Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 3)

Cursul 3 poate fi downloadat de aici.

Discuţie cu studenţii despre rezultatele la testul Ecological Footprint Quiz. Cei care călătoresc, în special cu avionul, scot punctajele cele mai defavorabile. Alte comentarii despre Carbon Footprint Calculator.

Video recomandat: The Global Gardner

Permacultura nu este o evanghelie, ci un mod de a gândi.

Ecologia se ocupă cu relaţiile dintre organisme şi mediu.

Toată viaţa de pe Pământ se desfăşoară pe un strat subţire, numit biosferă.

Omul este în vârful piramidei trofice, dar face totuşi parte din ecosistem. A-l situa în afara sistemului e totuna cu a-l transforma într-un predator iresponsabil. În permacultură, imperativul ecologic este să înţelegem că omul este parte din sistem.

Modelul cooperării este superior modelului competiţiei.

Ce este o buruiană ? O plantă care creşte în locul în care noi n-am vrea să crească. O parte din plantele ce trec drept buruieni sunt cele mai hrănitoare plante pe care le avem.

O sursa majora de energie pe planetă : lumina soarelui.

David Holmgren a lansat conceptul de « embodied energy » (energie incorporată). Problema la care încearcă să răspundă acest concept este : Cum anume putem măsura ceea ce facem şi ceea ce suntem, în termeni de unităţi energetice ? Numele acestei unităţi este « emergy ». Deciziile trebuie luate calculând nu banii, ci emergies. În momentul în care energia bazată pe petrol devine hiperscumpă, orice contabilitate financiară îşi pierde sensul.

A proiecta înseamnă a face coregrafia unui flux energetic.

Peluza are semnificaţii culturale. În UK, peluza însemna la origini că ai multe oi, care pot s-o pască.

La momentul actual de devastare ecologică, avem nevoie de plante anuale ca să ne hrănim. Unul din primele lucruri pe care îl face un proiectant în permacultură este să introducă plante perene, schimbând accentul de la agricultura anuală la agricultura perenă.

Atunci când creezi o grădină ecologică, trebuie să urmăreşti:
a) ameliorarea solului;
b) plante perene vs. plante anuale;
c) straturi (niveluri) suprapuse de plante;
d) comunităţi de plante;
e) grupuri de funcţii.
Citeşte mai mult!

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 2)

Cursul 2 poate fi downloadat de aici.

Întrebare: De ce este importantă sustenabilitatea acum?

Pământul poate susţine în mod natural 2 miliarde de oameni.

Lectură recomandată: John Lyle, Regenerative Design for Sustainable Development

Atunci când primii colonişti europeni au ajuns în America, pe continentul America de Nord trăiau cam 600.000 - 18.000.000 de oameni (evaluările nu au ajuns la o cifră unanim acceptată). Acum sunt 300.000.000.

Civilizaţia noastră a dezvoltat un sistem linear: luăm ceva dintr-un loc (numit sursă), îl transformăm, îl utilizăm, apoi îl aruncăm într-o hazna. Evident, are sens să reciclezi. Însă începem să fim lipsiţi de resurse.

Lectură recomandată: Donella Meadows, Beyond the Limits

Criză de mediu şi criză socială?
Mediu:
- Încălzirea globală
- Degradarea solurilor
- Epuizarea resurselor (peak oil).

Social:
- Distrugerea familiei şi a comunităţii
- Comportamente care creează dependenţă.

Economic & politic:
- Îndatorare financiară fără precedent
- Capitalism sălbatic
- Iluzie şi dezamăgire.

Lectură recomandată: Jane Straus, Enough is Enough

Umanitatea se îndreaptă spre o paragmă a sărăciei resurselor. Suntem deja la vârful de producţie a petrolului, sau poate dincolo de acest moment. Permacultura permite o viaţă în abundenţă alimentară, în condiţiile în care combustibilii fosili devin din ce în ce mai scumpi.

Trebuie să gândim în termeni de sisteme ciclice.

Etica permaculturii:
1. Ai grijă de pământ
2. Ai grijă de oameni
3. Imparte surplusul (produse, timp, energie)

Pământul este viu, iar această credinţă îţi schimbă percepţia.

Lectură recomandată: Wendell Berry, Questionnaire, în volumul Livings (am găsit poemul pe net şi l-am redat în partea finală a acestui post)

Principiile permaculturii (aşa cum au fost formulate de Bill Mollison):
1. Utilizarea proximităţii
2. Fiecare element îndeplineşte mai multe funcţii
3. Fiecare funcţie importantă este suplinită de mai multe elemente
4. Planificarea energetică eficientă
5. Utilizarea resurselor biologice
6. Reciclarea energetică
7. Sisteme intensive la scară mică
8. Succesiune şi evoluţie accelerată
9. Diversitate
10. Efecte de lizieră

Principiile permaculturii (aşa cum au fost formulate de David Holmgren):
1. Observă şi interacţionează
2. Capturează şi stochează energia
3. Obţine o recoltă
4. Fii cumpătat şi acceptă reacţii
5. Utilizează şi pune în valoare resurse regenerabile şi servicii
6. Nu produce deşeuri
7. Proiectează de la model la detalii
8. Integrează mai degrabă decât să segreghezi
9. Utilizează soluţii mici şi lente
10. Utilizează şi pune în valoare diversitatea
11. Utilizează liziere şi pune în valoare elementele marginale
12. Utilizează în mod creativ şi reacţionează la schimbări

Grădinile cele mai productive au între 1250 mp şi 5000 mp.

Dacă vei sa salvezi lumea, începe de la pragul uşii.


“Questionnaire” (a poem by Wendell Berry)

1. How much poison are you willing
to eat for the success of the free
market and global trade? Please
name your preferred poisons.

2. For the sake of goodness, how much
evil are you willing to do?
Fill in the following blanks
with the names of your favorite
evils and acts of hatred.

3. What sacrifices are you prepared
to make for culture and civilization?
Please list the monuments, shrines,
and works of art you would
most willingly destroy.

4. In the name of patriotism and
the flag, how much of our beloved
land are you willing to desecrate?
List in the following spaces
the mountains, rivers, towns, farms
you could most readily do without.

5. State briefly the ideas, ideals, or hopes,
the energy sources, the kinds of security,
for which you would kill a child.
Name, please, the children whom
you would be willing to kill.

Sursa poemului este aici.
Citeşte mai mult!

Will Hooker, Introducere în permacultură (cursul 1)

Pe blogul Permaculture Media Download, la secţiunea Documentare, se află cursul de introducere în permacultură susţinut de Prof. Will Hooker la NC State University. Mai bine de 40 de ore video, un material universitar foarte complex (predare + activităţi practice) susţinut cu pasiune şi umor de un profesionist desăvârşit.

În perioada următoare mi-am propus să folosesc cu mare atenţie această oportunitate oferită de Permaculture Media Download, notând câte ceva pentru cei care nu au suficientă vreme să parcurgă pe îndelete prelegerile profesorului. Desigur, nici aceste notiţe, nici altele, nu pot înlocui studierea materialelor-sursă.


Cursul 1 poate fi downloadat de aici.

Curs predat la NC State University în 2010. Autorul predă la universitate de 35 de ani, este de formaţie arhitect peisagist, şi este instructor permacultural de 14 ani.

Permacultura este înainte de toate o metodă interdisciplinară de a trăi sustenabil, pentru casă, grădină şi comunitate.

Bill Mollison: Permacultura (cultură permanentă) este un proiect conştient de ecosistem agricol care mimează ecosistemul natural.

Permacultura este o revoluţie deghizată în grădinărit.

Permacultura nu proiectează fundul grădinii, sau parcări, sau pieţe publice. Permacultura proiectează sisteme, iar studenţii sunt invitaţi să gândească în termeni de sistem.

Sistemul natural este cel mai bun profesor.

Survol asupra întregului curs. Recomandări (imperative) de lectură. Fiecare student se prezintă.

Lecturi:
a) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture One
b) Bill Mollison şi David Holmgren – Permaculture Two
c) Toby Hemenway – Gaia’s Garden (a doua ediţie)
d) Bill Mollison – Introduction to Permaculture
e) Bill Mollison – Permaculture. A Designer’s Manual
f) Albert Bates – The Post-Petroleum Survival Guide and Cookbook
g) Stephen and Rebecca Hren – The Charbon-Free Home
h) David Holmgren – Permaculture. Principles & Pathways Beyond Sustainability

Site-uri recomandate:
http://www.holmgren.com.au/
http://www.patternliteracy.com/

Video recomandat:
Bill Mollison, In Grave Danger of Falling Food
Citeşte mai mult!

Bill Mollison, Permacultura. Manualul proiectantului, partea I (note de lectură)

Lumea nu mai poate susţine dezastrul cauzat de agricultura modernă, pădurile monoculturale, şi proiectarea necugetată a aşezărilor umane, iar în viitorul apropiat vom vedea sfârşitul risipei de energie, sau sfârşitul civilizaţiei aşa cum o cunoaştem, din cauza poluării cauzate de om şi a schimbărilor climatice.

Prefaţă

Permacultura (agricultura permanentă) este proiectarea conştientă şi întreţinerea unor ecosisteme agricole productive care au diversitatea, stabilitatea şi elasticitatea ecosistemelor naturale. Este integrarea armonioasă a peisajului şi a oamenilor care-şi furnizează singuri mâncarea, energia, adăpostul şi răspund altor nevoi materiale şi non-materiale într-un mod sustenabil.

Capitolul 1. Introducere

1.1 Filosofia proiectării permaculturale

Realitatea tristă este că suntem în pericol de a pieri din cauza propriei noastre stupidităţi şi a lipsei de responsabilitate în viaţă.

Oamenii sunt sunt singura resursa indispensabila oamenilor.

Prima directivă a permaculturii: Singura decizie etică este să fim responsabili pentru propria existenţă şi pentru cea a copiilor noştri.

Principiul cooperării: Cooperarea, nu competiţia, este baza însăşi a sistemelor vii existente şi a supravieţuirii viitoare.

1.2 Etica

Baza etică a permaculturii:
1) Ai grijă de pământ, pentru ca toate sistemele vii să persiste şi să se înmulţească.
2) Ai grijă de oameni, să ajungă toţi la resursele necesare existenţei lor.
3) Stabileşte limite pentru populaţie şi consum, dominându-ţi nevoile.

Ideea permaculturii este :
a) să lucrezi împreună cu şi nu împotriva naturii;
b) să observi îndelung şi cu grijă mai degrabă decât să acţionezi îndelung şi fără grijă;
c) să apreciezi sistemele şi oamenii în funcţie de toate funcţiile lor, mai degrabă decât să soliciţi una dintre ele ;
d) să permiţi sistemelor să evolueze.

Regulile utilizării unui ecosistem în vederea conservării lui:
a) Reducerea risipei, deci a poluării.
b) Înlocuirea în întregime a mineralelor pierdute.
c) Contabilizarea atentă a energiei.
d) Evaluarea pe termen lung a efectelor acţiunii asupra societăţii.

Metode de a obţine permanenţa în agricultură:
a) îngrăşarea constată a pământului;
b) păşuni permanente;
c) pădurile.

Ceea ce este caracteristic pentru agricultura permanentă este faptul că necesarul sistemului pentru energie este furnizat de acel sistem. Agricultura modernă este dependentă de inputuri energetice externe.

1.3 Permacultura pe teren şi în societate

Permacultura se concentrează pe proiectul benefic, poate fi adăugată tuturor competenţelor etice, şi are potenţialul de a-şi face loc în toate îndatoririle umane.

În grădină trebuie creat în mod activ sol, lucru care se petrece în mod firesc într-un ecosistem. Apa trebuie capturată prin cât mai multe metode.

Capitolul 2. Concepte şi teme în proiectare

Toate organismele vii sunt sisteme deschise, cu alte cuvinte îşi menţin formele şi funcţiile complexe prin schimburi continue de energie şi materiale cu mediul. Spre deosebire de mecanisme, care disipă energia prin frecare, organismele vii "construiesc" substanţe complexe din substanţele cu care se hrănesc, forme de energie mai complexe din energia pe care o absorb.

2.1 Introducere

Ipoteza Gaia – pământul este mai puţin un ansamblu material, şi mai mult un proces de gândire. Pământul reacţionează pentru a reface echilibrul distrus de om.

Culturile aborigenilor australieni utilizează mitul pentru a arăta în ce mod actele inutile şi distrugerea necugetată a elementelor aduce catastrofe şi suferinţă.

2.2 Ştiinţa şi cele 1000 de nume ale lui Dumnezeu

Deşi putem observa natura, sistemele vii nu permit definiţia ştiinţifică strictă, întâi de toate pentru că sunt în permanent proces de schimbare, apei pentru că viaţa reacţionează la investigaţie sau experimente.

