SA FIM ATENTI LA CHEMARILE LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA! Predica (si audio) a parintelui NICHIFOR HORIA la Evanghelia tanarului bogat (2014)

4-09-2014 ~~Sublinieri~~

Predică la Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul cel bogat) – Arhimandrit Nichifor Horia (Man. Sfintii Trei Ierarhi, Iasi, 31 aug. 2014):

“Iubiţi credincioşi,

În această zi Evanghelia ne arată întâlnirea dintre Mântuitorul şi un tânăr care vine cu o întrebare adâncă şi cu o dorinţă adâncă spre Mântuitorul: aceea de a înţelege, pe de o parte, ce este viaţa veşnică şi cum să trăiască pentru a intra în viaţa veşnică, pentru a moşteni viaţa veşnică. Dacă în Evanghelia pe care o citim acum, după Matei, tânărul spune: Ce să fac pentru ca să am viaţa veşnică?, în celelalte Evanghelii sinoptice, de la Marcu şi de la Luca, vedem că tânărul, pe de o parte, vine îngenunchind către Mântuitorul cu cinste. Într-una dintre Evanghelii este numit un dregător bogat care vine să întrebe Ce pot să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Problema moştenirii la noi se pune atunci când este vorba de părinţi şi copii. Înţelegem că avem de moştenit nu doar nişte asemănări cu tatăl sau cu mama, mai bune sau mai rele, nu doar nişte înrâuriri de caracter, de voinţă, pe care avem să le cultivăm toată viaţa noastră sau, din contră, să le vindecăm în noi înşine, ci de moştenit şi cele materiale, cele ale agonisitei părinţilor noştri.

Când tânărul spune să moştenesc Împărăţia Cerurilor, Evanghelistul arată o înţelegere mai profundă, arată înţelegerea că este o apropiere adâncă între noi şi Dumnezeu, apropiere ce culminează cu rugăciunea pe care ne-o învaţă Mântuitorul, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl nostru – nu „Stăpânul nostru”, nu „Dumnezeul nostru”, ci Tatăl nostru, înţelegând că această moştenire este în virtutea asemănării cu Dumnezeu pe care suntem chemaţi să ne-o însuşim, să o cultivăm şi să o adâncim în noi înşine.

Cuvântul Evangheliei de astăzi este un cuvânt greu şi să ne ajute Dumnezeu să-l înţelegem. Să vinzi tot ce ai – de multe ori cuvântul acesta ar fi greu şi pentru un sărac, şi pentru un om care are coliba sa pe un vârf de deal sau pe un vârf de munte, dar care şi-a găsit acolo tihna şi cele de trebuinţă zi de zi. Cum să spui aceluia: Leapădă tot ce ai, dă săracilor…, când de multe ori acela este cel sărac. Dacă săracului îi este atât de greu să renunţe la ale sale, cu cât mai mult celui bogat, care are şi o anumită desfătare, o anumită plăcere ce vin din nişte înlesniri. Una este când trăiesc cu cele de trebuinţă într-o căsuţă simplă pe un vârf al dealului, alta este când trăiesc într-un castel cu toate îndestulările şi cu cinstea care-mi vine de la cei care mă înconjoară şi care, poate, îmi slujesc.

Ştim, iubiţi credincioşi, că Apostolii, întâlnindu-se cu Mântuitorul, au lăsat tot ce au avut şi au urmat Lui. Ne amintim de fiii lui Zevedei, Ioan şi Iacov, care, lăsând toate cele ce aveau – şi erau îndestulaţi, aveau o corabie şi năvoadele lor – şi lăsându-l pe Zevedeu, tatăl lor, şi tot ce aveau, au urmat lui Hristos. Asemenea şi Petru, om căsătorit; ne amintim de soacra lui care era bolnavă. Petru a venit cu Mântuitorul în casa în care locuise – şi era stăpân asupra casei sale, femeia sa şi soacra sa îl cinsteau. Îndeosebi în Vechiul Legământ bărbatul se bucura de o cinste deosebită din partea femeii, a soacrei, a copiilor. Şi lăsându-şi toate acestea, om bătrân, a urmat lui Hristos.

