gandesc, nu stii daca ceea ce spui tu ii induioseaza sau ii jigneste. Asa ca eu scriu mereu pentru un priten. Eu sunt acasa, beau un ceai, iau "hartia" pe genunchi si-i scriu cat de incredibil de minunat este sa fii mama. El este acasa la el, si-a luat o bere, si-a ridicat picioarele pe canapea si citeste niste ganduri. A luat o pauza din lumea lui si a venit in a mea. Mi-a trimis si cateva ganduri frumoase inapoi. Nu stiu cum sa-i raspund, niciodata nu am stiut sa primesc complimente. Lucrez la asta, cand simt ca-mi vine sa spun o fraza lunga si stupida, ca sa nu se vada ca am rosit, ma musc de limba si zic doar "multumesc". Ii trimit inapoi aceleasi ganduri bune. De asta i-am spus mereu blogului meu "blog intre prieteni". M-a ajutat enorm, m-a ajutat sa ma vindec de dureri mari si de ganduri grele. Prieten drag, sper sa-ti ofere si tie macar un zambet.  

Sunt doar un om cu o poveste. Multumesc pentru citire!

Eveniment - Aletha Solter in Bucuresti

Noaptea trecuta nu am putut dormi. Cand nu pot sa dorm iau o carte si citesc. Am ales sa recitesc un capitol din cartea Alethei Solter - Bebelusul meu intelege tot. Am recitit capitolul despre plansul bebelusului, cum somnul nu venea am luat-o de la inceput si pana dimineata o recitisem toata. De fiecare data ma uimeste firescul din aceasta carte, logica simpla a lucrurilor, cu toate ca exista toate argumentele stiintifice din lume pentru afirmatiile sale, blandetea abordarii. Ma gandeam ca astazi in loc de postare sa va transcriu un fragment din cartea ei, dar o sa va invit sa o cunoasteti personal (multumesc Lumi pentru informatie). O iubesc pe doamna asta, la propriu. Niciodata nu m-am regasit mai mult ca parinte intr-o teorie, si sunt multe,  ca atunci cand ii citesc cartile. Faptul ca tot ceea ce simteam ca mama, ca parinte, a fost pus negru pe alb de catre un specialist a fost confirmarea mea ca ceea ce fac este bine, ca ceea ce-mi spunea instinctul meu era pe drumul cel bun. Cineva, la niste ani distanta in timp, m-a scris pe mine- asa cum sunt eu ca mama. Mi se umplu ochii de lacrimi de fiecare data cand ii deschid o carte. Retraiesc emotiile din sarcina, intensitatea nasterii, durerea separarii de dupa, retraiesc clipele de inceput de parinte.

Cartile sunt 4 la numar, doua traduse si in limba romana - “The Aware Baby” (“Bebeluşul meu înţelege tot”), prima ei carte, si “Helping Young Children Flourish” (”Copiii noştri frumoşi şi sănătoşi”). A treia carte a sa este “Tears and Tantrums” (”Lacrimi şi crize de furie”). A patra carte, “Raising Drug –Free Kids”, a fost publicată în septembrie 2006. Le puteti citi foarte usor si in engleza, stilul este relaxat, concis, simplu, clar.

Ce-mi place cel mai mult in cartile sale este faptul ca nu judeca. Povesteste despre greselile ei ca parinte, iti ofera confortul psihologic de a merge mai departe, de a te cunoaste pe tine si copilaria ta, iti ofera idei de exercitii si introspectii pentru a te ierta pe tine. Peste tot in jur vezi oameni care te privesc cu o spranceana ridicata si un ntz, ntz, ntz, nu asa se faceee, nu asa iti cresti copilul! Lucrul asta se poate intampla foarte des mai ales atunci cand nu alegi sa-ti cresti copilul in tiparul traditional, in spiritul in care am fost crescuti noi acum 30-40 de ani. Am ales sa nu-mi militarizez copilul, am ales sa-l tin in brate, am ales sa imi iert copilaria pe care mi-am petrecut-o singura intr-un patut, am ales sa imi las copilul sa creasca in cel mai natural fel posibil. Matilda este un spirit liber si de asta sunt mandra. Asta este mandria mea reala de parinte, oricat de aroganta ar parea.

Cand ma uit inapoi peste acesti doi ani de copil, in and out of me, imi dau seama ca Matilda este cea care m-a crescut pe mine. Ea m-a invatat sa fiu parinte, am evoluat amandoua, am fost o echipa. Sunt parinte pentru ca ea m-a facut sa fiu si nu numai pentru ca i-am dat nastere. Fericirea si implinirea mea in viata sta in relatia pe care o am cu Matilda. M-am eliberat de prejudecati, de modelul social, de modelul cultural, m-am eliberat de ceea ce credeam inainte sa o tin in brate. Nu credeam ca o sa o pot tine la piept atunci cand plange fara sa incerc sa-i opresc plansul, am facut-o. Nu credeam sa pot dormi cu ea in acelasi pat, o fac de un an de zile. Nu credeam sa o pot alapta dincolo de 6-12 luni, tocmai ce am implinit 16. Nu credeam sa pot sa vad dezordine in casa si sa ma bucur de ea. Ca un control freak ce sunt nu credeam sa pot sa-mi las copilul sa creasca liber, sa nu o "educ", sa nu o "disciplinez". Nu stiam ca sunt capabila de atata empatie si intelegere. Nu ma cunosteam. Astazi ma regasesc in scrierile Alethei si ma simt un parinte implinit. Drumul este inca lung in fata noastra, cu siguranta plin de imprevizibil si de momente de cumpana, dar il astept cu toata nerabdarea din lume.