Imediat ce începi să studieze sisteme deschise, devii parte a sistemului studiat.

2.3 Aplicarea legilor şi a principiilor în proiect

Principiul intervenţiei vieţii : În haos se află oportunitatea impunerii ordinii creative.

Legea întoarcerii: Tot ce iei, trebuie să dai înapoi. Sau: Natura cere ceva în locul fiecărui cadou. Sau: Utilizatorul plăteşte.

Inerente acestei din urmă legi sunt conceptele de replantare, recliclare, durabilitate, şi utilizarea corectă a deşeurilor. Natura îi penalizează foarte dur pe cei care ignoră această lege.

Prima lege a termodinamicii, reformulată de Watt: Întreaga energie care intră într-un organism, populaţie sau ecosistem poate fi considerată energie care se stochează sau pleacă. Energia poate fi transferată dintr-o forma într-alta, dar nu poate dispărea, sau să fie distrusă, sau creată. Nici un sistem de conversie a energiei nu este complet eficient.

Sau reformulată de Asimov: Întreaga energie din univers este constantă iar totalul entropiei este în creştere.

Entropia este energie pierdută, inutilizată de către sistem. Pentru proiectant se pune întrebarea: “Cum pot utiliza cel mai bine energia înainte ca aceasta să plece din sistemul meu ?"

Cuvântul-cheie în sistemele deschise este “schimb”. De exemplu, la nivel local, oraşele par să fie deschise, însă ele returnează puţină energie la sistemele care le alimentează, nefiind antrenate într-o relaţie de schimb, ci într-una de comerţ unidirecţional, returnând în schimb deşeuri sub formă de poluare. Oraşele încalcă clasica “lege a întoarcerii”.

Sistemele vii organizează în mod constant şi creează stocări complexe pornind de la energie şi materiale difuze, acumulând, descompunând, construind şi transformându-le pentru utilizări viitoare.

Birch a stabilit şase principii ale sistemelor naturale:
a. Nimic din natură nu creşte pentru totdeauna.
b. Continuarea vieţii depinde de menţinerea ciclurilor bio-geochimice globale de elemente esenţiale, îndeosebi carbon, oxigen, azot, sulf şi fosfor.
c. Probabilitatea dispariţiei unei populaţii sau a unei specii este cea mai mare când densitatea este foarte înaltă sau foarte mică.
d. Şansa pe care o au speciile de a supravieţui şi de a se reproduce depinde înainte de toate de unul sau doi factori cheie din reţeaua complexă de relaţii ale organismului cu mediu.
e. Abilitatea noastră de a schimba faţa pământului creşte în proporţie mai mare decât abilitatea de a anticipa consecinţele acestei schimbări.
f. Organismele vii nu sunt doar mijloace, ci şi scopuri. Pe lângă valoarea lor instrumentală pentru oameni şi alte organisme vii, mai posedă şi o valoare în sine.

Câteva consideraţii practice care trebuie respectate:
a) Sistemele pe care le construim ar trebui să reziste cât de mult se poate, cu cât mai puţină întreţinere.
b) Aceste sisteme, alimentate de soare, ar trebui să producă nu doar propriile lor nevoi, ci şi nevoile oamenilor care le creează şi le controlează. În felul acesta sunt sustenabile, şi îi ţin în viaţă şi pe cei care le construiesc.
c) Putem utiliza energie pentru a construi aceste sisteme, cu condiţia ca în timpul funcţionării acestora, să fie capabile să acumuleze şi să stocheze mai multă energie decât cheltuim pentru a le înfiinţa şi a le întreţine.

Principii de proiectare în permacultură:
1. Lucrează cu natura, mai degrabă decât împotriva naturii.
2. Problema este soluţia. Corolar: Orice este o resursă utilă.
3. Fă cele mai mici schimbări pentru cel mai mare efect posibil.
4. Recolta unui sistem este teoretic nelimitată.
5. Orice îşi face propria grădină.

2.4 Resurse

Resursele pot fi clasificate în:
a) acelea care sporesc prin utilizare modestă (ex: un arbust care dacă este tuns îşi păstrează capacitatea de a produce furaje);
b) acelea neafectate de utilizare (ex: un peisaj);
c) acelea care dispar sau se degradează dacă nu sunt utilizate (ex: o recoltă sau un fânaţ);
d) acelea reduse prin utilizare (ex: o pădure, un strat de argilă);
e) acelea care poluează sau distrug alte resurse dacă sunt utilizate (ex: autostrăzi, elemente radioactive).

Într-o fermă se produc mai ales resurse de tipul a), b) şi c). Într-o societate normală nu se face apel la resurse de tipul e). Principiul cheie al utilizării înţelepte a resurselor este principiul lui “suficient”.

Principiul dezastrului: Orice sistem sau organism poate accepta doar acea cantitate de resurse care poate fi utilizată productiv. Orice aport de resurse dincolo de acest punct aruncă sistemul sau organismul în dezordine. Suprafurnizarea de resurse este o formă de poluare cronică.

Suprafurnizarea şi subfurnizarea de resurse produc efecte identice. La rigoare, subfurnizarea de resurse poate fi contracarată scăzându-se creşterea şi mărindu-se spaţierea dintre organisme, însă suprafurnizarea unei resurse poate duce la creştere inflaţionistă, la supraaglomerare, şi la sociopatia organismelor.

2.5 Recolte

Există recolte impalpabile: sănătate, securitate, context social satisfăcător şi stil de viaţă plăcut.

În acest moment operează mai mulţi factori care reduc recolta naturală a sistemelor naturale. În cea mai simplă formă, este vorba despre suprautilizarea de energie în sisteme degenerative din cauza utilizării aberante a energiei provenite din combustibilii fosili. “Otrăvirea prin utilizare neproductivă” este observabilă şi larg răspândită. De aceea trebuie să ne concentrăm pe utilizare productivă, care trebuie să ducă la transformarea ei în creştere biologică şi să menţină materialul viu în ecosistemul global. Resursele inutilizate, risipite sau utilizate iresponsabil sunt energii care scapă de sub control, creează haos, distrug resurse fundamentale, şi în cele din urmă anulează recolta sau surplusul.

Definiţia recoltei din sistem: Recolta este suma totală a surplusului energetic produs, stocat, conservat, sau convertit prin proiect. Energia este un surplus din momentul în care sistemul însuşi are la dispoziţie tot ceea ce are nevoie pentru creştere, reproducere şi întreţinere.

Cărbunele şi piatra nu aduc fructe, ci producte. Recoltele aduse de minerale sunt finite. În afara vieţii, nu există fructe.

Rolul vieţii în producţie : Lucrurile vii, inclusiv oamenii, sunt singurele sisteme care pot captura resurse pe această planetă, producând fructe. Aşadar, suma şi capacitatea formelor de viaţă este cea care decide producţia şi surplusul din sistem.

STRATEGII CARE CREAZĂ RECOLTE
Strategii fizice şi de mediu:
- Crearea unei nişe în spaţiu. Furnizarea de resurse critice.
- Reabilitarea şi crearea solului.
- Integrarea structurilor şi a peisaj.

Strategii biologice:
- Selecţia cultivarurilor care solicită îngrijiri puţine şi a speciilor pentru un anumit amplasamant.
- Investigarea altor specii pentru recolte utile.
- Furnizarea nutrienţilor cheie. Reciclarea deşeurilor biologice (mulci, bălegar).
- Organizarea de ghilde benefice şi cooperative de plante şi animale.

Strategii spaţiale şi configuraţionale:
- Acumularea de unităţii, funcţii, şi specii.
- Îmbinarea de unităţii, funcţii şi specii.
- Geometrie spaţială inovativă de tip margine şi armonie.
- Îndreptarea materialelor sau a energiei către viitoarea lor utilizare.
- Zonă, sector, pantă, orientare, şi strategii (Capitolul 3).
- Utilizarea modelelor speciale care se potrivesc irigaţiei, sistemelor de recoltă sau conservării de energie.

Strategii temporale:
- Acumulare secvenţială (plantare intercalată, recolte intercalate).
- Creşterea frecvenţei ciclice.
- Îmbinarea ciclurilor şi a succesiunilor.

Strategii tehnice:
- Utilizarea tehnologiei potrivite şi cu efecte de reabilitare.
- Proiectarea structurilor eficiente energetic.

Strategii de conservare:
- Îndreptarea resurselor către viitoarea lor utilizare.
- Reciclarea la cel mai înalt nivel.
- Stocarea sigură a hranei.
- Recolte obţinute fără arătură sau cu arătură superficială.
- Crearea de sisteme şi obiecte foarte durabile.
- Stocarea apei pentru utilizări ulterioare.

Strategii culturale:
- Îndepărtarea barierelor culturale care stau în calea utilizării resurselor.
- Transformarea resurselor neobişnuite în resurse acceptabile.
- Mărirea câmpului de opţiuni culturale.

Strategii legal/administrative :
- Îndepărtarea impedimentelor socio-legale din calea utilizării resurselor.
- Crearea de structuri efective pentru gestionarea resurselor.
- Evaluarea costurilor şi adaptarea sistemelor pentru toate intrările şi ieşirile de energie.

Strategii sociale:
- Eforturi conjugate, punerea în comun a resurselor, partajarea.
- Circulaţia banilor în interiorul comunităţii.
- Acţiunea pozitivă pentru a îndepărta şi a înlocui sistemele stânjenitoare.

Strategii de proiectare:
- Conectări armonioase între componente şi sub-sisteme.
- Formularea de opţiuni în ceea ce priveşte amplasarea clădirilor şi a locuinţei.
- Observarea, gestionarea şi administrarea sistemelor.
- Punerea în practică a informaţiei.

Limitele producţiei: Producţia nu este o cantitate fixă în nici un sistem proiectat. Este măsura înţelegerii şi abilităţii proiectanţilor şi a administratorilor de proiect.

Producţii extinse
Concentrarea producţiei într-o perioadă scurtă este o strategie fiscală, nu una de mediu şi de subzistenţă, şi a dus la regimul de "ospăţ şi foamete" pe pieţe şi pe câmpuri, precum şi la costuri înalte de stocare. Scopul nostru ar trebui să fie acela al dispersării recoltelor în timp, astfel încât să existe mai multe produse în toate sezoanele.

Producţie şi stocare
Strategiile de stocare sunt critice.

Impedimente culturale în calea recoltelor
Mulţi citadini au dezvoltat zoofobii. Toate animalele utile le sunt profund respingătoare. Concomitent, cumpără şi întreţin aligatori, şerpi boa, şobolani, pisici şi câini.

Conceptul de producţie maximă : falsitatea « marelui dovleac »
Factorii care cresc producţia sunt :
a) selecţia genetică ;
b) creşterea fertilizării ;
c) creşterea irigării ;
d) descreşterea competiţiei făcută de speciile concurente ;
e) mai buna gestiune în utilizarea producţiei.
Este vorba până la urmă exact de factori de dezechilibru.

2.6 Ciclurile: nişe în timp

Ciclurile sunt orice evenimente sau fenomene recurente. Dacă nişele sunt oportunităţi în spaţiu, ciclurile sunt oportunităţi în timp, şi ambele adăpostesc multe evenimente şi specii.

Principiul oportunităţii ciclice: Fiecare eveniment ciclic creşte oportunitatea unei recolte. Creşterea ciclică este creşterea recoltei.

Timpul este o resursă care poate fi acumulată în ecosisteme.

2.7 Piramide, reţele de hrană, creştere şi vegetarianism

Conceptul de piramidă trofică este foarte util, dar şi foarte simplist şi are foarte puţine în comun cu realitatea de pe teren, şi poate fi aplicat doar atunci când este vorba despre hrana animalelor domestice.

Trebuie luaţi în considerare mai mulţi factori:
1. Natura este mult mai complexă decât arată piramida.
2. Piramida ignoră feedback-ul.
3. Lanţurile alimentare nu sunt foarte simple.

Întrucât piramida unidirecţională este foarte suspectă, la fel este şi argumentul conform căruia ar trebui să fim vegetarieni pentru a ameliora problemele legate de scăderea de rezerve alimentare ale omenirii.

2.8 Complexitate şi conexiuni

Numărul elementelor într-un agregat sau sistem afectează cu certitudine complexitatea potenţială, în cazul în care potenţialitatea depinde de numărul sau conexiunile funcţionale dintre elemente.

2.9 Ordine sau haos

Principiul dezordinii: Ordinea şi armonia produc energie pentru alte utilizări. Dezordinea consumă energie fără nici o utilitate.

2.10 Funcţii permise şi funcţii forţate

Orice element viu cheie poate îndeplini mai multe funcţii în sistem, dar dacă încercăm să forţăm prea multe funcţii, elementul intră în colaps.

