Permacultura sau Grădina Paradisului (de Stéphane Groleau) - partea a II-a

Principii generale

În reacţia sa îndreptată împotriva consecinţelor supărătoare ale agriculturii convenţionale şi productiviste, sunt vizate trei scopuri principale : mai întâi, stabilizarea şi îngrijirea pământului ; în al doilea rând, îndeplinirea nevoilor propriei case şi a nevoilor locale ; şi abia mai la urmă, vânzarea şi schimbul surplusurilor. Permacultura vizează nici mai mult nici mai puţin decât conceperea unui ecosistem agricol în care omul este o parte dintr-un tot, şi nicidecum şeful suprem. De altfel, ar trebui încurajaţi grădinarii, căci ei sunt adevăraţii agricultori. Pe o simplă parcelă de teren, ei produc enorm. Mollison încurajează de altfel terenurile de o mărime între un sfert de acru şi un acru [1]. Aceasta ar fi metoda de a fi cel mai productiv. În 1981, grădinile de legume de pe lângă case furnizau deja 18% din hrana Statelor Unite, la un preţ aproape echivalent cu cel al întregii agriculturi [2].

Marile principii ale permaculturii sunt foarte simple : fără arătură, fără îngrăşăminte chimice, fără pesticide, fără plivit. În acest mod, « permacultura dă peste cap toate dogmele agronomiei tradiţionale pentru a propune un nou mod de producţie agricolă foarte economic cu energia (muncă manuală şi mecanică, carburanţi...) şi respectuos cu fiinţele vii şi relaţiile lor reciproce" [3] Aceste principii au fost formulate în urma a numeroase observaţii şi experienţe. Filosofia din spatele lor este aceea de a lucra împreună cu natura mai degrabă decât împotriva ei.

Trebuie să abandonăm ideea de luptă şi să realizăm că nu există buruieni. Pentru permacultură, orice organism aflat într-un mediu are o funcţie, şi aceasta ar trebui să fie scopul oricărei amenajări voluntare. Nici pământul nu este un suport mineral inert, el adăposteşte sute de milioane de microorganisme care nu sunt acolo fără un scop. Acestea pot prelucra în mod optim şi pot îmbogăţi pământul dacă nu sunt perturbate prin aporturi exterioare chimice sau arături. Munca pământului nu este deci exclusiv mecanică, mai este şi munca rădăcinilor plantelor, munca microorganismelor care descompun materia organică, munca viermilor care afânează pământul şi participă la restructurarea lui în permanenţă.

Principiile termodinamicii sunt şi ele luate în calcul: nimic nu se pierde, nimic nu se creează. Orice sistem fiind traversat de diferite energii (apă, vânt, ploaie, sol...), scopul este acela de a reuşi utilizarea acestei energii gratuite la maxim şi transformarea ei în resursa utilizabilă. Bineînţeles, atunci când se vorbeşte despre energie, trebuie luate în calcul toate formele sale (energie naturală, muncă omenească, auxiliare).

Astfel, aşa cum o ilustrează Bill Mollison, trecerea de la agricultura ţărănească la agricultura pozitivistă a crescut productivitatea cu 15%, dar cu preţul unui aport energetic de 800% [4]. Într-adevăr, trebuie să analizăm situaţia dincolo de condiţionările cu care ne este prezentată, şi să calculăm de asemenea energia implicată în extragerea şi rafinarea petrolului pentru tractoare, fabricarea îngrăşămintelor şi a produselor chimice, lucrul pământului cu maşini, etc. Trebuie să realizăm că totul poate fi resursă, de exemplu buruienile pot să ne informeze asupra tipului de sol sau ce plante să semănăm. În aceeaşi masură, trebuie să facem cele mai puţine schimbări posibile pentru cel mai mare beneficiu cu putinţă. Nu trebuie să recurgem la acte care nu sunt necesare.