Puterea minunilor lui Dumnezeu şi cuvintele Lui îi uimiseră pe mulţi. Venirea lui Hristos era într-un timp în care arareori mai puteam vorbi de minuni, de fapte cu putere care să însufleţească acel popor aflat sub robie romană. Credinţa stăruia în ei, întărită fiind de oameni mai virtuoşi, de oameni mai puternici în credinţă, dar minuni şi proorocii precum văzuseră la Mântuitorul nu mai văzuse întregul popor iudeu nicicând şi, de aceea, poporul se însufleţise. Puţini ştiau că este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, dar ucenicii lui Ioan Botezătorul, care văzuseră în el însuşi un mare prooroc, au înţeles că Mântuitorul Iisus Hristos este într-adevăr al lui Dumnezeu, aduce un mare mesaj al lui Dumnezeu. Ba mai mult, cei apropiaţi, Petru şi Andrei, înţeleseseră că este vorba de Mesia Cel mult aşteptat. Cu această putere merg la Natanael şi-i spun: Vino şi vezi! Se zguduiseră multe înţelegeri în poporul dreptslăvitor, unii poticnindu-se, precum fariseii şi cărturarii, care altfel îşi închipuiau venirea lui Mesia, însăpoporul cel simplu, înţelegând mesajul acestor minuni şi al acestor cuvinte.

Această putere a minunilor şi a cuvântului înţelegând-o Apostolii, au lăsat tot ce aveau dintr-o dată şi au urmat lui Hristos. Dar au urmat la chemarea Mântuitorului. Nu ne spune Evanghelia că vreun om din mulţime, în Predica de pe munte sau în altă parte, lăsându-şi tot ce avea, a venit după Mântuitorul Hristos, ci au fost chemaţi spre aceasta, au fost îndemnaţi să-i urmeze. Şi vedem că Apostolii au urmat cuvântului Mântuitorului – un act care te transformă: să laşi toate înţelesurile pe care le aveai până atunci în viaţă, toate deprinderile tale şi să urmezi Domnului. Petru era pescar, avea familie, avea o rutină a vieţii de zi cu zi; închipuiţi-vă ce a însemnat pentru el să-şi lase toate acestea – pentru familia lui, pe de o parte, care avea siguranţă în el, şi ce a însemnat pentru el, om bătrân. Cum ar fi dacă aş spune unui om la 60 de ani acum să înceapă un nou meşteşug? Greu, cu siguranţă! Ce entuziasm, ce curăţie a sufletului trebuie să fi avut ca să urmeze tânărului Prooroc Care Se ivise în faţa lui, dar pe Care Îl recunoscuse ca Mesia! Şi asemenea toţi ceilalţi Apostoli; viaţa lor avea un nou început.