Principiul stresului şi al armoniei: Stresul poate fi definit atât ca împiedicare a funcţiilor naturale, cât şi ca funcţie forţată. Armonia poate fi definită ca integrare a funcţiilor alese şi naturale, precum şi ca îndeplinire a nevoilor esenţiale.

2.11 Diversitate

Diversitatea este numărul componentelor sau al construcţiilor din sistem. Însă diversitatea nu are nici o legătură cu conexiunile dintre elemente. De aceea diversitatea în sine nu garantează stabilitatea recoltei.

O mare diversitate poate crea haos sau confuzie, în vreme ce funcţii multiple aduc ordinea şi dezvoltă resurse. Calea de mijloc constă în a include atâta diversitate într-un ecosistem cultivat cât poate menţine el însuşi, lăsându-l să se simplifice să devină mai complicat în funcţie de natura lui.

Principiul stabilităţii: Nu numărul elementelor diverse dintr-un proiect conduce spre stabilitate, ci numărul conexiunilor benefice dintre aceste componente.

Informaţia este resursa potenţial critică. Aceasta devine o resursă doar atunci când este obţinută şi cursul acţiunii se desfăşoară în acord cu ea.

2.12 Stabilitate

Sensul stabilităţii într-un ecosistem este auto-reglarea. Stabilitatea dintr-un ecosistem nu este stabilitatea unui stâlp de beton.

2.13 Timp şi recoltă

Anumite sisteme vechi compuse din indivizi gigantici (copaci sau animale) au nevoie de energie doar pentru a-şi menţine sănătatea, şi de aceea utilizează mai puţin din energia solară care le este pusă la dispoziţie, de aceea fluxul de energie prin sistem este mai redus. În consecinţă, recolta este mai redusă. Îmbătrânirea este o funcţie a timpului.

În economia actuală, risipim energie pentru a face bani. Dar în viitorul apropiat, sistemele care risipesc energie vor trebui să dispară.
Citeşte mai mult!

Costăchescu Elena, Iepuri, animale de blană şi vânat, (note de lectură)

Partea I

Capitolul 1. Caractere morfologice şi fiziologice ale iepurilor de casă

1.1. Originea şi domesticirea

Aparent, domesticirea iepurelui s-a petrecut mai recent decât a celorlalte specii de interes zootehnic.

1.2. Ciclul de viaţă şi determinarea vârstei

Puişorii de iepure se nasc fără păr pe corp, cu ochii închişi şi cu greutatea de 45-70 g. La 4-5 zile după fătare, părul începe să crească pe cap, iar la 18-20 zile corpul este în întregime acoperit cu păr. Ochii se deschid la 10-12 zile. În primele 3 săptămâni puii se hrănesc numai cu lapte matern.

La vârsta de 7-8 zile apar incisivii posteriori care urmează să-i înlocuiască pe cei de lapte. La această vârstă vom întâlni în cavitatea bucală la iepure 6 incisivi superiori dispuşi pe trei rânduri spate în spate. Procesul de înlocuire durează aproximativ 10 zile, perioadă după care rămân doar 4 incisivi superiori. Schimbarea acestora are loc între vârsta de 7-17 zile. La vârsta de 18 zile, apar premolarii permanenţi care îi vor înlocui treptat pe cei de lapte; la 20 zile apar molarii care ajung la nivel la 30 zile; la 6 luni tabla dentară este eliptică devenind treptat ovală până la 18 luni, apoi rotundă.

Unghiile cresc continuu, fiind tot mai lungi odată cu vârsta. Până la 12 luni, unghiile nu se observă din blană, fiind acoperite cu păr. Acestea sunt subţiri, elastice şi ascuţite. La 12 luni au o lungime egală cu a părului de la extremitatea distală a membrelor, apoi devin lungi, groase şi tot mai curbate.

Oasele lungi cresc până la vârsta de un an.

1.3. Particularităţile anatomo-fiziologice

Spermatogeneza începe la vârsta de 40-50 zile, testosteronul începe să fie secretat la 42 zile, iar primii spermatozoizi apar în ejaculat după 85 zile, dar au o posibilitatea slabă de fecundare şi un mare procent de anomalii.

Primele încercări de comportament sexual se manifestă la vârsta de 60-70 zile, în schimb monta propiu-zisă cu fecunditate survine după 150 zile (105-120).

Animalele sunt pe deplin maturizate după 140 zile (20 săptămâni).

Capitolul 2. Comportamentul la iepure

2.1. Aspecte comportamentale la iepurele domestic

Iepurele sălbatic îşi marchează teritoriul în care trăieşte cu ajutorul urinii şi cu un feromon eliberat în acelaşi timp cu fecalele. Crotinele sunt repartizate pe întreg teritoriul astfel că toţi iepurii străini care pătrund în acest teritoriu sesizează mirosul şi recunosc locul ca fiind ocupat. Pentru a marca obiectele prezente în teritoriu: cum ar fi trunchi de arbori sau pietre, iepurele îşi freacă bărbia de aceste obiecte. Acest semnal reprezintă puncte de recunoaştere pentru cei din colonie şi semnal de avertizare pentru indivizii străini. Masculul posedă aceste glande situate sub bărbie, mai dezvoltate decât la femelă; de asemenea indivizii ce ocupă un loc important în ierarhia de grup au aceste glande mai dezvoltate decât ceilalţi.

2.2. Comportamentul social

Este un animal preponderent nocturn, evitând astfel o parte din duşmanii obişnuiţi. Sunt animale deosebit de fricoase şi sperioase cu reacţii psihice puternice. Reacţionează imediat chiar violent, faţă de prezenţa câinilor, a şobolanilor, la zgomote puternice şi neobişnuite.

Iepurele este un animal prietenos, se ataşează de personalul de îngrijire, dar manifestă frică şi rezervă faţă de persoanele străine.

Aglomeraţia determină şi creşterea agresivităţii, scăderea duratei de viaţă, efecte intim legate tot de activitatea glandei suprarenale.

2.3. Comportamentul teritorial

Adăpostul pentru iepurele domestic trebuie să fie durabil, prevăzut cu un refugiu sau astfel conceput încât iepurii să nu aibă motive să se ascundă, evitând orice fenomen care poate nelinişti iepurii. Atunci când iepurele se introduce într-o cuşcă nouă, el o explorează, apoi o marchează cu mirosul propriul.

2.4. Comportamentul sexual

Atunci când se introduce un mascul în cuşca unei femele, datorită comportamentului său teritorial mai accentuat, acesta începe prin explorarea şi
marcarea noului “teritoriu”, în timp ce femela încearcă să elimine intrusul. Dacă
invers, se introduce femela în cuşca masculului, ambele animale au reacţii imediate de tip sexual. Împerecherea trebuie supravegheată, pentru a şti dacă femela a acceptat monta.

2.5. Comportamentul matern

Iepuroaica domestică trebuie să aibă o cuşcă de fătare, care reproduce aproximativ galeria de fătare, cu dimensiuni care să permită fătarea şi alăptarea. Ea trebuie menţinută minim 15 zile şi se scoate ţinând seama de dezvoltarea coordonării motrice şi capacitatea de termoreglare a iepuraşilor.

2.6. Comportamentul alimentar

Iepurele tinde să bea şi să mănânce pe tot parcursul celor 24 ore, cu o predominanţă nocturnă. Din această cauză, hrana şi apa trebuie să se găsească în permanenţă la dispoziţia animalelor, iar hrănitorile trebuie să fie astfel concepute încât să protejeze alimentele de murdărire, care se va produce sigur dacă hrana se aşează pe sol.

Începând din a treia săptămână de viaţă, iepuraşii încep să mănânce din nutreţul mamei lor. Fiind mici, ei pot intra cu uşurinţă în hrănitor, unde le place foarte mult să stea, murdărind furajul.

Iepurele sugar este alăptat o singură dată pe zi, timp de 2-3 minute, arareori de 2 ori/zi.

Iepurele adult poate supravieţui lipsei complete de apă, fără alterarea ireversibilă a funcţiilor vitale 4-8 zile, timp în care îşi reduce greutatea cu 20-30%.

2.8. Consideraţii asupra gustului şi mirosului la iepure

Perceperea gustului depinde şi de temperatură. Sensibilitatea gustativă este “dublată” între 10-20°, este constantă între 20-30° şi diminuează între 30-40°. Sensibilitatea pentru gustul “amar” şi “sărat” scade când creşte temperatura. Perceperea pentru gustul acid şi dulce creşte odată cu temperatura.

Mirosul emanat de membrii unui grup constituie un semnal de avertizare pentru alţi indivizi. Când iepurele nu are activitate socială dejecţiile lui sunt slab odorate. În perioada de reproducere, masculii depistează femela în călduri şi după miroul lăsat de
aceasta pe locurile pe unde a trecut. Intensitatea mirosului oscilează de la un iepure la altul funcţie de vârstă, sex şi la schimbarea anotimpurilor.

2.9. Stresul şi implicaţiile lui în creşterea iepurilor

Iepurele are o sensibilitate exagerată la factorii de stres. Orice modificare începând cu mediul, mirosurilor străine, teama şi alte modificări ambientale fie ele cât de mici şi aparent fără importanţă, constituie pentru iepuri factori de stres ce adeseori pot să-i cauzeze moartea.

Capitolul III. Alimentaţia iepurilor

O iepuroaică de 4,5 kg care alăptează 7 pui, consumă în jur de 520 g furaj/zi.

O particularitate a suptului la iepuri este faptul că iepuraşii nu-şi păstrează locurile fixe, în timpul suptului, ei schimbând locurile; astfel o femelă poate alăpta mai mulţi pui decât îi permite numărul de sfârcuri (8-10).

Se remarcă la femelele cu mulţi pui, tendinţa de a consuma mai de timpuriu şi alte furaje decât laptele matern, comparativ cu femela cu pui puţini. Puii rămaşi orfani se pot alăpta cu ajutorul unei pipete sau cu o sticluţă cu lapte de vacă, capră sau înlocuitori.

Capitolul IV. Reproducţia iepurilor

La masculi - la naştere testiculele sunt coborâte în cavitatea abdominală. Ele coboară în scrotum în apropierea maturităţii sexuale şi rămân acolo cât timp animalul este în reproducţie. Iepuroiul are posibilitatea să-şi retragă testiculele în cavitatea abdominală în cazul întreruperii activităţii sexuale de frică sau în timpul bătăilor cu alţi masculi.

Masculii sunt pe deplin maturi sexual după 140 zile (20 săptămâni).

Căldurile se manifestă la iepuroaică, cel mai intens, la 1-3 zile; 9-12 zile şi 28-30 de zile de la fătare. Semnele caracteristice estrului sunt şterse. Un crescător cu experienţă sesizează câteva aspecte de comportament modificate, cum ar fi: femela răscoleşte aşternutul, simulează construcirea cuibului şi stau întinse în cuşcă mai mult timp. Duse în cuşca masculului, acceptă monta. O femelă ce nu este în călduri, nu acceptă masculul, fiind agitată.

La iepure, actul montei se desfăşoară rapid, durând câteva secunde. Reflexele sexuale se succed rapid, însămânţarea fiind de tip vaginal cu dop vaginal incomplet. Finalul actului sexual se remarcă prin faptul că masculul scoate un sunet specific şi cade în lateral.

Maturitatea sexuală apare la vârste diferite în funcţie de rasă. Vârsta optimă pentru prima împerechere este de 5-6 luni pentru rasele mijlocii, 8-9 luni pentru rasele mari şi 4-5 luni pentru rasele mici. În general împercherea (monta) se face dimineaţa între orele 6-7 şi seara între orele 18-20 în timpul verii şi între orele 10-15 în timpul iernii. Actul montei durează 2 minute. Unui mascul i se pot repartiza pentru montă 8-10 femele. În perioada împerecherii un mascul poate monta de 3-4 ori pe zi. După montă se face obligatoriu un repaus de 24 ore.

Pentru ca reproducătorii să fie exploataţi raţional, vârsta maximă de folosire la reproducţie este de 3-4 ani pentru iepuroaice şi 4-5 ani pentru masculi.

Întrucât gestaţia şi alăptarea în acelaşi timp epuizează organismul femel, se recomandă împerecherea la 28 zile după fătare.

Gestaţia durează 31-31 zile.

Până la vârsta de 2-3 luni este foarte greu de deosebit sexul puilor după caracterele exterioare. În aceste condiţii sexul se poate determina apreciind distanţa dintre orificiul anal şi genital, care este de două ori mai mare la masculi faţă de femele.

Capitolul V. Sisteme de creştere

Sistemele tradiţionale de creştere sunt:
a) extensiv;
b) semiintensiv;
c) intensiv.