Va recomand din suflet cartile de mai sus, le puteti citi inainte de a fi parinti, le puteti citi la primul nascut, le puteti reciti la al 3-lea nascut. Le puteti citi si daca nu aveti copii, or sa va ajute sa cunoasteti si sa intelegeti copilul din voi. Va vor face atat de mult bine. Daca vreti sa o cunoasteti pe aceasta doamna minunata, doamna care mi-a facut meseria de parinte mai usoara si mai frumoasa, o puteti vedea in cadrul seminariilor pe care le va tine in Bucuresti in luna septembrie. Noi o sa fim acolo.

Pe linkul de mai jos gasiti toate detaliile legate de eveniment si modalitatile de inscriere.

http://www.parinteconstient.ro/aletha-solter

The Invention of Tzucometru

Ca sa vedeti pe unde-mi zburda mintea si ce mare-i ograda.

Mi-am culcat copchilasa aseara si ma uitam asa la ea cum doarme cu mocuta aia senina si linistita. Cand doarme seamana mult cu ea cand era bebelus. De fiecare data cand o privesc dormind ma intorc in timp la clipa cand am vazut-o pentru prima data. La linia maxilarului atat de asemanatoare cu cea a lui, cu barbita mica si intoarsa, cu varful ei de nasuc. Seamana foarte mult cu el cand doarme. O privesc si ma gandesc mereu "Doamne sfinte, cand a trecut tot timpul asta, cand s-a facut atat de mare?" M-am cam suparat pe mine zilele trecute cand ii tot "reprosam" copilului ca a crescut prea repede. Ea a crescut normal, eu poate ca n-am stiut sa savurez fiecare moment, eu n-am avut timp. Si in fiecare clipa in care regret timpul trecut, pierd timpul prezent, si iar ma enervez pe mine. Incerc sa memorez fiecare moment petrecut cu ea. Face atat de multe lucruri noi, de la o zi la alta parca e alt copil. Iar eu sunt atat de putin timp cu ea. Seara nu ma mai satur sa o privesc, sa o sarut, sa facem ghighigoange. Trei ore pe zi... prea putine pentru o mama, mult prea putine. Daca pun si orele cand doarme sunt mai multe. Doarme vreo 10 ore inghesuita in mine, mereu cu o manuta sau un picior (de control) pus pe mine. Migreaza toata noaptea de-a lungul meu, ba pe la picioare, ba vine si se cuibareste cu capul sub barba mea. In ultimele nopti am stat si am privit-o. Sunt momente de liniste, doar noi doua. Imi place sa-i veghez somnul. Ii spun povesti in gand, povestile noastre. O mangai, ii aranjez carliontii. O sarut. Mult de tot. Profit si eu ca doarme si nu fuge prin toata casa. Ma mai impinge prin somn, mai miorlaie si se rasuceste ca o pisica, mai zambeste. O las putin sa se cufunde in somn si o iau iar la pupacit si mangaiat. Cand era inca in mine aveam momente de dragoste euforica de-mi venea sa o scot numai sa o tzuc nitel si sa o bag inapoi :)). Acum am momente cand as mai baga-o nitel in burtica, sa o mai simt acolo.

Aseara am pupat-o mult.  A adormit foarte repede, nici nu am simtit cand s-a dus cu visele. M-am uitat sa vad ce face, credeam ca mai mermeleste la Hiporico (Hiporico este paturica ei de somn, o paturica din aceea mica de alin cu un cap de hipopotam pe ea). Cand se culca il trece prin maini ca pe matanii, numara hipopotami. Mai nou l-a mutat la picioare, il intoarce si-l suceste pe toate fetele cu degetelele de la picioare. De obicei pana nu-l termina de examinat milimetru cu milimetru nu se culca. Aseara era rapusa, ne plimbasem tot parcul pe jos. Am privit-o si am ramas iar surprinsa de cat de frumoasa e copila asta. M-a bufnit rasul ieri cand o doamna in parc i-a zis ca-i frumoasa ca mami. Am inceput sa semanam putin spre deloc, ea chiar e frumoasa. Ma uimeste mereu intamplarea prin care se pun niste gene la un loc si ai sense sa fie genele mai putin magulitoare sau sa se adune toate cele frumoase. Nu stiu de pe unde le-a adunat ea, ca-i un amestec din noi toti, dar a iesti ceva foarte reusit. Uneori ma uit la ea ca si cum nu ar fi a mea, ca si cum atunci am vazut-o pentru prima oara. O redescopar, ii urmaresc linia fetei, nasul, sprancenele arcuite, genele lungi... s-a facut o fetita tare frumusica. Si-mi vine sa-i sarut varful de nas, si varful de ureche, piciorusele mici si inca oblice, genunchii cu bataturi de la tropaitul patruped, degetelele ei luate de la taica-su identic. Nu m-as mai opri din sarutat...

Si atunci m-a traznit ideea... da de cate ori sarut eu copilul intr-o zi? Hmmm 1, 2, 3, 4....10 de dimineata si incaaaaaa pfff nu stiu cate cand ma intorc si iar seara si iar in somn. Ne-ar trebui un tzuco-metru :))). Ei na si asa am "inventat" eu tzucomentrul.