Şi toate alegerile acestea schimbă sufletul nostru. Dar chiar şi aşa, ei n-au intrat într-o stagnare, într-o odihnă: de acum să cunoască desăvârşit pe Dumnezeu, de acum să facă toate minunile, de acum să facă tot. Vedem că în continuare Apostolii de multe ori şovăie în credinţă. Când sunt pe corabie, când se clatină corabia, Apostolii întreabă: Doamne, corabia este ameninţată şi Tu dormi? Şi Mântuitorul îi ceartă: Puţin credincioşilor, pentru ce v-aţi îndoit? Vedem că tatăl copilului lunatic, când se adresează Apostolilor, mai puţin celor trei, Petru, Ioan şi Iacov, care erau în Muntele Taborului, să vindece pe copilul lunatic, nu au reuşit, în ciuda faptului că toţi avuseseră un asemenea demers înfricoşător de a urma lui Hristos. Toată viaţa Apostolilor este o continuă creştere şi osteneală de a cuprinde descoperirea lui Hristos. Petru, deşi spune Mântuitorului, atunci când îl întreabă Cine credeţi voi că sunt Eu?, deşi spune Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Domnul îi spune: Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri, acelaşi Petru avea să se cutremure în faţa spălării picioarelor, nu mai înţelegea nimic: Doamne, nu-mi vei spăla în veac Tu mie picioarele!, avea să se lepede dureros şi înfricoşător de Hristos în ziua încercărilor Sale, în ziua în care cerul însuşi s-a cutremurat văzând pe Fiul slavei scuipat şi batjocorit şi omorât pe cruce. Şi Petru avea să se clatine el însuşi, dar înţelegând apoi taina Învierii şi cunoscând desăvârşit pe Dumnezeu, cunoaşterea desăvârşită a lui Dumnezeu în inima lui Petru a dus la o desăvârşită lepădare a fricii, a grijilor acestei lumi şi Petru a devenit Apostol puternic în faptă şi în cuvânt şi făcător de minuni el însuşi, care a avut puterea să mărturisească până la moarte această credinţă.

Aşadar, vedem demersul lui Petru, nu unul uşor. Găseşte puterea să creadă desăvârşit în Hristos, în Mesia, să se lepede de toată înţelegerea vieţii de până atunci şi să urmeze Lui. Înfricoşător lucru. Om bătrân, foarte greu. Greu mai entuziasmezi un om bătrân, care are convingerile sale, înţelegerile sale, ba chiar înţepenirile sale. Foarte greu. Şi iată că Petru a avut această putere şi n-a fost de ajuns. Cât de mult i-a trebuit lui Petru ca să cuprindă desăvârşit pe Dumnezeu, fiind chemat de Dumnezeu la această înţelegere!

Văzând toate aceste fapte ale Apostolilor, Vieţile Sfinţilor, avem impresia că toate aceste lucruri vor fi fost foarte uşor de făcut şi totul se făcea în chip firesc. E adevărat că, atunci când Dumnezeu face o chemare şi când Hristos a pus o chemare unui om, dă şi o putere pentru acea chemare şi sufletul simte asta şi are o încredinţare. Dar acel cuvânt nu copleşeşte niciodată pe om şi nici libertatea omului.

Şi vedem în cazul Evangheliei de azi, iubiţi credincioşi. Tânărul îl căuta pe Dumnezeu în inima lui, ştia de viaţa veşnică, ştia de Dumnezeu. Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică? – viaţa veşnică înseamnă să fiu cu Dumnezeul Cel Viu în adevărul şi iubirea dumnezeiască. Şi Domnul îi spune ceea ce, într-o anume măsură, ştia, aceste porunci care vădesc o frică de Dumnezeu, un efort al voinţei omului de a se înduhovnici, de a face binele: să nu ucizi, să nu curveşti, să nu fii mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Şi tânărul dă acest răspuns: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Avea o frică de Dumnezeu. Şi accentuez sublinierea lui Marcu Evanghelistul: Dumnezeu a privit cu drag la el. Vazând că a făcut toate acestea, îl alege, precum i-a ales pe Apostoli. Nu pe toţi i-a chemat Dumnezeu la apostolat şi nu pe toţi i-a chemat Dumnezeu să-şi lepede averile lor. Dar pe acest tânăr, văzându-l înfocat şi râvnitor şi că într-adevăr păzea cele ce-i spunea, îi “plusează” această credinţă, ca să-i mărească şi mai mult credinţa, să-l fericească şi mai mult în proximitatea lui Dumnezeu. Şi-i spune: Vinde tot ce ai şi urmează Mie! Nu aşa cum ar spune cuiva: <Vinde tot ce ai şi rămâi sărac!>, pentru că omul are nevoie aici, pe pământ, de multe lucruri. Ia-i unei gospodine cratiţa şi polonicul şi aragazul şi spune-i: <De acum descurcă-te!> Cum să se descurce biata femeie? Trebuie să-şi facă rost de altele. Şi Dumnezeu ştie acestea şi niciodată n-a prihănit nevoile elementare ale omului.