În ultimii 5-6 ani a fost emisă ideea amplasării fermelor de iepuri în “aer liber”, deoarece se reduc cheltuielile cu investiţiile, iar condiţiile de creştere sunt apropiate de condiţiile ecologice în care s-a format şi dezvoltat această specie.

Pentru gospodăriile populaţiei se recomandă amenajarea crescătoriei lângă locuinţă, într-un spaţiu semideschis cu cazare în cuşti din diferite materiale, utilizând diferite sisteme de umbrire.

Sistemul semiintensiv - este cunoscut şi sub denumirea de sistem gospodăresc, este cel mai răspândit în crescătoriile de tip familial, necesitând totuşi o serie de amenajări în funcţie de numărul de iepuri ce se cresc. În acest sistem se pot creşte iepuri pentru producţia de carne, lână şi blăniţe. Iepurii se înmulţesc în aceste condiţii în spaţiul unei cuşti. Creşterea se poate face în cuşti individuale sau colective.

Probleme speciale în creşterea iepurilor

Zgomotele obişnuite, cum ar fi cele produse de aparatele de ventilaţie, personalul de deservire, manipularea utilajelor, distribuirea furajelor, care se repetă zilnic nu provoacă stres. În schimb, variaţiile de temperatura, umiditate, ventilaţie, zgomotele bruşte şi neobişnuite duc la puternice tulburări.

În perioada căldurilor mari este necesar să se menţină temperaturi mai scăzute, pentru a evita scăderea peformanţelor pierderilor şi reducerea mortalităţilor legate de excesul de căldură. Aceasta se menţine prin ventilaţie şi stropire cu apă a aleilor de acces între rândurile de cuşti.
Citeşte mai mult!

Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea a IV-a (note de lectură)

Partea a IV-a. Aspectul material

Capitolul XIII. Confortul

Malthus a enunţat o lege: capacitatea populaţiei de a umple pământul

Confortul are şi aspecte calitative, nu doar cantitative. Nu este suficient să fim capabil să asigurăm cantitatea potrivită de bunuri necesare şi fanteziste pe care o dorim. Nu avem o cucerire a confortului dacă lucrurile care ne satisfac necesităţile sunt obţine prin sacrificarea capacităţii noastre de a ne bucura de ele. Iar capacitatea de a ne bucura pare să fie legată inexorabil de metodele prin care creăm ceea ce consumă.

Statele industrializate s-au consacrat producţiei bogăţiei, nu confortului. Ideea conform căreia confortul va fi atins prin creşterea neîncetată a producţiei este o iluzie. E mai uşor să fie atins nu prin producerea a cât mai mult posibil, ci a cât mai puţin posibil.

Confortul este starea celui ce nu îndură suferinţă impusă, sau nedreaptă, sau involuntară, ori frig, foame şi alte necazuri ale trupului. Confortul este o stare de bunăstare moderată, temperată, stabilă fizic. Nu exclude activitatea - chiar activitatea intensă şi aventuroasă. Activitatea şi efortul intens distrug confortul doar dacă devin fară sens, fără scop şi inoportune. Însă confortul este o condiţie a mentalului în egală măsură cu bunăstarea materială. Cu greu putem fi confortabili dacă flămânzim sau tremurăm de frig. Dar putem fi la căldură şi hrăniţi corespunzător însă în continuare inconfortabili dacă ne este teamă, sau suntem naivi, ignoranţi, insensibili şi ne lipseşte capacitatea de a distinge cu discernământ între diferitele feluri de confort pe care le-a creat umanitatea.

Uriciunea şi disconfortul pe care le-a adus fabrica pot fi aproape în întregime abolite prin simpla soluţie a refuzării de a cumpăra produsele fabricilor indezirabile şi neesenţiale. Desigur, dacă numai câţiva indivizi vor înceta să cumpere produsele acestea, fabricile nu vor dispărea. Însă cei care o vor face vor câştiga bogăţie, sănătate şi fericire.

O casă organizată, creativă şi productivă ne poate elibera de dependenţa pe care o avem în raport cu fabrica. Casa de azi, aşa cum ne-a definit-o fabrica, nu poate. Familia restrânsă de astăzi, constând din doi părinţi şi copiii lor, este doar un rudiment de familie.

Numai familiile rurale, care îşi pot asigura o bună parte din nevoi, se pot sustrage influenţei fabricilor neesenţiale şi indezirabile.

Responsabilitatea pentru distrugerea independenţei fermierilor americani poate fi atribuită cu prisos aplicării sistemului industrial la agricultură. Specializarea a distrus agricultura diversificată din trecut şi a înlocuit-o cu agricultura industrială de azi.

Este adevărat că specializarea le permite fermierilor să utilizeze maşini care le înlesnesc munca, şi cresc nivelul total al producţiei. Însă îi pun pe fermieri în poziţia deloc de invidiat în care se găsesc şi fabricile: capacitatea de a produce mult mai mult decât poate absorbi piaţa cu profit. Specializarea tinde să-i forţeze să producă fără să-i răsplătească pentru riscul, capitalul şi munca investite.

Astăzi, familia de la fermă munceşte prea mult. Familia angajată în industrie, comerţ sau alte profesii nu face deloc fermaj. Familia de la fermă ar trebui să-şi raporteze munca la propriile necesităţi (şi nu la cele ale pieţei), în vreme ce familia care nu face fermaj ar trebui să înceapă să facă pentru a răspunde necesităţilor vieţii. Acesta este drumul spre libertatea economică, iar libertatea economică este esenţială pentru cucerirea confortului. Pentru fermier calea este uşoară. Pentru muncitorul industrial şi pentru cel care lucrează într-un birou, este dificil, deşi nu în întregime imposibil. Pentru afaceristul de succes, este încă şi mai greu, pentru că nici o necesitate nu-l împinge în această direcţie. Dar pentru omul-calitate, este adesea singura cale spre confort. Iar dacă ştie o meserie manuală sau o artă, este aproape la fel de simplu pentru el ca şi pentru fermier.

Generaţii de dependenţă de munca industrială şi produsele fabricate industrial au distrus abilitatea oamenilor de a fi autosuficienţi şi de a cuceri confortul. Atrofierea atributelor care fac din om cel mai adaptabil animal face ca specializarea lor să fie în continuare uşoară şi necesară. Orice efort de a se deplasa în cealaltă direcţie, spre independenţă şi individualism, i-ar doborâ. Doar fermierii şi nefermierii adaptabili ar supravieţui unui parcurs spre libertatea economică. Restul ar dispărea cu toţii, aşa cum au dispărut patricienii romani şi clienţii lor, înainte de invazia triburilor germanice adaptabile. Ar dispărea nu din cauză că n-ar fi în lume muncă pe care s-o facă, ci doar pentru că civilizaţia noastră industrială i-a transformat în semi-roboţi incapabili de ajustările care ar face din ei fiinţe autonome.

Capitolul XIV. Mâncarea, îmbrăcămintea şi adăpostul: elementele esenţiale ale confortului

Confortul nu este posibil dacă elementele sale esenţiale sunt procurate prin muncă excesivă sau prin muncă inexpresivă şi lipsită de interes. Niciun confort nu este posibil dacă şomajul, boala şi bătrâneţea, în loc să fie necazuri, sunt dezastre economice.

Capitolul XV. Factorii căutării confortului: I. Ferma

Nu poate exista confort fără casă şi pământ. Nu poate exista confort într-un apartament în care copiii sunt lipsiţi de prezenţa mamei.

Omul este un animal făcut să trăiască pe pământ. Atâta timp cât avem acces la pământ, sutem liberi să muncim ce dorim şi liberi să trăim cum vrem. În momentul în care accesul nostru este condiţionat, limitat în vreun fel, libertatea noastră este condiţionată. Şi acolo unde se termină libertatea şi începe servitutea, acolo se termină confortul şi începe disconfortul.

Istoria nu înregistrează aproape nici o ipostază în care locuitorii lipsiţi de pământ ai oraşelor să-şi fi abandonat viaţa citadină, cu excepţia situaţiilor în care cad pradă foametei, bolilor sau războiului. Nici măcar pauperizarea nu ar face masele citadine să ia în calcul vreun tip de viaţă la ţară. Mizeria pe care o cunosc în oraş nu este nimic faţă de teroarea abjectă pe care o resimt în faţa perspectivei de a eşua, şi pe bună dreptate, în încercarea de a-şi asigura traiul cu ajutorul pământului. Odată ce masele unei naţiuni încep să se concentreze în oraşe, calităţile esenţiale traiului la ţară încep să se atrofieze. Individul crescut la oraş este din copilărie lipsit de antrenamentul, cunoaşterea şi obiceiurile mentale ale vieţii la ţară. Nu are niciuna dintre abilităţile de a trăi confortabil la ţară, nu posedă niciuna dintre valorile care-l fac pe ţăran să se bucure de lumea lui.

Pentru orăşean, ruralitatea este un loc unde poţi trăi doar vara. Viaţa de la ţară este inferioară, pentru că lipsesc aglomeraţiile. Oamenii de la ţară trebuie să facă o mulţime de lucruri ei înşişi, lucruri pe care la oraş le fac femeile de servici şi gunoierii. Bineînţeles, familiile de la ţară trebuie să anticipeze, uneori pentru un an întreg. Prin comparaţie, familia de la oraş gândeşte doar de la o factură la alta, de la o rată la alta.

Copilul de la ţară ştie mai multe despre cereale, despre producerea untului şi despre drumul de la in la cămasă decât poate afla din cărţi, poze şi enciclopedii copilul de la oraş. Şi totuşi ne amăgim mândrindu-ne cu sistemul nostru şcolar ultra-modern, şi cu accesul la informaţie de care are parte copilul de la oraş.

Capitolul XVI. Factorii căutării confortului: II. Timpul

Geniul timpului nostru se gândeşte cum să abolească muncă, în loc să se gândească cum s-o înnobileze. Încercăm în mod constant să scăpăm de ea, aşa cum căutăm în mod firesc să scăpăm de tot ceea ce ne este neplăcut.

Dacă vrem să ne petrecem timpul în mod înţelept, trebuie să distrugem prezenta dihotomie dintre muncă şi joc.

Legea confortului: Omul trebuie să-şi folosească toate facultăţile mentale şi toţi muşchii cu care este dotat.

Poate unul dintre cele mai grave defecte ale economiei câştigă-şi-cumpără este aceea că fabrica a promovat ideea că banii sunt măsura tuturor lucrurilor. Măsurăm lucrurile pe care le consumăm prin preţul lor. Măsurăm oamenii pe care-i cunoaştem prin cât câştigă. Măsurăm viaţa pe care o trăim prin bani, spunând că "timpul înseamnă bani". Timpul nu înseamnă câtuşi de puţin bani. Timpul este chiar viaţa.

Adevărata economie nu este cea monetară, ci cea a timpului, la fel cum adevărata risipă nu este cea monetară, ci cea a resurselor materiale neregenerabile.

În societatea industrială nu este nevoie de bătrâni. Acest tip de societate este făcut pentru tineri, pentru adulţii viguroşi. Omul tânăr este preluat de fabrică şi utilizat până devine incapabil să mai supravegheze maşinile. După 35 de ani, femeia muncitoare îşi găseşte totmai greu de lucru. După 45 de ani, bărbatul muncitor are aceeaşi soartă. În civilizaţia industrială bătrânii nu sunt utili, pentru că nu funcţionează.

Timpul liber pentru care nu suntem pregătiţi este mai rău decât absenţa timpului liber.

În cele din urmă, pentru a ne acomoda noi înşine cu circumstanţele în care civilizaţia industrială ne-a plasat, a trebuit să transferăm toate tehnicile care constituie eficienţa fabricii spre profesii. Specializare, instituţionalizare şi oportunitate au trebuit să ia locul înţelepciunii care ar trebui să fie interesul major al omului învăţat. Pentru că civilizaţia noastră are mai degrabă oportunităţi pentru experţii tehnicieni decât pentru cărturari.

Nu putem cheltui decât un singur lucru: timpul. Modul în care ne petrecem timpul, activităţile cărora ne dedicăm zilele, orele şi minutele vieţii noastre, acestea constituie singurul lucru din care poate proveni confortul nostru. Nici o cantitate de bogăţie şi putere, nimic din ceea ce civilizaţia noastră ne oferă din abundenţă : sport, distracţie, artă, literatură, muzică pe bani, oricât de perfect ar fi executate, nu este o compensaţie suficientă pentru timpul preţios dedicat muncii care ne distruge însăşi capacitatea noastră de a ne bucura de viaţă.
Citeşte mai mult!

Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea a III-a (note de lectură)

Partea a III-a. Personajele piesei: Marele Om şi micul om

Capitolul IX. Personajele piesei

Trei tipuri de actori:
a) omul-turmă (americanii);
b) omul-cantitate (afaceriştii);
c) omul-calitate (artiştii).

Până la urmă, fiecare civilizaţie este un amestec de oameni-turmă, oameni-cantitate şi oameni-calitate. Dacă oamenii-calitate predomină, avem o civilizaţie frumoasă. Dacă predomină oamenii-cantitate, civilizaţia este urâtă. Dacă cei mai puternici sunt oamenii-turmă, nu există civilizaţie.

Din 1000 de oameni, unul este om-calitate, 2 sunt oameni-cantitate, iar restul de 997 sunt oameni-turmă.

În pofida a ceea ce spun politicienii, oamenii nu sunt egali nici fizic, nici mental. Indivizii sunt înainte de toate inegali din cauza că nu provin dintr-o singură rasă, o singură naţionalitate, o singură familie. Ei sunt inegali datorită diferenţelor de sânge, istorie, cultură, mediu, naţionalităţi şi familii. Oamenii unei singure rase nu sunt egali cu cei din alta, cei dintr-o naţiune cu cei ale altor naţiuni, cei dintr-o familie cu cei din altele. Niciodată doi indivizi nu pot fi egali din cauza că suma totală a factorilor eredităţii, mediului şi experienţei nu poate niciodată să fie aceeaşi în oricare doi indivizi.

Variaţia este faptul de bază al naturii. Doar omul standardizează. Variaţia ar trebui deci să fie acceptată în orice plan de producere a unei civilizaţii frumoase.

Programele politice, economice, sociale, educaţionale care încep cu axioma că oamenii sunt egali sunt clădite pe o ficţiune. Societăţile bazate pe aşa ceva conţin seminţele propriei inutilităţi.

Democraţia pare să confere putere maselor. Dar nu poate împiedica masele să fie jefuite de indivizii predatori mai mult decât îi poate împiedica o turmă pe lupi s-o dijmuiască. Puterea nu trebuie să fie oferită celor incapabili s-o exercite.

Democraţia face din conformism cel mai mare bine din lume.

Omenirea are nevoie de o aristocraţie a oamenilor superiori, nu de o aristocraţie a sângelui.

Capitolul X. John Doe, omul mediu: tipul-turmă

Dezvoltarea şcolară a lui John Doe se termină cu şcoala generală. Atunci când o părăseşte, citeşte, scrie, şi are o brumă de aritmetică, istorie şi geografie, considerându-se educat. Ulterior, viaţa sa intelectuală este paralizată de cititul regulat al ziarelor.

John Doe poate înţelege aspiraţiile omului-cantitate, de aceea îi acceptă dictatul. El este însă complet nepregătit pentru gusturile, activităţile şi interesele omului-calitate, în care n-are încredere şi de care îi este teamă. Nerecunoscând superioritatea niciunor valori, le neagă existenţa, şi crede că omul-calitate vrea să-l impresioneze cu o superioritate mitică.

John Doe este patriot, harnic, onest şi credul. Nu este sensibil, nici suficient de inteligent, nu aspiră să-şi dezvolte capacităţile peste cele ale grupului din care face parte. Are pasiuni şi aversiuni convenţionale în muzică, literatură şi artă.

Capitolul XI. John D. Rockefeller: tipul-cantitate

Cariera intelectuală a acestui tip uman nu diferă de cea a lui John Doe. Pot avea aceleaşi gusturi, aceleaşi preocupări în aspectul material al vieţii, însă predatorul are, faţă de omul mediu, un apetit extraordinar pentru bani şi putere şi o voinţă atroce fără de care nu se pot securiza şi reţine averile şi puterea.

Capitolul XII. Charles W. Elliot: tipul-calitate

Charles W. Eliot, preşedinte al Universităţii Harvard, nota despre ce ar trebui să deţină un student:
a) Un corp disponibil. Nu în mod necesar muşchii unui atlet. O circulaţie bună, digestie, putere de a dormi, şi de a veghea, nervi buni.
b) Puterea de a susţine activitatea mentală.
c) Obiceiul de a gândi independent despre cărţi, tradiţii puternice, evenimente curente. Antrenament universitar, adică opusul celui militar sau industrial.
d) Obiceiul comportamentului liniştit, discret, rezervat, departe de ceilalţi şi la adăpost de vulg.
e) Reticent, rezervat, nu prea multe cunoştinţe, dar câţiva prieteni buni. Poate departe de orice bisericuţă. Expunându-şi caracterul atât de vizibil pentru oricine, încât nimeni niciodată să nu-i facă o propunere dezonorantă.
Aceasta ar fi şi definiţia omului-calitate.
Citeşte mai mult!

Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea a II-a (note de lectură)

Partea a II-a. Fabrica

Capitolul IV. Fabrica însăşi

Fabricile tind să concentreze populaţia, fiind agenţi de congestie.

Fabrica dă naştere mahalalelor.

Fabrica este un loc echipat cu instrumente şi cu maşini cu care se produc bunuri printr-un sistem care implică producţie de masă, diviziunea muncii şi uniformitatea produselor.

La începutul revoluţiei industriale, producţia europeană era de trei feluri:
a) producţie domestică;
b) producţie la comandă;
c) producţia de breaslă.

Producţia domestică este o funcţie familială. Mai supravieţuiesc astăzi doar: cusutul, conservele, spălarea rufelor.

Din producţia la comandă avem exemplul notabil al croitoriei la comandă. Fierarul satului este un alt exemplu de activitate la comandă.

Producţia de breaslă a necesitat specializare.

Calitatea produselor manuale era atât de mare încât cu greu ar putea fi reprodusă astăzi. Trebuia să fie calitate, pentru că lucrurile produse astfel trebuiau să fie utilizate atât de mult încât să justifice efortul depus pentru crearea lor.

Calitatea înaltă şi deprecierea lentă au fost corolarul inevitabil al producţiei individuale, la fel cum calitatea modestă şi deprecierea rapidă este corolarul producţiei industriale. În sistemul vechi, producţia era un mijloc. În sistemul modern, producţia a devenit un scop.

Coborând preţurile, fabrica face posibil pentru mase să consume mai mult. Coborând calitatea şi reducând durabilitatea, face necesar ca oamenii să consume mai mult. În cele din urmă, eliminând amprenta personală din procesul de producţie, subţiază şi ataşamentul lor pentru lucrurile pe care le cumpără şi le posedă. Toate aceste efecte ale producţiei de serie îi fac pe oamenii obişnuiţi să consume mai mult, să risipească mai mult, şi să distrugă mai mult decât în trecut. La nivel superficial, totul e minunat: acum mâncăm mai mult, ne îmbrăcăm cu mai multe haine, locuim în case mai bune, utilizăm mai multe mobile şi ustensile, ne transportăm mai rapid şi cu mai multă libertate ca înainte. Umanitatea totuşi nu a atins acest nivel de bunăstare materială fără să plătească un preţ îngrozitor în termeni de confort real pentru rolul jucat de fabrică în atingerea lui.

Printre efectele producţiei industriale se numără dezvoltarea noii baze economice a imperialismului.

Înainte de apariţia producţiei de fabrică, exista comerţ strict pentru a procura ceea ce dorea publicul să cumpere, mai degrabă decât să impună prin tehnici de marketing ceea ce fabricau producătorii. Comerţul internaţional nu depăşea nivelul schimbului de produse de lux. Negustorii erau în primul rând importatori. Ei exportau numai pentru a face importul cu putinţă.

Patru aspecte ale influenţei fabricii asupra umanităţii:
a) influenţa în privinţa calităţii bunurilor produse;
b) influenţa asupra celor angajaţi în producerea acestor bunuri;
c) influenţa fabricii în direcţia publicului consumator;
d) influenţa exercitată asupra acelora care conduc lumea.

Fabrica a pus la dispoziţia oamenilor bunuri care altădată erau rezervate doar celor mai bogaţi. Este, desigur, greu de estimat în ce măsură acest lucru se datorează fabricii în sine, şi în ce măsură ţine de oamenii de ştiinţă şi inventatorii care s-au pus în sprijinul progresului industriei, în detrimentul progresului manufacturilor domestice.

Se mai consideră că fabrica a contribuit la libertatea politică a oamenilor. Muncitorii au o voce în guvern, fac parte din suveranitatea statului.

Iarăşi, fabrica este creditată cu creşterea salariilor şi reducerea timpului de muncă al angajatului. Ba chiar, fabrica promite ca în viitor să fim şi mai bogaţi decât astăzi.

Capitolul V. Produsele fabricii

Produsele fabricii sunt de trei feluri:
a) produse dezirabile, necesare menţinerii standardului nostru de viaţă, care pot fi cel mai bine produse de fabrică (ex: sârma de cupru);
b) produse dezirabile, dar care pot fi realizate la fel de bine, şi adesea mai economic, în afara fabricii (ex: conserva de bulion);
c) produse nedorite, care nu sunt esenţiale şi pot interfera cu menţinerea standardului de viaţă (ex: medicamentele).

Aşadar, există două tipuri de fabrici:
a) esenţiale (care oferă produse necesare şi care pot fi executate doar de fabrici);
b) neesenţiale (care fabrică fie produse esenţiale ce pot fi puse la punct şi în afara fabricii, precum şi produse care ar fi mai înţelept să nu fie niciodată realizate).

Cea mai mare parte a produselor industriei alimentare sunt neesenţiale şi ar fi mai bine să nu fie fabricate defel. Cu toate acestea, industria alimentară este cea mai mare ramură (ca număr de populaţie antrenată) din SUA.

Făina albă este un produs industrial tipic. Ea înlocuieşte făina integrală produsă în fermele mici. Este dincolo de orice îndoială că făina alba e un aliment inferior făinei integrale (din s-au eliminat coaja şi germenii), atât din punct de vedere gustativ cât şi ca valoarea nutritivă. Părţi esenţiale ale cerealei (vitaminele, sărurile minerale, elementele laxative naturale) au fost eliminate.

Nu există nici un motiv d.p.d.v. dietetic pentru a separa făina albă de restul componenţilor din cereale. Însă d.p.d.v. industrial există suficiente motive. În primul rând, făina alba se strică mult mai greu, deci poate fi transportată pe distanţe mari şi păstrată cu uşurinţă. Făina integrală, ca şi ouăle proaspete şi laptele proaspăt, sunt produse potrivite distribuţiei la scară mică, pentru că trebuie să fie întotdeauna proaspete pentru a fi vândute.

Apoi, ar mai fi profitul. Este mult mai rentabil să produci 3 lucruri în loc de unul. Suntem persuadaţi prin reclame că pâinea albă este mult mai sănătoasă şi mai gustoasă decât pâinea neagră ţărănească. Deci ni se vinde o făină albă de calitate inferioară, la un preţ mai mare. Apoi ni se spune că din uruială înmuiată în lapte se produce un mic-dejun superior cerealelor integrale. Alt subprodus care ni se vinde deci mai scump. În cele din urmă, tărâţea ne este vândută ca un medicament (pentru a ameliora constipaţiile cauzate de faptul că mâncăm pâine albă în loc de pâine integrală). Al treilea produs este mai scump ca primele. Şi uite aşa, industrializarea ne-a adus trei forme de nedorit ale celui mai dorit aliment.

Aşa cum banii fără acoperire tind să scoată banii cu acoperire din economie, produsele de proastă calitate tind să elimine produsele de calitate superioară.

Prelucrarea familială a textilelor a fost cel mai dur atinsă de concurenţa industrială, şi probabil va fi ultima formă de economie familială care va renaşte.

Fabrica a înlocuit variabilitatea cu uniformitatea în cazul obiectelor pe care le utilizăm, le îmbrăcăm, le consumăm. Nu a produs numai o cantitate foarte mare de obiecte, ci le-a produs cu calitate uniformă. Or, uniformitatea, cu excepţia pieselor de schimb pentru maşini, este o virtute îndoielnică. Fabrica ne-a obişnuit atât de mult cu uniformitatea absolută încât cei mai mulţi dintre oameni îi ataşează o importanţă ridicolă.

Produsul fabricii ţine de trei factori :
a) plus-depreciere ;
b) plus-uzură morală ;
c) plus-consum.

Fabrica ne furnizează produse uniforme, sacrificând avantajele varietăţii. Ne furnizează produse care sunt ieftine, privându-ne de avantajul calităţii. Ne oferă produse abundente, facându-ne să abandonăm avantajele economisirii muncii şi resurselor naturale. Omenirea poate trece la producţia domestică fără să piardă cât ar crede la prima vedere.