Ladies & germs introducing TZUCOMETRUL:

Haaahaaaa deci mi-am comandat asta :))), este un contor manual. Si se vedeti acu' tzuconceala. Stay tuned!

Alintati copiii cat de mult puteti, asta nu-i va strica, din contra, ii va face drepti!

Pofte

Nu, nu sunt insarcinata, din pacate. Oricum in sarcina nu am avut pofte. In cei 20 de ani de cand ma chinui hopa sus cu kilogramele, hopa jos cu ele, am invatat sa nu mai am pofte. Daca mai eram si genul pofticios sau mancacios as fi iesit din orice limita a normalitatii sau sanatatii. Sunt la un asa nivel incat o simpla emisiune culinara sau o revista ma poate satura, ma uit la poze si-mi trece de mancare :)). Dar am perioade, rare spre deloc, cand ma apuca, mama si as mancaaaaa niste chestiiiii, pfaaaaa. Asa sunt acum, de vreo saptamana mi se arata niste musacale si lasagnii prin fata ochilor. M-a mai provocat si Andreea ieri cu un senvis :((. Zic sa ne clatim ochii nitelus, poate asa imi trece :)).

Top 5 pofte insirate si ilustrate mai jos:

1. As manca o musaca, dar nu orice musaca, as manca fix din aia de am mancat eu in Grecia acum vreo 3 ani. Era perfect facuta, carne cata trebuie, vinete cate trebuie, picanta la fel, besamelul un vis. Daca imi face cineva musaca din aia il iau de barbat, daca-i femeie mai negociem :)).

2. Panino con prosciutto - ghiogaltz. Cei mai buni panini i-am mancat in aeroportul din Venetia. As manca unul, ba chiar vreo doi :)). Se aude Liana? Cand vii acasa ascunde pe undeva vreo 2-3 din astia, stii tu de unde.

 

Paine de casa coapta pe vatra, prosciutto crudo, ceva rucola sau ciuperci, simplu de tot, arome curate.

3. S-a intamplat in ziua in care asteptam al doi-lea rezultat de la ingratul dublu test (dupa primul li se nazarise de amniocenteza) sa fiu in zona Piata Victoriei. Ploua, era frig si nu stiam unde sa ma ascund sa pot sa plang. Imi era si foame. M-am parcat la Trattoria Buongiorno. Mi s-a aratat de o supa, nici nu mai stiu de care, a venit tarziu si nu era buna. Dar am avut inspiratia sa comand o Lasagna. NU am putut sa o mananc toata, dar mi-a facut ziua mai frumoasa. Foarte buna, foarte ca la mama ei. Daca de cele de mai sus sunt departe, de asta sunt aici la 5-10 minute, ca au un restaurant si in Centrul Vechi. Poate la urmatoarea sarcina :).

4. Bomboane Raffaello, dar nu din alea home made sau alte surogate, Raffaello de la el din cutie. Pufuletii astia de vin cu 60 de calorii/bucata sunt viciul-boala-mania - mea. Imi plac de mor bomboanele astea, fug de ele cat ma tin picioarele. O sa ziceti ca ce mare chestie, 60 de calorii din 1800 pentru o zi. Asa ar fi daca m-as putea opri la una :)). Daca as avea cutia din reclama (cea mare cat una pentru masina de spalat) cred ca le-as manca pe toate intr-o seara. Migdala aia dulce mmm si cremaaa, pfff si fulgii de cocos. :))

  

5. Un vin bun! Un vinu ala care-mi place mie si la noi nu am gasit. E un vin rosu, demi-dulce, parfumat, echilibrat, portughez. As bea un pahar de vin rosu (dupa un tort Krantz de la Bellini Tineretului :))), de ala nu va mai zic). Ahh si sa fie rece, nu la temperatura camerei, stiu ca asa se bea, dar mie imi place RECE. (Ignorati crackersii aia si branza din fundal, eu asa fac :)) )

  

Nimic spectaculos sau fancy-trancy, nu tu homari la protap si parfeuri decadente, doar papilele mele doritoare.

Ma mai uit o lecuta la poze, poate functioneaza si-mi trece pofta....mmmmmm nope :)). Eh... poate e doar SANDV- (Sindromul am nevoie de vacanta) si mai putin pofta de mancare. Este pofta de locurile pe unde m-am imbuibat cu mancaricile astea bune.

Pofta buna!

P.S. - plecam si in vacanta, 11-19 august la 2 Mai, yupyyyy yupiiiii yeeeeeeei!

Ok, ai castigat!

Ai castigat! Ma declar invinsa la puncte, proceduri si impresie artistica! Am tot rabdat, am zis ca treci, am asteptat si tu nimic. Ai insistat si insistat pana cand ai castigat. Din cauza ta nu dorm de o luna, ma trezesc noaptea fleasca de transpiratie, am cosmaruri. Ba chiar am visat ca ma marit :)), ptiu drace. Tot din cauza ta nu-mi doarme nici copilul, se scoala, vrea apa, vrea san, arunca cu pernele prin pat, se suceste, motaie stand in fund. Cum ar putea sa doarma la 30 de grade?! Deci ai castigat, sper ca acum, simtindu-te victorioasa, sa pleci pe alte meleaguri si sa ne lasi. Da, tu, canicula epuizanta!