Iată, dar, că atunci când îi spune să-şi vândă, Dumnezeu îi făcuse o chemare mai înaltă. Şi avea să-i descopere acestui tânăr ceea ce a descoperit Apostolilor desăvârşit: Pe Dumnezeul Cel Viu. Şi dacă la ceilalţi Apostoli am văzut cum au lepădat firesc toate acestea, nouă ni se pare că au făcut-o fără greutate – au făcut-o cu greutate şi ei! De multe ori citim în Vieţile Sfinţilor că totul curge aşa de lin, ca şi cum un copil se duce la şcoală şi învaţă fără să facă niciun efort. Toate Vieţile Sfinţilor şi ale Apostolilor s-au făcut cu osteneală şi cu durere şi poate cu mult mai multe poticneli decât ne închipuim noi! Şi ei au avut delăsările lor şi încercările lor şi îndoielile lor, unele poate sfâşietoare şi adânci.

Toţi avem momente în care nu ne simţim înţeleşi şi nu îi înţelegem pe ceilalţi, nu ne simţim iubiţi de ceilalţi şi nici noi nu ştim să iubim îndeajuns, neînţelegând cuvântul Domnului că poruncă este să sporim dragostea noastră, că aşa intrăm în tainele iubirii dumnezeieşti, sporindu-ne iubirea. Iată, dar, că tânărului i-a fost greu să facă acest pas, deşi era credincios, deşi era râvnitor, nu a putut în inima lui să facă acest declic. Mântuitorul nu-l ceartă, nu-l prihăneşte, dar vădeşte Apostolilor cât de greu este celor care se leagă de moartea înţelesurilor acestei lumi, bogaţi şi săraci deopotrivă, îndeosebi bogaţii, pentru că ei sunt mai înlănţuiţi de slava acestei lumi, de linguşeala ei, de bunurile acesteia. Ne amintim de bogatul care petrecea în porfiră şi vison şi avea toate desfătările şi toată lumea îl linguşea şi-l minţea într-un fel, pentru că aveau nevoie să împărtăşească aceste îndulciri împreună cu el.

De multe ori nu avem urechi de auzit şi ochi de văzut la cele ce ni le vesteşte Dumnezeu prin ceilalţi, dar Dumnezeu fiecăruia ne face chemare precum acestui tânăr, la măsura noastră! Intrând în casa lui Zaheu, nu i-a spus să vândă tot ce avea, nici măcar nu ştim ce a discutat Mântuitorul cu Zaheu, dar ştim că în această întâlnire Zaheu, care fusese mare vameş şi-şi sporise bogăţii înfricoşătoare, multe nedrepte, prin mită şi prin tot felul de alte interpretări ale legii, Zaheu este schimbat! Şi toată această nedreptate o leapădă, spunând: Doamne, de am nedreptăţit pe cineva întorc împătrit! Şi înţelegem că nu doar aici s-a mărginit schimbarea lui Zaheu, că va fi dat înapoi celor pe care i-a nedreptăţit, ci că a devenit un om drept şi, nu ne îndoim, un om milostiv şi învăţat să se mulţumească cu puţin, cu cele necesare doar vieţuirii decente pe pământ. Iată, aceasta de multe ori nu o au bogaţii acestei lumi, care, încrezându-se în bogăţiile lor, în relaţiile lor, ajung să-i sfideze pe ceilalţi, să se obrăznicească, să-i împovăreze. Iar această obrăznicie, mergând până la nedreptăţirea celuilalt, îl scoate pe om din sfera vieţii şi a mântuirii. De aceea Domnul spune: Cât de greu se vor mântui cei bogaţi!