Capitolul VI. Lucrătorii fabricii

Fabrica i-a găsit pe oameni muncind pe câmp. I-a mânat pe cei mai mulţi în oraşe, lăsând un număr anemic la ţară. I-a transformat din ţărani, servitori şi artizani în salariaţi. Pe artizani i-a găsit ca oameni liberi. Le-a distrus breslele, le-a înjosit arta şi i-a făcut pe urmaşii lor să lucreze în fabrici, depozite şi birouri. Pe intelectuali i-a găsit trăind din generozitatea celor puternici şi bogaţi. I-a preschimbat într-o clasă de oameni trăind din abilitatea de a-şi capitaliza mintea, din dorinţa de a-şi comercializa talentul, sau din dedicarea faţă de o muncă ale cărei limite erau setate de afacerile moderne.

Patru lucruri pe care fabrica le-a făcut pentru muncitor trec drept un câştig în ochii apologeţilor industrializării:
a) reducerea numărului de ore de lucru;
b) creşterea venitului;
c) ieftinirea produselor;
d) îmbunătăţirea statutului social şi politic.

Reducerea numărului de ore de lucru pe zi/săptămână nu trebuie să fie confundată cu reducerea timpului anual de lucru. Sunt motive serioase să considerăm că astăzi se munceşte mai mult decât înainte de apariţia fabricii. În timpul Evului Mediu, şi în timpul perioadelor încă şi mai puţin complicate dinainte, perioada dedicată petrecerii era încă şi mai mare decât acum. În timpul Evului Mediu mai mult de o treime din an era dedicată celebrării diferitelor festivaluri şi sărbători religioase. Oamenii munceau în vremurile acelea întunecoase pentru a trăi. În această epocă luminată, părem să trăim doar ca să putem munci.

Casa este doar locul în care bărbaţii, femeile şi copii perioadei industriale “dorm şi mănâncă”, deşi devine din ce în ce mai puţin locul în care mănâncă. Este un dormitor – locul de unde muncitorii pleacă la muncă şi copiii prea tineri pentru a munci, pleacă la şcoală, şi de unde fiecare în parte pleacă să se distreze. Nu este locul unde trăiesc cu adevărat. Nu mai este nici locul în care au rădăcini, şi care hrăneşte cu respect de sine pe fiecare membru al familiei pentru că exprimă concepţia lor despre viaţă. Fabrica i-a transformat în nişte indivizi izolaţi care se exprimă prin ceea ce slujbele le permit să cumpere, indivizi devotaţi mai degrabă cheltuirii decât fondării de cămine.

În lumea dominată de fabrică, familia a dispărut ca unitate economică a societăţii. În locul ei se află individul. Individualismul economic introdus de fabrică a redus căsătoria la nivelul de aventură sexuală. Copiii pun în pericol aventura.

Ce face acum fabrica pentru muncitor ?

1. Îl mecanizează neîncetat şi-i reduce pe toţi muncitorii, cu excepţia puţinilor “binecuvântaţi" cu geniu administrativ, la statutul de simple rotiţe într-o maşină industrială gignatică.

2. Scade numărul celor angajaţi în muncă productivă şi creativă reducând numărul muncitorilor necesari pentru a produce bunuri şi condamnându-i pe ceilalţi la vânătoarea de noi slujbe.

3. Îl ridică pe muncitor împotriva angajatorului, separând capitalul şi munca în două interese independente şi antagonice, şi administrează societăţii o succesiune nesfârşită de confruntări nebuneşti şi adesea sângeroase.

4. Îl face pe muncitorul individual să-i fie aproape imposibil să fie autonom şi să-şi dezvolte propria personalitate.

5. Îl distruge pe artizanul priceput pentru care munca este o metodă de expresie în egală măsură cu un mijloc de existenţă, oferind de lucru doar celor ce slujesc maşina, făcând aşadar din ce în ce mai dificil pentru muncitorul priceput să-şi găsească de lucru.

6. Creează lucrători fără iniţiativă şi încredere în sine, şi umple statul cu cetăţeni lipsiţi de interes în chestiunile publice şi cele legate de buna guvernare.

7. Transferă satisfacerea necesităţilor economice ale lucrătorului din cămin la fabrică, furându-i acestuia, soţiei şi copiilor săi, contactul cu solul, privându-i de intimitatea cu lucrurile ce cresc – animale, păsări, legume, copaci, flori - şi distrugându-le capacitatea de a fabrica ei înşişi obiecte pentru ei şi de a se distra şi educa ei înşişi.

8. Condamnă nu doar robotul viu, dar pe toţi cei capabili de efort creativ într-o meserie manuală, într-o artă şi în profesie, la lucru repetitiv, pentru că nu lasă deschisă nici o oportunitate pentru cei care-şi pot exercita talentul şi trăi de pe urma lui.

Înainte de industrializare, fermajul era considerat o ocupaţie de tip part-time. Abia specializarea modernă a dat naştere monstruoasei superstiţii conform căreia niciun om nu poate să de dedice în mod profitabil decât unei singure ocupaţii. Astăzi suntem atât de obişnuiţi cu separarea strictă dintre ocupaţiile reprezentate de agricultură şi prelucrare încât ne vine greu să realizăm cât de anormală este această separaţie.

Ceea ce trebuie remarcat în ocupaţiile dinaintea industrializării este prezenţa elementului ludic, a jocului, în cele mai multe dintre ele. Prin comparaţie, lucrătorul modern este legat de rutină. El ignoră schimbarea anotimpurilor din marele ciclu al anului.

Şomajul a apărut odată cu fabrica. Societatea preindustrială n-a cunoscut noţiunea de om fără loc de muncă. Artizanii şi familiile lor au devenit şomeri sub presiunea bunurilor ieftine create de fabrică. Ţăranii au devenit muncitori prin închiderea accesului la terenurile comune ale satelor.

Ajungând în fabrică, lucrătorul a putut vedea că abilităţile pe care le dobândise nu avea nici un preţ. Maşinile puteau fi operate de lucrători neinstruiţi – adesea copiii şi femeile erau suficient de buni.

Aparent, progresul nu poate avea loc fără ca cineva să sufere.

Înalta productivitate pe care o face posibilă industrializarea – salariile mai mari şi preţurile mai mici care decurg din ea – nu poate compensa pentru lucrător lipsa de satisfacţie pe care o implică munca sa degradată. Acestea sunt forme de compensaţie care într-adevăr înseamnă că în schimbul acceptării faptului că munca sa a fost mecanizată, el trebuie să obţină fericirea doar în timpul pe care-l rezervă consumului.

Reducând practic toţi lucrătorii la statutul de anexe ale maşinilor industriale, răpindu-le toată iniţiativa şi responsabilitatea, divizând şi subdivizând munca în acţiuni din ce în ce mai simple, toate tipurile de material uman pot fi utilizate la fel de bine. Handicapaţii şi nerozii pot face aceeaşi muncă precum oamenii întregi şi inteligenţi.

Există o tendinţă de amplasare a fabricii din ce în ce mai departe de locuinţa lucrătorului. În perioada preindustrială, când munca se făcea la domiciliu, această problema nu exista. De aceea la timpul de lucru de 8 ore mai trebuie adăugată durata transportului, iar la disconfort trebuie adăugat faptul că prânzul, masa principală a zilei, trebuie luat departe de casă.

Cea mai rea influenţă a fabricii asupra lucrătorului este insecuritatea vieţii sale economice. Nimic asemănător n-a existat în perioada preindustrială. Astăzi, muncitorul se poate trezi şomer ca rezultat al unor factori pe care nici el, nici corporaţia pentru care lucrează, nu-i poate controla.

“Posibilitatea de a rămâne fără lucru sau fără venit este suspendată precum sabia lui Damocles asupra celei mai mari majorităţi a salariaţilor. Muncitorul de azi are foarte puţine surse alternative de venit. El trebuie să trăiască din slujba lui, sau deloc. Pentru a obţine un loc de muncă trebuie să locuiască în oraşe congestionate, unde posibilităţile de câştig subsidiar îi sunt negate. De obicei nu deţine casa în care locuieşte. Nici nu cultivă, nici nu recoltează legumele şi fructele pe care le consumă familia lui. Dacă poate mânca ouă, sau să bea lapte, obţine aceste articole de la intermediarii care sunt şi ei departe de scena acestei producţii. Hainele sale sunt cumpărate, nu fabricate la domiciliu. Muncitorul modern trebuie să-şi păstreze slujba dacă doreşte să mai trăiască, şi cu toate acestea ştie că la intervale regulate, oricât de multă strădanie ar avea, mulţi bărbaţi şi femei vor fi şomeri." (W.L. Chenery, via Ralph Borsodi, This Ugly Civilization)

Capitolul VII. Clienţii fabricii

Pentru fabrică, crearea cumpărătorilor pentru produsele sale este vitală dacă vrea să-şi păstreze volumul de vânzări.

Din fericire pentru departamentul de vânzări al fabricii, apariţia producţiei industriale şi declinul corespunzător al producţiei domestice a distrus autarhia oamenilor şi i-a forţat să răspundă nevoilor şi dorinţelor lor cumpărând ceea ce înainte produceau şi prelucrau pentru ei înşişi. Oamenii au încetat să-şi mai dedice timpul şi gândirea pentru producerea şi fabricarea lucrurilor pentru ei înşişi, investindu-se în câştigarea banilor esenţiali pentru cumpărarea celor necesare şi dorite. Economia financiară l-a forţat pe om să plece după salariu, să intre în afaceri pentru a obţine profit, să adopte profesii bănoase.

Astăzi există patru tipuri de femeie :
a) cumpărătoarea;
b) salariata;
c) carierista;
d) casnica.

În timp ce fabrica se ocupa din plin cu convingerea femeilor că nu este necesar să se devoteze vieţii casnice, ele însele erau angajate în a demonstra că pot face la fel de bine tot ceea ce până atunci era considerat lucrul exclusiv al bărbaţilor sau privit în mod exclusiv ca o prerogativă masculină. S-au dedicat înainte de toate câştigării diferitelor egalităţi cu bărbaţii care sunt cunoscute sub numele de drepturi ale femeilor: dreptul la educaţie superioară, dreptul de a practica aceleaşi profesii şi ocupaţii, dreptul de a vota, şi în cele din urmă dreptul la libertate sexuală.

Carieristele îşi trăiesc intens munca, se apropie numai de oameni de felul lor, nu ştiu nimic despre posibilităţile pe care le oferă viaţa în parteneriat cu celălalt sex. Multe dintre ele au o viaţă sexuală anormală, una mergând de la privaţiunea sexuală completă până la vieţi sexuale parţiale în uniuni fără cămin şi copil. Puţine dintre ele se căsătoresc, iar şi mai puţine au copii.

Însă cele mai multe dintre femei nu-şi caută slujbe în afara casei din pasiune, ci pentru că nu au de ales.

În realitate nu există, fiziologic vorbind, ceva care să poată fi numit "timp liber" (leisure). Ceea ce sociologii numesc timp liber nu este decât încetarea activităţii remunerate din fabrică. Pentru cele mai multe dintre femei, timpul liber înseamnă activităţi de cheltuire a banilor pe care-i câştigă la slujbă.

Utilizarea timpului pentru consumism frenetic şi spectacolul pasiv, cu greu reprezintă o îmbunătăţire a ceea ce făcea femeia cu timpul ei în trecut. Dimpotrivă, o perioadă suficient de lungă dedicată acestui tip de timp liber va transforma cu certitudine femeile în barbari mofturoşi.

Este dificil de descâlcit influenţa pe care o are asupra familiei schimbarea preocupării căminului pentru activităţi productive în actuala preocupare cu activităţile de consum, de celelalte influenţe care au venit în acelaşi timp cu fabrica. Influenţa formelor mai democratice de guvernare, influenţa formelor rapide şi ieftine de transport şi comunicare, influenţa literaturii în foileton şi a culturii generale - toate acestea acţionează şi reacţionează asupra familiei în acelaşi timp în care producţia industrială alterează profund contribuţia căminului la viaţa economică a individului şi a societăţii. Ca rezultat al tuturor acestor influenţe, familia este mai mică, e lipsită de continuitate de-a lungul generaţiilor, este în mod vădit instabilă, aşa cum indică valul crescând de divorţuri şi de noi forme de cuplu. Asupra unui singur lucru nu există îndoială : risipirea căminului creativ şi productiv a dus la distrugerea unui element esenţial din liantul care unea familia.