Am zis ca ce sens are sa mai scriu si eu despre asta, e clar ca e, ca e peste tot, ca ne-a cocosat pe toti. Sa scrii despre evidente?! Dar pur si simplu NU MAI POT! Noaptea trecuta mi-a pus capac, la ora 4 de dimineata erau 30 de grade in dormitor. Merge aerul conditionat 24 din 24, dar nu mai face fata. Cand reusim sa obtinem 28 de grade in casa e minune. Nici afara nu e mai bine, parcul nostru e parjolit de zici ca a trecut un dragon si l-a flambat. Iarba ioc, arbustii toti ofiliti, castanii fara frunze. Nu-mi amintesc sa mai fi fost parcul in asa sete. Tziuie pamantul de uscat ce e.

Eu nu sufar de cald sau mai bine zis nu sufeream. Unul dintre putinele beneficii ale metabolismului incet ar fi asta, ca nu ti-e cald. Prin contrast urasc frigul, urasc ploaia, frunzele moarte, noroiul, mocirla, zloata. Urasc sa-mi simt picioarele reci sau ude, sa respir cu economie aerul rece, sa vad pomii fara frunze, sa nu fie viata. Mereu am spus ca m-am nascut in tara gresita. Nici macar in sarcina nu mi-a fost si mie cald, cum zice vorba din popor. Deci abia astept sa vina vara, sa fie soare, sa-mi simt si eu picioarele calde. Dar vara asta.... pe mine m-a epuizat complet, fizic si psihic. Nu stiu daca nu a mai fost asa de cald, cred ca a mai fost. Stiu ca in 2007 cand m-am mutat eu la casa noua a fost ceva asa crancen, te frigea aerul in gat cand respirai. Si in 2010 cica ar fi fost cald, atunci imi era prea rau de la sarcina ca sa simt caldura. Insa anul asta... Si nu atat caldura de ziua, cu asta ma descurc, dar caldura de noaptea. Sa "dormi" la 30 de grade. Am senzatia ca incepe sa se modifice ceva din chimia corpului, ca o ia creierul pe campii. Ai vrut vara? na vara!

Radeam cu un prieten saptamana trecuta, ca el nu-si mai aminteste cand a plouat. Zic, cum mai frate nu mai stii ca a plouat la sfarsitul lui mai si in iunie de nu se mai oprea? zile intregi in sir. Se uita la mine de parca traisem pe alta planeta :)). Chiar a plouat de a rup pamantul vreo 3 saptamani. Va mai aduceti aminte? Ne plangeam ca nu se mai opreste ploaia si ca ne ia de cap depresia. Dar caldura asta ne-a facut sa uitam, sa percepem timpul diferit, s-a oprit cumva aici si sta in loc. Bizara senzatie. Mi-am amintit de o carte pe care am citit-o prin adolescenta - Strainul ( A. Camus). Si acolo, tot asa, din cauza caldurii oamenii incepusera sa o ia razna. Sper, sincer, sa plecam in concediu si sa parasim putin Bucurestiul, pana cand nu innebunesc de cald. Si ar fi pacat de biata mea minte.

Hai cu paparudele, hai cu putina racoare, stiu ca poti! Si niste ploaie ar fi buna, daca tot te apuci de o treaba! Se aude acolo sus?

Despre un cadou care doare

Cadourile. Imi place mult sa ofer cadouri. Imi place si sa le primesc, dar mai mult sa ofer. Cel mai mult imi place sa primesc flori. La treaba cu primitul intervine faptul ca sunt foarte cusurgie si uneori stric placerea omului :))). Incerc sa ma abtin si sa ma bucur de gestul frumos si de faptul ca s-a gandit la mine. Cica asta ar fi din gena, maica-mea imi zice mereu Maritzzzzzzo (Maritza fiind bunica mea, ei nu-i placea niciodata nimic :)) ). Ma irita cumva cadourile inutile, ma gandesc ca mai bine nu cheltuia banii sau ii dadea unui amarat pe strada. Primesc uneori lucruri atat de nepotrivite cu persoana mea incat ma gandesc serios ca poate am eu o problema de manifestare a personalitatii sau poate ca oamenii aia nu's deloc atenti. Mi se intampla si sa ma nimereasca cate un cadou de nici daca mi-l faceam singura nu era asa de potrivit. Un lucru foarte ciudat, mai des primesc cadouri foarte potrivite de la oameni care-mi sunt simple cunostinte decat de la prieteni. Mai nou se poarta cadourile in bani, mi se pare mai onest asa. Cred ca s-a ajuns aici tocmai din motive de cadouri inutile si complet pe langa dorintele celor sarbatoriti. Nu stiu domnule ce sa-ti iau, nu vreau sa-ti iau ceva aiurea,  mai bine iti iei tu. Nu cred ca e din comoditate sau din lipsa de interes, m-as duce si as rascoli tot orasul daca as sti ca persoana isi doreste foarte mult un anumit ceva. Dar cand nici macar noi nu mai stim ce vrem? Cam avem de toate, am cam primit toate cadourile posibile si imposibile (cele in limita bunului simt banesc). Asa ca prietenii pun frumos bani si ne dau cadoul la plic. Hmm, e urat sa vorbesti de rau cadourile, nu? Bad, bad Miruna.