Dar poate nu şi acest tânăr care avea râvnă curată ar fi avut această povară, însă lui i se făcuse o chemare mai înaltă. Spune Sfânta Tradiţie că acest tânăr, după Învierea Mântuitrului, va fi înţeles chemarea ce i se făcuse şi ar fi ajuns un adevărat creştin, ajungând într-un final episcop şi fiind un mărturisitor al dreptei credinţe. Iată, poate şi cu întârziere cuvântul a ajuns la inima lui.

Dumnezeu, în fiecare moment al vieţii noastre, ne face o chemare. Mai mică sau mai mare, precum acestui tânăr, după credinţa noastră. Unuia îi face chemarea să lepede o nedreptate, precum lui Zaheu, pentru că nu poate mai mult, altuia îi face o chemare mai înaltă, pentru că poate mai mult. Finalitatea creşterii noastre duhovniceşti nu poate fi alta decât să-L cunoaştem pe Dumnezeu în această viaţă, pe cât ne este cu putinţă, aproape cum l-au cunoscut ucenicii pe Muntele Taborului. În inima fiecăruia dintre noi stă această chemare şi această fericire. Nu toţi o vom putea împlini desăvârşit, nu tuturor ne sunt date căile care li s-au dat Apostolilor sau poate chiar acestui tânăr. Nu putem să anticipăm asemenea chemări. Dar atunci când le identificăm în inima noastră, în sfatul duhovnicului, în sfatul de taină pe care Dumnezeu ni-l spune în inimă – în Evanghelia de astăzi ne învaţă să nu ne poticnim, să credem în Dumnezeu şi să înţelegem că fiecărei chemări a lui Dumnezeu, oricărei renunţări la înţelesurile acestei lumi, îi urmează o îmbogăţire în Hristos şi o luminare a vieţii, precum a fost în Sfinţii Apostoli, precum a fost în Maica Domnului.

Aşadar, Evanghelia de azi ne îndeamnă pe fiecare să fim atenţi în inima noastră la chemările pe care ni le face Dumnezeu. Nu pe toţi ne cheamă să lepădăm toate averile noastre, să mergem la o mănăstire, de pildă. Nu pe toţi ne cheamă să fim pustnici, să fim mari postitori… – fiecare cu harisma lui. Dar să fim atenţi: de este în noi un duh de slăbănogeală, de lenevie şi de moleşeală, de îndulcire cu poftele acestei lumi şi cu descurajarea că nu mai putem face nimic, atunci când ne îngreuiem de aceste delăsări şi ne vedem netrebnici şi ne vedem neputincioşi să ne mai însufleţim de cuvântul lui Dumnezeu, să înţelegem că atunci când bâjbâim de linia aceasta, una din chemările pe care ne-a făcut-o Dumnezeu am nedreptăţit-o, am amânat-o sau n-am ascultat-o.

Să ne dea Domnul puterea să ne întoarcem şi noi de unde am căzut la chemarea lui Dumnezeu de a petrece zilele vieţii noastre cu bucurie, cu credinţă şi cu entuziasm, astfel încât să vrem ca zilele vieţii noastre să fie fără de păcat, să fie întru împărtăşirea dragostei cu ceilalţi, nu aşteptând să fiu iubit de ceilalţi ca să încep să iubesc, nu aşteptând să încep să fiu înţeles în toate nevoile mele ca să pot să-i înţeleg pe ceilalţi, ci începând să trăiesc jertfelnic, ştiind că Dumnezeu ne cunoaşte mişcările inimii şi că acestor gânduri ale inimii le răspunde şi le face înaltă chemare.

Acestor chemări să râvnim şi să le ascultăm pentru ca, într-adevăr, şi noi să ne bucurăm cu Apostolii şi cu Maica Domnului şi să-L cunoaştem pe Dumnezeu încă din această viaţă. Amin”.