Ni se spune că acum familia este pentru prima dată dependentă în întregime doar de afecţiunea reciprocă pentru a sta împreună - prezumându-se că s-a făcut un mare progres în raport cu constrângerile religiei, legii şi tradiţiei. Dar este uşor de trecut cu vederea că afecţiunile de durată nu supravieţuiesc în vid. Afecţiunea este cel mai adesea produsă ca rezultat al experienţelor petrecute în comun. Bărbaţii care au trecut prin pericole împreună sunt adesea prieteni buni în urma experienţelor comune. De fapt, orice activitate petrecută împreună tinde să stabilească o legătură emoţională. Cu cât mai mare este volumul activităţilor comune, cu atât mai solide sunt legăturile emoţionale. Familia autarhică din trecut, în ciuda constrângerilor care o limitau, producea probabil tot atâtea vieţi fericite cât şi familia modernă.

Oscar Wilde: “Acum oamenii cunosc preţul tuturor lucrurilor şi valoarea niciunuia.”

Capitolul VIII. Sistemul industrial victorios

Sistemul industrial este un grup de metode utilizate pentru a fabrica, printre care cele mai evidente sunt:
a) producţia sistematică;
b) standardizarea pentru asigurarea uniformităţii produselor;
c) diviziunea şi subdiviziunea muncii.

Eficienţa, văzută ca eliminare a risipei, îşi are locul în fabrică. Însă viaţa oamenilor, pentru a merita să fie trăită, trebuie să fie artistică. Nu criteriile cantitative, ci cele calitative se aplică acasă, în educaţie, în activităţile sociale, în literatură, pictură, sculptură. Cu toate acestea apostolii eficienţei nu s-au mulţumit să se limiteze la aplicarea ei în fabrică. Au făcut din eficienţă o filosofie de viaţă şi acum s-au angajat din plin în aplicarea sistemului industrial în reglementările fiecărei activităţi a omului.

Într-o civilizaţie ce reflectă în orice detaliu sistemul industrial, este normal să constaţi că am aplicat această paradigmă în domeniul naşterilor, al bolilor, al morţii şi al îngropărilor. Acum avem maternităţi, creşe, grădiniţe, sanatorii şi chiar camere mortuare, toate organizate după criteriile eficienţei.

În acest fel, sistemul industrial îl introduce pe cetăţean într-un spital sistematizat, îi furnizează o educaţei standardizată, îl încadrează într-o fabrică gestionată ştiinţific, şi-l termină dându-i o înmormântare eficientă şi o intrare perfect ştiinţifică în regiunile fericirii eterne.
Citeşte mai mult!

Ralph Borsodi, Această civilizaţie urâtă, partea I (note de lectură)

Cartea I. Căutarea confortului

Partea I. Această civilizaţie urâtă

Capitolul I. Această civilizaţie urâtă

Aceasta este o civilizaţie a zgomotului, a fumului, a mirosurilor, a aglomeraţiei – a oamenilor mulţumiţi să trăiască cu trepidaţiile maşinilor, a fumului şi a mirosurilor fabricilor, a mulţumilor şi a disconfortului oraşelor cu care se mândreşte.

Oamenii s-au obişnuit cu zgomotul invadator pentru că asociază zgomotul cu avansul civilizaţiei. Asemenea, fumul, mirosurile dezgustătoare şi aglomeraţia insuportabilă sunt asociate progresului.

Mai presus de toate, această civilizaţie este urâtă din cauza subtilei ipocrizii cu care îi convinge pe oameni să se angajeze în producţia industrială a confortului impunându-le concomitent condiţii care distrug capacitatea lor de a se bucura de aceasta. Cu o mână le dă confort – cu alta le răpeşte confortul însuşi.

Peste tot unde fabrica domină, vom găsi risipa industrială a vieţii omeneşti şi a resurselor naturale, zgomotul, funinginea, mirosul şi aglomeraţiile Americii industrializate.

În lumea modernă, principala metodă de coerciţie îndreptată împotriva celor care nu sunt de acord cu ethosul industrial este înfometarea. Afacerile sunt o virtute sfântă şi patriotică.

Deşi încă mai există discursuri despre drepturile individului, legile, şcolile şi celelalte instituţii populare sunt contaminate de “spiritul practic”. Omul condamnat să fie “practic” este omul care răspunde nevoilor industrializării.

Capitolul II. Maşinile

Maşinile sunt foarte vechi, şi au fost utilizate pentru a face munci din cele mai vechi timpuri. Revoluţia industrială nu a adus maşinile, ci aplicarea puterii la operarea maşinilor.

Ceea ce este numit revoluţia industrială a fost în realitate totalul schimbărilor economice, sociale şi politice cauzate de transferul maşinilor din casă şi atelier în uzină şi fabrică. Dezvoltarea tehnicii pentru producţia domestică a fost ruinată pentru aproape 200 de ani.

Este uşor de uitat că trăsătura distinctivă a civilizaţiei noastre industriale nu este atât de mult maşina cât tehnica industrială. Utilizarea impresionantă a maşinilor din fabrici ne face să uităm că există o distincţie între maşina domestică şi maşina din fabrică.

Între maşinile domestice şi maşinile industrială există un război.

Fabrica, şi nu maşina, reduce toţi oamenii şi toate bunurile la nivelul zero al uniformităţii pentru că fabrica face ca oamenii individuali şi comunităţile individuale să nu fie suficient de independente încât să-şi dezvolte capacităţile proprii.

Fabrica, şi nu maşina, distruge atât frumuseţea naturală cât şi bogăţia naturală a mediului în care trăieşte omul. Ea umple peisajul rural şi urban cu fabrici hidoase şi mahalale sordide, şi tot ea devorează păduri, cărbune, oţel şi petrol cu un simţ al risipei care-i va face pe urmaşi să se uite la noi ca la nişte barbari.

Fabrica, şi nu maşina, este responsabilă pentru faptul că producem lucruri mai degrabă pentru vânzare decât pentru utilizare, că facem lucruri cât mai ieftine în loc de cât mai substanţiale.

Ideea conform căreia confortul umanităţii este dependent de creşterea nesfârşită a producţiei este o aberaţie. Este mai adevărat contrariul: fericirea este dependentă de faptul de a produce cât mai puţin posibil. Confortul şi înţelegerea sunt dependente de producţia compatibilă cu trăirea unei vieţi superioare. A produce mai mult decât atât implică risipa celor mai preţioase resurse ale umanităţii. Presupune risipa singurelor două lucruri pe care omul ar trebui realmente să le păstreze: resursele naturale ale pământului şi timpul pe care trebuie să-l cheltuiască pentru a se bucura de ele.

Capitolul III. Eficienţa

În America industrializată toată lumea a început să creadă că un standard înalt al vieţii este imposibil fără producţie în masă, distribuţie în masă şi consum în masă.

Concurenţa face adesea ca profitul să devină atât de mic încât anumite activităţi socialmente utile să nu mai fie interesante pentru antreprenori.

Maşinile grele şi scumpe au apărut în a doua parte a secolului al XVIII-lea, din dorinţa de profituri individuale fantastice. Şi chiar s-au făcut profituri enorme la început, pentru că produsele manufacturate s-au vândut la preţuri similare cu cele artizanale, cu costuri de produse reduse la fracţiuni. Aceste profituri au existat până când artizanii au fost eliminaţi de pe piaţă, iar piaţa a fost acaparată în exclusivitate de fabrici.

Apariţia fabricii a însemnat apariţia capitalului mobil.

Peste tot unde se stabileşte fabrica, o formă specială de urâţenie apare.

Acolo unde fabricile se stabilesc, apar eforturi de socializare a lor, pornindu-se de la ideea că proprietatea privată necontrolată a mijloacelor de producţie este responsabilă de toate bolile sociale ale lumii. Însă eliminarea exploatării prin abolirea proprietăţii private asupra producţiei şi a distribuţiei nu ajunge la rădăcina problemei. Socializarea eşuează pentru că nu tratează boala adevărată pe care sistemul industrial a adus-o omenirii. Această boală este numită eficienţă.

Fabrica trebuie să fie eficientă. Ea poate supravieţui doar dacă este din ce în ce mai eficientă. Iar eficienţa răpeşte omenirii confortul, indiferent de forma de management şi de proprietate a fabricii. Sistemul industrial încetează să mai fie economic dacă nu este suficient de eficient pentru a absorbi povara instituţională cu care vine la pachet.

Povara instituţională este constituită din: transport, depozitare, distribuire en gros, vânzare en détail. Dacă fabrica nu poate absorbi aceste costuri, totul cade. Costul distribuirii produselor este atât de mare, încât consumatorul plăteşte cam două treimi din preţ pe distribuire, şi doar o treime pe fabricarea produsului.

Se poate stabili o lege: Pe măsură ce fabrica devine mai mare (adică scade contribuţia muncii omeneşti la producţie, crescând contribuţia maşinilor), povara instituţională devine din ce în ce mai considerabilă. Altfel spus, creşterea cheltuielilor cu distribuţia este proporţională cu scăderea cheltuielor cu materia primă.
Citeşte mai mult!

Chris Martenson, Cursul despre catastrofe (note de lectură)

[Cursul lui Chris Martenson despre economie, energie şi mediu este o sinteză despre lumea noastră, aşa cum se prezintă ea acum. Este rezultatul unui brasaj de informaţie impresionant, conferind o viziune foarte coerentă asupra prezentului. Şi mai ales o poartă spre viitor, una care depăşeşte nivelul dorinţelor personale. Recomand cu căldură parcurgerea materialului original, nota de lectură care urmează având un caracter strict informativ.]

Un curs despre economie, energie şi mediu.

Sunt puse sub semnul întrebării câteva dintre locurile comune ale momentului. Ex:
a) “creşterea este bună”;
b) “viitorul va semăna cu trecutul”;
c) “dolarul este o rezervă valoroasă”, etc.


Capitolul I. Trei teze

1) Următorii 20 de ani vor fi foarte diferiţi de ultimii 20 de ani.
Este foarte importantă această teză, pentru că oamenii anticipează viitorul în funcţie de experienţa lor. Ei sunt luaţi prin surprindere atunci când nimic din experienţa acumulată nu seamănă cu faptele noi.

2) Este posibil ca ritmul şi amploarea schimbărilor să depăşească capacitatea de adaptare a principalelor noastre instituţii sociale.
Uraganul Katrina ne-a arătat că un oraş important din SUA poate fi distrus de o forţă a naturii, şi să rămână în stadiul de ruină ani de zile mai târziu. Schimbările care se pregătesc vor fi de amplitudine mult mai mare decât cea a uraganului Katrina.

3) Nu ne lipseşte nici o tehnologie sau cunoştinţă necesară pentru a construi noi-înşine un viitor mai bun.
Ce lipseşte este doar voinţa politică.


Capitolul II. Economia, energia, mediul

În economie sunt patru probleme majore:
a) banii exponenţiali;
b) prăbuşirea orgiei creditului;
c) populaţia îmbătrânită;
d) absenţa economisirii.

Energia este importantă din punctul de vedere al consecinţelor vârfului de producţie al petrolului într-o economie fondată pe expansiunea neîntreruptă.

Mediul exercită o presiune importantă din cauza resurselor aflate în declin.

Fiecare dintre aceste probleme ar putea absorbi întreaga atenţie a celui care se apleacă să le studieze. Totuşi, trebuie abordate împreună, pentru că soluţia nu răspunde uneia ignorându-le pe celelalte.


Capitolul III. Creşterea exponenţială

Cel mai important concept este cel de creştere exponenţială. Reprezentarea lui grafică este numită « crosa de hockey ». Ceea ce este caracteristic acestei creşteri este “explozia” ei, chiar şi în situaţia în care procentul de creştere rămâne constant în timp. Altfel spus, la procent de creştere constant cantitatea creşte exponenţial, acumulându-se din ce în ce mai repede. Funcţiile exponenţiale sunt deci « accelerate ».

Trăim un moment unic, în care mai multe felii de realitate pot fi modelate potrivit unei funcţii exponenţiale :
a) creşterea populaţiei ;
b) consumul de petrol ;
c) explozia masei monetare americane ;
d) extincţia speciilor ;
e) deforestarea.

Totuşi, toate resursele planetei sunt limitate. Atunci când consumul are loc exponenţial, inevitabil se îndreaptă spre un plafon.


Capitolul IV. Puterea creşterii

Specificul funcţiilor exponenţiale este puterea fantastică pe care acest tip de creştere îl are pe ultimul său segment. Practic, dacă un pericol creşte exponenţial, acţiunea nu pare urgentă decât în ultimele clipe. Dr Albert Bartlett spunea: “Cea mai mare lacună a speciei umane este incapacitatea noastră de a înţelege funcţia exponenţială.”

Capitolul V. Creştere vs. prosperitate

Mulţi oameni pun semnul egal între creştere şi prosperitate. Este adevărat că există între creştere şi excedent o legătură evidentă. În egală măsură, prosperitatea depinde şi ea de existenţa unui excedent.