Eiii, de cand am copilul lucrurile au primit un refresh, nu mai primesc cadouri pentru mine, primesc pentru Matilda :). Astea ma bucura si mai mult, am inceput sa redescopar placerea si farmecul cadourilor. Cand o vad cum rupe ea la hartii si cutii sa gaseasca cevaul din interior... Bine, ei ii plac mai mult ambalajele ;)). Deja stie ce e ala un cadou si da din picioruse entuziasmata. Cand ma vede cu o cutie sau cu ceva ce pare a fi nou, e clar, cadouuu. Toate cadourile pe care le-a primit au fost minunate. La sarbatorirea unui anisor a primit cateva lucrusoare mici, nu e vina nimanui ca-i copilul meu cu vreo 8 luni peste medie ca inaltime. Le-am pus spre pastrare pentru urmatoarea fetita :P. Cadoul care m-a impresionat cel mai mult a fost un portret al ei desenat de o prietena. Nu ma asteptam, a fost ceva unic si personalizat, unul dintre lucrurile care vor ramane cu noi.

Dar... avem si un cadou. Nu stiu de ce spun avem, ea nu l-a vazut, l-am primit eu pentru ea inainte sa se nasca. Eu am spus foarte tarziu de sarcina, as fi putut spune si mai tarziu pentru ca burtica a incept sa se arate prin trimestrul III, as fi putut sa o camuflez pana pe la 32 de saptamani. A fost un moment greu asta cu iesitul cu sarcina in lume. Nu stiam deloc ce se va intampla, daca de data asta o sa fie bine. Au stiut cativa prieteni foarte apropiati si la munca nimeni. Apoi a trebuit sa-i spun colegului de birou. Eram intr-o stare psihica teribila si-mi venea sa plang continuu, ma trezeam cu lacrimile curgand. Saracu' om ma vedea dar nu-si permitea sa ma intrebe ce am. I-am zis ce se intampla si pentru ca el a trecut prin lucruri de genul asta. Sotia lui a avut 2 sarcini extrauterine, fiica a pierdut o sarcina la 38 de saptamani, chiar intelege suferintele. I-am spus si pentru ca aveam nevoie sa pot plange, nu puteam sa ma mai abtin, ma obosea foarte mult.  Au mai stiut inca doua colege, foarte bune prietene intre ele, dar care nu si-au spus nimic. I-am rugat sa pastreze discretia si (culmea) chiar asa au facut. Pentru societatea romaneasca si pentru firmele de genul asta, mostenite din vremurile socialiste, ca cineva sa nu imprastie in 3 secunde o informatie e ceva exceptional. Am apreciat foarte mult ca mi-au fost alaturi si mi-au respectat dorinta. Abia dupa dublu test si dupa ce am decis ca nu fac nicio amniocenteza am iesit la iveala. Mai mult constransa, imi era teama sa nu se prinda cineva si sa ma trezesc ca seful meu (directorul general) afla din alta parte. Aici sunt orgolii mari, aia de sus trebuie sa stie primii, altfel se interpreteaza ca te ascunzi. Am o colega tare draga care a trebuit sa faca si amniocenteza, burtica se vedea foarte clar, dar ea nu simtea sa impartaseasca cu nimeni. A fost pusa in situatii penibile si urate. In fine, pe la 17-18 saptamani am spus si eu. Sarcina se fixase bine, nu mai luam tratament ajutator, bebe era bine, eu eram mai stabila. Era fetita. A fost in preajma zilei mele onomastice (Miruna nu are sfant, dar mai am un prenume). Atunci am primit primele cadouri pentru noi. Am primit amintiri frumoase. Eu nu am deloc superstitii de genul sa nu primesti sau sa nu iei inainte de nastere. Daca doamne fereste murea, mai rau decat raul asta nu putea sa fie, 3 hainute si o jucarie nu ar fi putut sa faca nimic.

Atunci am mai primit si acel cadou. Chiar e genul meu de cadou, e un cadou pe care l-am facut si eu altor copii. In alte imprejurari m-as fi bucurat enorm de el si chiar l-as fi folositi. Dar in situatia noastra mi s-a parut in cadou incredibil. Cu atat mai mult cu cat a venit de la o persoana care stia ca Matilda nu are tata. Cand l-am vazut mai ca m-a bufnit plansul. M-am abtinut, am multumit si l-am pus acolo undeva. Nu cred ca a fost cu intentie, pur si simplu nu si-a dat seama. Uneori ma mai impiedic de el si incerc sa-l deschid. Asa imi mai masor starea de spirit si taria nervoasa. Ma gandesc mereu ca daca reusesc sa ma uit la el si sa nu simt nimic, inseamna ca sunt complet "vindecata". Nu-mi iese. Cadoul asta ma doare.

De dimineata Matilda avea 38 temperatura, trebuia neaparat sa plec la munca asa ca am cautat sa-i las mamei mele manualul cu instructiunile in caz ca-i creste febra, numerele de telefon de la pediatru, supozitoarele, cardul de la Regina Maria, etc. Si peste ce dau? Peste cadou! In starea pe care o aveam m-au apucat nervii pe el. Apoi m-am linistit, ce vina avea bietul obiect, el e chiar frumos si util. Asa ca m-am gandit ca mai bine il ofer mai departe, de ce sa nu se bucure cineva de el. Est frumos si peste 30 de ani o sa se rada copios la citirea lui. Cadoul este:

este unisex, poate fi folosit atat pentru o fetita cat si pentru un baietel (parca din culori ar merge mai mult pentru o fetita);



 spune povestea parintilor copilului, poti atasa fotografii amintire cu voi, puteti completa tot felul de lucruri amuzante despre cum v-ati intalnit, cum erati voi in copilarie, etc.;

 puteti scrie si despre nunta voastra, cum a fost baieramul si cat a fost darul de nunta :));



are un loc special si pentru bunici, dragii de ei. Albumul insoteste copilul pana cand ajunge la scoala.