Astfel, Mollison preconizează să lăsăm lucrurile să-şi urmeze cursul, încercând doar să punem elementele în relaţie unele cu celelalte. Atunci când elaborăm o amenajare, ceea ce contează nu este să avem cea mai mare diversitate de plante, ci numărul de relaţii benefice care sunt între ele [5]. În această privinţă, Mollison povesteşte: Eram aşezat într-o seară şi studiam câte conexiuni erau cu putinţă prin simpla amplasare a două elemente împreună: o seră şi un coteţ de păsări. Cred că am ajuns pe la numărul de 129 de relaţii benefice. Astfel, ce ne preocupă cu adevărat aici nu este grandioasa complexitate pe care o constituie 3000 de specii aflate în acelaşi spaţiu [6].

Agricultura permanentă este mai mult decât un simplu sistem de aprovizionare alimentară. Ea influenţează mediul de viaţă, raportul dintre natură şi calitatea mediului. Ceea ce este la fel de interesant este că permacultura este accesibilă tuturor. Cu principiile de bază în cap, se poate dezvolta propria cunoaştere a ecosistemului. Fiecare poate deveni expert în mediul lui. Nu există nicio centralizare a cunoştinţelor, fiecare poate contribui şi totul se partajează. Astfel, în afara principiilor sale generale, permacultura acumulează o sumă colosală de sfaturi practice, de trucuri, de idei, de experienţe, etc.


Ecosatele

Una dintre punerile în practică cele mai reuşite ale principiilor permaculturii este probabil în cadrul satelor ecologice. Acestea formează la ora actuală o reţea mondială de comunităţi şi de indivizi partajând aceleaşi idealuri şi aceeaşi viziune globală asupra mediului. "În esenţă, termenul de sat ecologic înseamnă o comunitate putând grupa până la mai multe sute de persoane răspunzând nevoilor materiale, economice, sociale, emoţionale, culturale şi spirituale ale locuitorilor, totul fiind în armonie cu mediul înconjurător." [7]

În ultimii ani, mai mult de 800.000 de australieni au părăsit marile centre urbane pentru a scăpa de crime, violenţe şi poluare [8]. În aceste comunităţi, oamenii dezvoltă un puternic sens de apartenenţă la grup. Acesta este suficient de mic pentru ca fiecare să poată să se simtă apreciat, văzut şi înţeles. Oamenii sunt deci capabili să participe în mod transparent la luarea de decizii care le afectează viaţa şi cea a comunităţii [9]. O caracteristică a ecosatelor este că membrii încearcă să aibă o calitate înaltă a vieţii fără să ia de la Terra mai mult decât pot da. Ei încearcă atunci să integreze un mediu înconjurător incluzând un suport social şi un mod de viaţă cu impact scăzut. Pentru a-şi atinge scopurile, satele ecologice se construiesc pe diferite variante: comunitară, ecologică şi spirituală.

Există mai multe forme de ecosate: comunităţile intenţionale, comunităţile în coabitare, kibbuţurile, satele africane şi cartierele urbane. Niciunul nu poate încă pretinde că îndeplineşte toate criteriile unui sat ecologic, dar mai multe aspiră la asta. Mai mult de 150 de comunităţi se declară oficial ecosate şi sunt înscrise în Reţeaua Globală a Ecosatelor.

Dimensiunea ecologică înseamnă:

- Să faci să se producă o cât mai mare cantitate de alimente în interiorul unei bioregiuni;
- Să susţii producerea de alimente biologice în aceste locuri;
- Să construieşti case pornind de la materiale locale adaptate;
- Să utilizezi sisteme integrate de energie reînnoibilă ;
- Să protejezi biodiversitatea;
- Să încurajezi principiile comerţului ecologic ;
- Să evaluezi ciclul de viaţă al tuturor produselor utilizate în sat d.p.d.v. social, spiritual precum şi ecologic;
- Să protejezi solurile, apa şi aerul propriu prin gestionarea adecvată a energiei şi a reziduurilor;
- Să protejezi natura şi să salvezi zonele sălbatice.