Realitatea este că creşterea nu este sinonimă cu prosperitatea. Mult timp, am avut un asemenea excedent energetic încât ne-am permis atât creştere cât şi prosperitate. Ce se va întâmpla atunci când va trebui să alegem între creştere şi prosperitate?


Capitolul VI. Ce sunt banii?

Banii sunt o creanţă asupra muncii omeneşti.

Politicile inflaţioniste penalizează economisirea.


Capitolul VII. Cum sunt creaţi banii

John Kenneth Galbraith: “Procedeul prin care banii sunt creaţi este atât de simplu încât mintea se dezgustă când află în ce constă.”

Crearea banilor este un procedeu foarte simplu, dar dificil de acceptat.

Banii sunt creaţi prin împrumut.


Capitolul VIII. Banca centrală. Crearea banilor

Dacă băncile locale creează bani prin împrumuturi, banca centrală crează banii pur şi simplu, semnând cecuri.

Toţi dolarii au acoperire în datorii. În fiecare an trebuie creată cel puţin atâta monedă nouă prin împrumuturi cât să acopere plata dobânzilor generate de întreaga datorie din trecut.

Creşterea perpetuă este o exigenţă a finanţei moderne. Călcâiul lui Ahile al acestui sistem bazat pe îndatorare este neplata datoriilor.

Ne putem pune întrebări legate de viabilitatea pe termen lung a unui sistem care trebuie să se dezvolte în mod exponenţial, pe o planetă finită.


Capitolul IX. O scurtă istorie a banilor în SUA

Sistemul nostru monetar este mult mai recent decât ne imaginăm. Ceea ce se numeşte Rezerva Federală este de fapt un sistem privat, un cartel bancar păstorit de Guvernul american şi autorizat să creeze bani ex nihilo.

După renunţarea la etalonul aur (1971), moneda americană a proliferat după o curbă exponenţială. Cât timp poate continua această situaţie? Atât timp cât străinii o permit.


Capitolul X. Inflaţia

Inflaţia nu este cauzată de creşterea preţurilor. Creşterea preţurilor este simptomul inflaţiei. Cauza inflaţiei este surplusul de bani în raport cu bunurile şi serviciile. Noi resimţim faptul că lucrurile costă scump, dar inflaţia este faptul că valoarea banilor a scăzut, pur şi simplu pentru că sunt prea mulţi.

Inflaţia este peste tot şi întotdeauna un fenomen monetar.

Cât timp a funcţionat etalonul-aur, inflaţia a fost un fenomen asociat războaielor şi imprimării necugetate de monedă-hârtie. De fiecare dată însă, după războaie preţurile au revenit la valorile dinainte, societatea bucurându-se pentru lungi perioade (zeci şi chiar sute de ani) de stabilitate monetară.

Toate războaiele sunt inflaţioniste, pentru că de fiecare dată guvernele se confruntă cu deficite pe care le « rezolvă » tipărind bani.

Pentru că inflaţia este acum o caracteristică permanentă, şi pentru că avansează cu un anumit procent, banii oamenilor îşi pierd din valoare cu viteză exponenţială. Din această cauză, ei trebuie să muncească din ce în ce mai mult pentru a rămâne la acelaşi nivel, şi trebuie să ia decizii investiţionale incredibil de riscante pentru a încerca să-şi consolideze economiile suficient de rapid încât să le apere de ravagiile inflaţiei.

Asta înseamnă că două venituri sunt necesare într-un menaj, în vreme ce înainte era suficient unul singur. Concomitent, copiii rămân singuri acasă în vreme ce amândoi părinţii sunt plecaţi la lucru. O lume în care banii se erodează constant este o lume în care e teribil de greu să trăieşti şi care lasă puţin loc pentru eroare, mai ales pentru cei care n-au mijloace sau relaţii.

Inflaţia nu este o misterioasă lege a naturii, precum gravitaţia, ci o politică monetară deliberată.


Capitolul XI. Cât de mare este un trilion?

Un trilion este 1.000.000.000.000. Un trilion este o mie de miliarde, sau un milion de milioane.

Un trilion de dolari este un teanc de bancnote de 1000 de dolari cu înălţimea de 110 km.

În ultimele 4,5 luni, cantitatea de bani creată din nimic în economia americană este de un trilion de dolari.


Capitolul XII. Îndatorarea

O îndatorare crescând constant presupune în mod implicit că viitorul va fi mai abundent decât prezentul.

Există trei maniere de a reglementa problema unei datorii:
a) prin plată;
b) prin faliment;
c) prin imprimarea de bani (dar numai guvernele pot face asta).

Datoria suverană a SUA se ridica în aprilie 2008 la 9.444 trilioane. Însă datoria completă, incluzând sănătatea şi asigurările sociale, datoriile private şi datoriile instituţionale era la 40.000 trilioane.

Poate creşte îndatorarea mai rapid decât veniturile şi rambursarea? Nu, există o limită matematică.

În ultimii 5 ani, datoria americană a crescut cu 16.000 de trilioane. Este vorba în special de îndatorare prin război şi consum.

Îndatorarea este o creanţă pe munca omenească viitoare.


Capitolul XIII. Incapacitatea americanilor de a economisi

Statele Unite n-au reuşit să economisească bani la nici un nivel al societăţii. De la guvern la cei mai mulţi dintre oameni (cu excepţia celor 1% foarte bogaţi), starea generală este de insolvenţă (pasivul depăşeşte activul, şi aceasta este primul pas spre faliment).

Mentalitatea tradiţională de tipul “economiseşte şi cheltuie” a fost înlocuită cu paradigma lui “cumpără acum”.


Capitolul XIV. Activele

Un activ este un bun care poate fi transformat în bani.

Dacă SUA au suficiente active, îndatorarea este irelevantă.

Pasivul şi activul SUA şi ale statelor federate sunt datoriile şi bunurile cetăţenilor. Dacă guvernul american datoreaza ceva, atunci cetăţenii înşişi datoreaza acel lucru. Datoria publică este până la urmă datoria cetăţenilor.

Îndatoririle sunt fixe, dar activele sunt variabile. Preţul bunurilor creşte când sunt mai mulţi cumpărători decât vânzători, şi diminează când sunt mai mulţi vânzători decât cumpărători.

În raporturile americane privitoare la activele naţiunii există două mari omisiuni:
a) niciodată nu se scad obligaţiile din active, pentru a se vedea cifra netă, care reprezintă adevărata bogăţie;
b) se ignoră faptul că 1% din populaţie, păgura cu adevărat bogată, deţine cam 80% din active.

Guvernul american nu a economisit pentru niciuna dintre angajamentele sale sociale şi are un enorm deficit de mii de miliarde de dolari. Această situaţie provine din faptul că angajamentele sociale sunt văzute ca angajamente de transfer ale bogăţiei, nu conturi de economisire, şi depind de un surplus important de lucrători în raport cu pensionarii actuali.


Capitolul XV. Bulele

Bula este un exemplu de comportament financiar iraţional. O bulă există atunci când inflaţia preţurilor activelor depăşeşte ceea ce pot suporta veniturile. O bulă reprezintă nişte oameni care-şi pierd raţiunea şi prudenţa din cauza speranţei şi a cupidităţii.

Două caracteristici ale bulelor:
a) se autoalimentează când trendul este crescător;
b) când iluzia dispare, jocul se opreşte subit şi definitiv.

Faptul că bulele au acelaşi profil de-a lungul secolelor ne indică faptul că nu sunt artefacte ale anumitor sisteme financiare, ci sunt şlefuite de emoţiile omeneşti ale cupidităţii, fricii şi speranţei.

Masele au în general o afinitate pentru bule. Întotdeauna se lasă înşelate de sloganul: “De data aceasta va fi diferit.”

Creşterea spectaculoasă a preţurilor la locuinţe a fost simptomul unei bule furioase a creditului. Oamenii au ajuns să creadă că o casă e un drum spre îmbogăţire, că simplul fapt de a avea una garantează înavuţirea în timp ce singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să stai pe canapea şi să bei bere.

Unul dintre motivele pentru care orice bulă este distrugătoare e faptul că s-au realizat multe investiţii proaste pe termen lung. Mii de miliarde de dolari au fost risipiţi prin bula imobiliară, deturnându-se banii de la investiţii cu mult mai necesare.


Capitolul XVI. Cifre suspecte

Kevin Philips : « Din anii 1960, Washingtonul îşi păcăleşte cetăţenii şi creditorii măsluind statisticile oficiale, instrumente vitale măsurând vigoarea şi forţa economiei americane. »

Absenţa inflaţiei riscă să provoace o cădere a sistemului bancar actual. Prea multă inflaţie spoliează oamenii şi îi enervează politic. Deci regula jocului acum este menţinerea inflaţiei la un nivel echilibrat - nici prea puternică, nici prea slabă.

Statisticile guvernamentale americane sunt ilogice şi fac apel la trucuri care cosmetizează realitatea.


Capitolul XVIIa. Vârful de producţie petrolieră (peak oil)

În economia modernă, consumaţia energetică este şi ea supusă unei creşteri exponenţiale.

SUA şi-a atins maximul petrolier în 1970. Astăzi, două treimi din petrolul necesar consumului provine din importuri.

Descoperirea de noi câmpuri petrolifere şi-a atins maximul în 1930. La patru decenii a urmat maximul de exploatare a petrolului. Pe plan mondial, plafonul descoperirilor s-a înregistrat în 1960. Dacă decalajul de 40 de ani este semnificativ (şi avem toate motivele să considerăm că este), ne aflăm în plin peak oil planetar.

Producţia alimentară şi transportul alimentelor consumă două treimi din petrolul extras. Scăderea cantităţii de petrol disponibil va duce la o ruptură în consumaţie.

Producţia mondială de petrol stagnează de peste patru ani, în timp ce preţurile au crescut cu 140%.

Tranziţia de la o sursă energetică la o altă sursă este o propunere foarte scumpă, care ridică numeroase probleme în privinţa costurilor, amplorii şi timpului necesar.

Tehnologia nu este o sursă de energie, şi este o mare eroare să confunzi tehnologia şi energia.


Capitolul XVIIb. Randamentul energetic

În perioada în care petrolul a devenit sursa nr. 1 de energie a lumii, populaţia a crescut de 4 ori, economia mondială de mai mult de 20 de ori şi consumul de energie de 40 de ori.

Complexitatea socială se bazează pe surplusul energetic.

Nu contează câţi bani costă energia, pentru că este irelevant, mai ales când banii sunt produşi ex nihilo. Ceea ce contează este câtă energie se cheltuieşte pentru a obţine energie.


Capitolul XVIIc. Energia şi economia

În teorie, nu e problematic să trăieşti într-o lume a creşterii exponenţiale – atât timp cât lumea nu are limite. Însă funcţiile exponenţiale capătă o importanţă crucială atunci când se apropie de limitele fizice.

Populaţia, moneda şi consumul de petrol reflectă un comportament exponenţial.

Este legitim să ne punem întrebarea dacă nu cumva construcţia exponenţială a economiei şi sistemul nostru monetar nu sunt cumva bazate strict pe petrol? Nu cumva bogăţia noastră (şi îndatorarea noastră) nu-i altceva decât expresia omenească a surplusului de energie pompat din sol?

Instabilitatea financiară în care trăim acum este datorată, cel puţin în parte, primelor etape ale procesului de scădere a disponibilităţilor energetice.

Ştim că status quo-ul va fi prezervat cu orice preţ. Politicienii vor ascunde adevărul, statisticile economice vor fi din ce în ce în ce mai misterioase, iar băncile centrale vor continua să injecteze din ce în ce mai mulţi bani în sisteme monetare aflate în afara realităţii.

Cum viitorul va fi plin de bani, vom cunoaşte hiperinflaţia. Declinul surplusului energetic va fi responsabil de dispariţia celor mai multe dintre mărfuri.


Capitolul XVIII. Datele legate de mediul înconjurător

Populaţia mondială a atins 3 miliarde în 1960. Ea şi-a dublat numărul în următorii 40 de ani. Practic, ceea ce toată preistoria şi istoria de până în 1960 a putut atinge numeric, a fost repectat într-o fracţie nesemnificativă, o generaţie doar. Situaţia demografică a umanităţii este delicată.

Oameni mai mulţi înseamnă mai multe resurse: mai multe metale, mai multă hrană, mai multe bunuri de consum transportate în mai multe locuri cu mai multe vehicule.

Cantitatea de energie şi de bani necesară pentru a extrage un minereu este invers proporţională cu calitatea sau concentraţia minereului.

Pentru cele mai multe resurse, există deja penurie, şi va deveni şi mai evidentă în următoarele decenii. Specia noastră, pe suprafaţa globului, a exploatat deja mineralele cele mai bogate, a găsit sursele de energie cele mai facile şi a exploatat solurile cele mai fertile.
Citeşte mai mult!