E genul de Album amintire pe care l-as fi tinut pentru Matilda. Eu sunt genu' ala de om care strange tot felul de amintiri si mici maruntisuri. Cica nu ar fi bine, japonezii cu fengshuiu lor spun ca ne agatam de trecut si nu ne permitem sa mergem mai departe. Asa o fi. Eu am inca (uscate undeva intr-o cutie) toate florile primite la majorat, primul buchet de flori primit de la EL, toate cocardele de la nuntile pe la care am baut, toate cruciulitele de la botezuri de fiinte mici si minunate, i-am pastrat Matildei tot - fisa din maternitate, eticheta pentru patut, buricelul, brataricile de identificare, parul de la botez, parul de la mot, tot felul de amintiri de la botez (sunt toate in cutia mare a trusoului), chiar si figurina din zahar de pe tort. Daca va semana in continuare cum mine, asa cum seamana acum, va aprecia micile prostioare pe care mami le-a pastrat. Mi-ar fi placut la nebunie sa-i pot completa si albumul, chiar am cautat in librarii daca exista un album al bebelusului pur si simplu, fara arbore genealogic si poze cu mami si tati la prima intalnire. Nu sunt. Probabil ca asta e doar un prim si marunt lucru care o scoate pe ea din randul celorlalti. Asta e un nimic, dar e un nimic care pe mine ma tulbura.

Asa ca il oferim catre bucuria altora. Cine isi doreste albumul sa dea un semn si-l trimitem catre el cu tot dragul (daca sunt mai multi doritori Mati o sa traga la sorti).

Sa aveti amintiri frumoase!

Hatza Hatza

Din ciclul hatza hatza cu casutza, noaptea trecuta a fost cutremur. Nu a fost autohton, a fost de import. La ora trei fix se zgaltaira bulgarii de vreo 5,8 grade pe Richter si au zis, ca daca tot suntem vecini, sa ne zgaltaie si pe noi putin. Putin vorba vine pentru ca la mine s-a simtit mai rau decat orice cutremur de pana acum (de cand stau in apartamentul asta, adica 5 ani). Au mai fost vreo 3 cutremurase din Vrancea in jur de 5 grade, alea s-au simtit mult mai putin. La cel de aznoapte, poate pentru ca a fost si lung, au clincanit clopoteii de vant pe care-i am la geam (in interior). Daca nu erau ei as fi presupus ca e doar una dintre ametelile mele de epuizare si nesom :)) si nu as mai fi trezit-o si pe mama din somn.

Mie nu-mi este frica de cutremur. Cum nu-mi e frica de nimic din ceea ce nu pot controla eu. Eu as zice ca e logic... Vine cutremurul, puteam sa fac eu ceva sa nu vina? NU. Puteam sa-l prevad? NU. Poate doar daca eram o doamna cu har(a) relocata in America si cu accent bizar :)). In caz ca mi-a venit randul sa ma duc in alta lume as putea eu sa fac ceva? NU. Ce am putut eu sa fac? Sa aleg un imobil cu o structura solida, sa nu ma mut intr-o zona unde structura subsolului amplifica unda seismica, sa imi securizez mobilele prin casa, sa nu imi atarn pe pereti chestii grele, sa nu pun pe polite obiecte care sa ne cada in cap... Am in fiecare camera o sticla cu apa, o lanterna si telefonul cu mine. Stiu ce trebuie sa fac pentru a ne proteja in caz ca e groasa treaba.... Cam asta pot sa fac. Aaa, si sunt foarte calma, nu-mi vine sa fug pe scari, sa ma sui in lift, sa sar pe geam si altele din astea care in caz de cutremur zdravan ti-ar putea asigura ele singure "ducerea". Asa ca nu-mi e frica de cutremurul in sine. Dar mi-e frica de ceva, imi e frica daca mama e cu mine in timpul unui cutremur. Iar noaptea trecuta a ramas sa doarma la noi.

Cred ca cel mai vechi vis (repetitiv) pe care-l am este unul in care in timpul unui cutremur puternic moare mama. Am visul asta de cand eram foarte mica, atat de mica incat uneori am senzatia ca m-am nascut cu el. La momentul ala nu traisem inca niciun cutremur real, pe cel din '86 l-am "ratat" pentru ca eram prin Apuseni, asa ca primul cutremur baban asa a fost cel din '90. Cel de ziua si replica lui de noapte s-au simtit foarte puternic si abia atunci am vazut la prima mana ce inseamna un cutremur. Dar eu am visul asta de cand ma stiu, de cand nici la televizor nu ma uitam, nici ziare pline de tragedii nu erau, nici nu auzeam povesti despre cutremure. Ai mei s-au ferit mereu sa spuna povesti de groaza in prezenta noastra cand eram mici. Mai tarziu am aflat cat de traumatizati au fost la cutremurul din '77, in special tata. Este inca si acum foarte marcat, daca zgaltai masa putin sau sunt trepidatii de la masinile de mare tonaj care trec... se face alb ca varul si ramane intepenit. Asa ca pentru mine spaima cutremurului este de fapt spaima ca moare mama... De unde si prin ce ungher de sub/inconstient s-au asociat lucrurile astea. Din ce timpuri, din ce viata... chiar nu stiu. Daca as sti probabil ca as lucra la ele ca sa ma lase in pace.