Dimensiunea comunitară înseamnă:

- Să-i cunoşti şi să comunici cu ceilalţi;
- Să pui în comun resurse şi să ajuţi comunitatea;
- Să pui accent pe practicile de sănătate holistice şi preventive ;
- Să aduci un ajutor semnificativ şi susţinut tuturor membrilor;
- Să integrezi grupurile marginale;
- Să promovezi educaţia continuă;
- Să încurajezi unitatea prin respectul arătat diferenţelor;
- Să manifeşti expresie culturală.

(va urma)

Note:

[1] Un acru este echivalentul a 0,404686 ha. Bill Mollison încurajează agricultura de tip grădină, făcută pe 1000 - 4000 mp.

[2] Bill Mollison, Id., Introduction to permaculture, p. 7.

[3] La permaculture, (AgriPerma, p.1).

[4] Bill Mollison, op. cit., p. 9.

[5] Ibid., p. 8.

[6] Ibid., p. 8.

[7] Malcom Hollick şi Christine Connelly, « Learning from ecovillages worldwide », p. 1.

[8] Crystal Waters, « Overview »

[9] Ecovillage Network, « What is an Ecovillage? »

Vezi aici partea a III-a.
Citeşte mai mult!

Permacultura sau Grădina Paradisului (de Stéphane Groleau) - partea I

Introducere

Se poate pleca de la constatări generale: pădurile sunt răvăşite, arse, supraexploatate, şi uneori reîmpădurite cu monoculturi. Ca efecte ale poluării aerului, apei şi a solului, au apărut ploile acide, efectul de seră, reducerea stratului de ozon, problemele de sănătate, eutrofizarea cursurilor de apă, extincţia miilor de specii de organisme vii şi chiar o ameninţare pentru inteligenţă [1]... Din ce în ce mai mult, clima se schimbă : se prevede că « temperatura medie a suprafeţei Terrei ar trebui să crească cu 1 °C până la 3,5 °C în cursul secolului următor » [2]. Se constată un număr în creştere de catastrofe naturale : inundaţii, uragane, furtuni de gheaţă... Mai sunt şi inegalităţile sociale, monopolul societăţilor transnaţionale, exploatarea ţărilor Lumii a Treia, numeroase dispariţii ale speciilor, epuizarea resurselor, şi lista poate continua încă mult. În faţa unei constatări atât de sumbre, e permis să ne punem întrebări: Cum ne-a condus modul nostru de viaţa până aici? Există alternative?

Am descoperit permacultura în acest sfârşit de secol în timp ce mă informam despre existenţa comunităţilor care trăiesc mai aproape de natură. Mi-a atras imediat atenţia, căci este o soluţie foarte viabilă la problemele de mediu şi socială din ce în ce mai acute. Într-adevăr, permacultura este un mod de a gândi şi de a amenaja un mediu înconjurător astfel încât să devină armonioase relaţiile dintre oameni, animale, plante şi Terra. Pentru această cercetare, m-am concentrat pe perioada recentă, de după anii ’80. Mai mult, dacă permacultura este astăzi practicată şi predată pe întreaga planetă, forma actuală este originară din Australia, de aceea o voi analiza cu predilecţie. Dată fiind natura însăşi a permaculturei, va fi necesar pentru început să analizăm contextul istoric şi social al emergenţei acestei practici. Ca să spunem drept, ea depăşeşte de departe simplele principii de agronomie. Acest lucru va permite de asemenea înţelegerea societăţii pe care o voi prezenta, precum şi practicile concrete în sânul acesteia. În cele din urmă, întreg contextul social, politic, economic şi ideologic va putea fi observat.


Prima parte: Contextul global

Din anii ’50 încoace, cu industrializarea şi mondializarea, agricultura ţărănească tradiţională a fost complet devalorizată în favoarea fermelor productiviste şi capitaliste. Se doresc producţii mai mari, se doresc exporturi, se vrea tehnologie, şi bineînţeles profituri mai mari. Rapid, au fost valorizate monocultura, utilizarea îngrăşămintelor chimice, apoi aplicarea pesticidelor.