In mod ciudat visez cutremur si atunci cand un iubit "calca stramb". Inainte de a o face. Stiti ca noi femeile avem un al sase-lea simt (noi si masinile de spalat)... cica ii zice intuite... eu i-a zis sensibilitate. Cumva subconstientul meu prinde anumite informatii, semnale, ceva si noaptea le transforma intr-un "cutremur". E si treaba asta cu inselatul tot un fel de sfarsit, de moarte. Moare increderea si moare relatia. Din pacate visul asta nu a dat niciodata gres. Aviz amatorilor :)).

Noaptea trecuta pe langa faptul ca mama ramasese sa doarma la noi mai era si copilul. Copilul care trebuie protejat, copilul care acum inseamna totul. Asa ca intr-o secunda eram treaza si cu toti neuronii activi. Am luat-o pe Matilda in brate si m-am asezat cu ea jos langa pat si in timpul asta am strigat-o pe mama. E instinctul, e reflexul, e faptul ca intr-o eventuala situatie de pericol eu sunt foarte rapida si eficienta in reactii. Pentru mine spaima apare abia dupa ce a trecut pericolul. Mama dormea bustean... nu stiu cum pentru ca Matilda tocmai ce avusese cu 10 minute in urma o trezire cu plans. Ba chiar s-a suparat ca de ce am trezit-o ca ea nu simtise nimic :)). Din fericire a fost doar un cutremur mic... si cu ocazia asta am schimbat si copilul de pampersi pentru ca nu fusesera pusi bine si evadase pipi pe hainute :)). Nu intelegea saraca ce am cu ea in miez de noapte de o dezbrac si se pusese pe burta cu fundu' (gol) in sus si presta nani.

Pe vremea cand eram singura probabil ca nici nu m-as fi miscat de pe perna. Dar cand sunt cu ai mei, si mai ales acum cu puiul meu, cred ca as tine blocul ala de beton si fier in spate numai sa nu li se intample ceva. Am prieteni care spun ca ei ar vrea, in caz de cutremur/accident, sa fie cu totii... daca se intampla ceva capital sa se duca toti... Mie mi se pare groaznic... din contra, cu cat suntem mai imprastiati cu atat sansele ca macar unul sa scape sunt mai mari. Poate de asta mi-e si frica cand sunt cu oameni dragi la un loc. Cum sa murim toti? Cum sa-mi doresc daca mor eu sa moara si copilul meu cu mine? Deci cum asa ceva? Poate daca Doamne fereste ar lua-o pe ea si eu as ramane in urma atunci da... nu as vedea rostul ca eu sa mai exist. Chiar si atunci, atata timp cat parintii mei traiesc sunt "obligata" sa traiesc si eu. Cica asta ar fi egoism... eu nu cred. Suntem egoisit atunci cand ne dorim ca familia noastra sa fie cu noi si sa murim toti sau suntem egoisiti atunci cand dorim sa nu fim impreuna si macar sa scape unul...? Nu stiu...

Normal ca mai bine este sa nu se intample nimic si sa traim toti :)).

Ehhh, dar astea sunt ganduri pentru o alta zi, astazi este soare si frumos si suntem cu totii bine!

Sa nu fiti cutremurati!

The Red Effect

M-am vopsit roscata!!!

"Well brunettes are fine man
And blondes are fun
But when it comes to getting a dirty job done..."

Nu mai este o noutate, deja toata interneto-sfera o stie :)). Pe 16 mai a fost ziua mea si pentru ca de mult timp vroiam sa ma intorc la experimentul "red" (am mai fost roscata in tinereti) mi-am facut cadou de ziua mea un rasfat la salon. Unghiute, masti, tuns, frezat, VOPSIT. Initial am vrut o versiune mai inchisa si mai intensa de rosu apoi am ajuns la concluzia ca o nuanta cupru ar fi mai potrivita cu ochii, tenul, personalitatea mea. Am auzit ca femeile care isi vopsesc parul rosu ar vrea sa atraga atentia sau ar suferi de vreo disperare. Nu am nevoie nici de atentie si nici disperari  de vreo natura nu am, pur si simplu asa ma simt acum. Ma simt fericita, iubitoare, plina de caldura si de pasiuni. Deci lucrurile vin din interior, nu vice versa. Stiti voi la ce ma refer. :)

Ce nu stiti este cat am putut sa rad de atunci. Nu, parul roscat nu-mi spune bancuri si nici nu are vreun efect de gaz ilariant, daaaar are un mare efect asupra BARBATILOR. Doamne ce bine ca sunt femeie!

Dragii mei va rog sa ma scuzati, nu generalizez. Dar de cand mi-am portocalit parul mi s-a portocalit si ecranul laptop-ului de fereste de messenger. Au inviat toti fostii, (actualii) si/sau potentialii iubiti. Care mai de care mai draguti si mai interesati de soarta mea. Unii atat de pasionati de personajul in cauza incat nici nu aveau habar ca intre timp am devenit mama si am un copil trecut deja de an. Iar efectul parului combinat cu venirea primaverii, cand hormonii tropaie si toti alearga dupa o "lipeala" rapida si usoara, a fost pe masura.

"Da ce mai faci, da cum mai esti, daaa te-ai maritat?" cam asa decurg toate abordarile si urmate de "Da??? Ai un copil??? Da, te-ai maritat???". Sa stiti ca un copil nu se face nici cu certificatul de casatorie si nici cu verigheta, se face altfel ;). Te-ai maritat asta de fapt se traduce prin "e liber?", nu-i pasioneaza starea mea civila, viata mea, daca-mi merge bine, daca sunt fericita... liber la *** sa fie, ca in rest.... Da stiu, ce uraaat sa zici asa cevaaaa. Eu sunt de parere ca e urat sa nu spui ce gandesti :).

Nu stiu care e treaba si ce mesaj transmite schimbarea asta de look dar pentru mine a fost doar o improspatare si o imbunatatire a starii de spirit. Dar se pare ca parul rosu are aceeasi conotatie ca lampadarul rosu pus la geam. Nu, culoarea parului meu nu e o declaratie de revenire pe piata oamenilor liberi si dornici de nebunii. Nu ca nu mi-ar prinde bine :)), dar daca as avea o secunda libera as dormi-o si pe aia.

Ce sa mai zic cand cel mai bun prieten mi-a raspuns la intrebarea "iti place?" cu "nuuuuu, e cam porno asa" si l-am oprit aici ca deja i se citeau gandurile pe figura.

Imi pare rau sa va dezamagesc dar, in ciuda parului sexos, eu sunt aceeasi. Am aceeasi inaltime, latime si densitate; sunt tot mama de copil mic si solicitant; am tot timp 0 si am aceeasi personalitate care pe multi va tulbura si pe altii va "castreaza". Sunt la fel - poate chiar mai mult (daca asta era posibil) - de exigenta si de pretentioasa. Parul rosu nu ma va impiedica sa va spun verde in fata ceea ce gandesc si nici nu m-a invatat sa fac frumos cand situatia ne jigneste inteligenta. Parul asta rosu e doar o iluzie, inca o demonstratie ca aspectul e doar ambalajul si nimic mai mult. Sau cine stie, poate ca nu! :))

Oricum va multumesc pentru complimentele si urarile de bine, va las cu o dedicatie.

Sa fiti roscate!

I'll take a red headed woman
A red headed woman
It takes a red headed woman
To get a dirty job done

* am citit acum ceva timp un studiu despre efectul culorii "rosu" asupra psihicului si comportamentului, nu-l pot pune tot aici da puteti citi acest articol intersant.
http://www.psmag.com/news/the-red-effect-works-for-men-too-20370/

Despre nisipul din Sahara (sau cenusa vulcanica?!)

Voi ati fost in desert? Eu una nu, am mai fost prin pustiu dar m-am intros :)). Poate voi ati fost si ati vazut nisipul la locul lui pe dune, inteleg ca este impresionant. Eu nu l-am vazut niciodata, nu l-am vazut la el acasa, l-am vazut doar in poze sau la tv... asta pana astaaaaazi cand l-am vazut peste toooot. S-o fi gandit el saracu ca daca tot nu ajungem sa-l vedem la domiciliul lui saharian sa vina putin in vizita.

Ce sa zic, eu ii multumesc de vizita dar a cam exagerat. Si daca venea asa singurel poate ca nu-l luam in seama, dar a venit si cu "prietena" lui ploaia. Impreuna au facut o echipa imbatabila in a camufla toate masinile din oras. Asa ca daca vedeti ca nu vi se deschide masina mai incercati si la cea de langa, e posibil sa nu o recunoasteti de sub tona de mazga, dar insistati, e pe acolo pe undeva.

O tanti de la ANM spune: "Acest praf saharian a fost ridicat în urma unei furtuni în zonă. Apoi a trecut peste regiunea Anatoliei din Turcia și, ajutat de circulația curenților, a ajuns până în țara noastră. Chiar în cursul zilei de astăzi acest praf a căzut pe teritoriul României. Ieri, în zona peninsulei Arabice a fost o furtună puternică de praf. Acest praf saharian la origine a fost antrenat în circulaţia atmosferică către zona ţării noastre, pentru că noi suntem influenţaţi în acest moment de un sistem de presiune destul de scăzut care s-a format în zona Mării Mediterane. Vorbim despre o circulaţie sudică şi în această circulaţie sudică a fost antrenat o parte din praful saharian, praf care a traversat Podişul Anatoliei, Marea Neagră şi se pare că a ajuns până în zona ţării noastre. Orice bucureștean care a circulat astăzi cu automobilul prin ploaie a putut observa că pe parbriz avea particule de praf în urma picăturilor de ploaie. Nisipul saharian a fost adus la sol de precipitații“, a precizat meteorologul Gabriela Băncilă.

Numai ca nu exista praf fara fum, sau nu asa era zicala, si au inceput teoriile conspirationiste... stai sa vezi ca nu e praf, e cenusa, vine apocalipsa... e un semn! Altii o dau pe defrisari, aici s-ar putea sa aiba ceva dreptate.

Eu zic ca e un semn pentru spalatoriile auto care vor face un ban gramada.


Sa fiti curati!