Multe probleme au fost puse în lumină în urmă cu mulţi ani: bioacumularea şi concentrarea reziduurilor de-a lungul lanţului alimentar, inducerea unei selecţii a insectelor rezistente la tratamente necesitând tratamente din ce în ce mai frecvente, degradarea şi pierderea solurilor, poluarea apei şi a aerului, riscul de cancer, de otrăvire, fără a mai lua în calcul alte probleme încă nedetectate (sau nedezvăluite...). În plus, toată concentrarea societăţilor transnaţionale a condus la o mare dependenţă a producătorilor în faţa auxiliarelor din agricultură (seminţe tratate, îngrăşăminte chimice, pesticide, maşini şi utilaje).

Agricultura a devenit bolnavă. Mulţumindu-ne adesea să producem doar compuşii majori sau consideraţi importanţi (ex: NPK), neglijăm elementele secundare (oligo-elemente) care sunt totuşi necesari plantei. La nivelul animalelor, li se injectează antibiotice, ierbivorele sunt hrănite cu făină de oase, atunci când nu sunt închise în cuşti minuscule. Mai apoi, se comercializează toate aceste produse denaturate şi/sau transformate şi/sau asezonate cu conservaţi şi/sau iradiate şi/sau supraambalate. În acest context a văzut lumina zilei permacultura.


Istoric

Termenul “permacultura” a apărut între 1972 şi 1974 în urma contextului negativ al anilor '60 (bombe atomice, exploatarea pământului, aroganţa poluatorilor, insensibilitatea generală faţă de oameni şi mediu). A fost inventat de către scriitorul, ecologistul, zoologul si designerul Bill Mollison şi viza dezvoltarea unei ştiinţe a pământului interdisciplinară, cu un potenţial pozitivist, integrat şi global. Cuvântul vine din construcţia englezească "permanent agriculture", adică o agricultură care se vrea permanentă şi durabilă. În engleză se face constant referire la noţiunea de “sustainability”, care vehiculează ideea de durabilitate, respect pentru mediu, etc.

În 1981, permacultura a fost predată pentru prima dată la 26 de studenţi [3]. În 1884, sistemele propuse constituiau sisteme viabile şi aveau grijă de pământ. Unii ajungeau chiar să trăiască din munca lor. Astăzi, există mii de persoane care participă la cursuri, la ateliere, la lecturi şi la seminarii. Diplomele au format o reţea care se întinde în numeroase ţări.

Evident, Bill Mollison n-a inventat totul, departe de asta! Printre altele, s-a inspirat enorm din agricultura sălbatică dezvoltată de japonezul Masanobu Fukuoka. Timp de aproape jumătate de secol, acest cercetător-ţăran a experimentat şi şi-a dezvoltat o metodă ale cărei principale trăsături sunt: absenţa lucrărilor agricole moderne, evitarea îngrăşămintelor chimice şi a compostului, independenţa în raport cu orice produs chimic [4]. Permacultura reînnoadă legăturile cu toată ştiinţa tradiţională şi ancestrală. Ea face un fel de sinteză din ansamblul cunoştinţelor milenare proprii fiecăruia dintre popoarele Terrei. Aşa cum fiecare regiune are clima sa proprie, tipul ei de sol, topologia precum şi fauna şi flora specifice, numeroase practici agricole diferite s-au dezvoltat de-a lungul istoriei. Astfel, ne dăm seama în ce măsură covârşitoare putem învăţa unii de la alţii. Prin accentul pe care permacultura îl pune asupra amenajării unui teritoriu îmbinând arbori şi plante, se apropie mult de conceptul de agricultură forestieră.

(va urma)


Note:

[1] Philippe Gauthier, «La pollution menacerait l’intelligence», Cybersciences, 25/04/1999, http://www.cybersciences.com/Cyber/3.0/N1793.asp

[2] Emmanuelle Bergeron, « La météo en 2050 : chaud et orageux en fin de journée », QuébecScience, mai 2000, http://www.cybersciences.com/cyber/4.0/2000/05/climat.asp

[3] Bill Mollison, Permaculture, a practical guide for a sustainable future, p. ix.

[4] Masanobu Fukuoka, La révolution d'un seul brin de paille, p. 59-61.

Vezi aici partea a II-a.
Citeşte mai mult!